en-USro-RO

| Login
29 februarie 2020

Rom 9,1-5; Ps 147; Lc 14,1-6

Liturgia cuvântului ne propune astăzi două exemple ale carităţii divine. Isus, am putea spune, se grăbeşte să vindece acest om, dragostea sa îl urgentează şi nu mai poate să aştepte prima zi a săptămânii pentru a face binele. Astfel, îl vindecă în zi de sâmbătă, bine ştiind că pentru aceasta va fi criticat, combătut şi la sfârşit chiar condamnat. Tocmai acestea vor fi motivele pe care autorităţile poporului său i le vor pune în faţă pentru a-l condamna: acte de bunătate şi de milă împlinite imediat, fără respectarea tradiţiei. Dar pentru el este ca şi cum într-o fântână ar fi căzut nu un măgar sau un bou, ci un fiu, şi trebuie să-l tragă afară imediat. Inima sa este plină de dragostea ce vine de la Tatăl şi Isus nu face decât să asculte de voinţa iubirii.

Un alt minunat exemplu de caritate ni-l oferă Paul în Scrisoarea către Romani. Din partea compatrioţilor săi nu a primit decât împotriviri puternice, persecuţii, şi vedem aceasta în Faptele Apostolilor şi în scrisorile sale. Şi totuşi, din acest motiv, nu are sentimente de ranchiună sau de ură, ci numai dorinţa de a-i conduce la mântuire pe aceşti fraţi ai săi. „Am în inimă o mare durere şi o suferinţă continuă”, scrie el, pentru că ei nu cred în Cristos, sunt separaţi de el. Şi ajunge în exprimările sale până la extrem: dacă aceste cuvinte nu ar fi fost scrise în Noul Testament, sentimentul pe care ele îl exprimă ar semăna mai degrabă cu un păcat grav: „Aş vrea să fiu eu însumi anatema, separat de Cristos, pentru binele fraţilor mei”. Anatema, blestemat. Paul nu spune „vreau”, ci „aş vrea”: dacă acest lucru ar fi util, aş vrea să fiu chiar separat de Cristos pentru a facilita mântuirea fraţilor mei. În realitate, o dorinţă aşa de profundă nu separă de Cristos, ci uneşte încă şi mai mult şi creşte asemănarea cu el, care a acceptat să se simtă abandonat de Tatăl pentru a-i salva pe fraţii săi păcătoşi.

Două lecţii foarte profunde: iată unde ajunge iubirea inimii lui Cristos, unde ajunge caritatea pe care Duhul Sfânt a dăruit-o inimii lui Paul.

Să ne deschidem inima, noi, cei care atât de des suntem mici şi egoişti, în aşa fel încât, dacă Domnul vrea, să poată pune în ea o suferinţă continuă pentru soarta atâtor oameni, de aproape sau de departe, care nu cred în el, care nu merg pe calea mântuirii.