Rom 12,5-16; Ps 130; Lc 14,15-24

Isus ne face să înţelegem ignoranţa şi micimea inimii noastre, care nu este disponibilă pentru darurile sale. Exigenţa stăpânului din evanghelia de astăzi nu este adevărată şi proprie, ci, mai degrabă, este generozitate: el vrea să ne copleşească cu bunurile sale şi ne mulţumim cu lucrurile noastre meschine.

„Marele ospăţ” este cina carităţii divine pentru cel cu inima largă, nu pentru cel care se leagă de bunurile acestui pământ cu o iubire posesivă, sufocantă.

„Am cumpărat un ogorY am cumpărat cinci perechi de boiY mi-am luat soţieY„. Aici se regăsesc afecţiunile noastre limitate, trăite într-un mod posesiv, cu toate preocupările care derivă de aici.

Dumnezeu, în schimb, ne invită la banchetul carităţii universale. Este banchetul pe care-l trăim la fiecare Liturghie, dacă participăm la ea cu o inimă deschisă, preocupaţi doar de gândurile divine şi gata de a primi cu bucurie şi recunoştinţă darurile sale.

Atunci o vom simţi nu ca pe o datorie apăsătoare, ci ca pe o necesitate a iubirii punerea în slujba altora a harurilor pe care le-am primit, după îndemnul sfântului Paul: „Cine are darul profeţiei, să-l folosească după măsura credinţei; cine a primit darul slujirii, să slujească; cine a primit darul de a învăţa, să-i înveţe pe alţii; cine a primit darul de a îndemna, să îndemne. Cine dă, să o facă cu simplitate, cine conduce, să fie râvnic pentru binele lor; cine se îngrijeşte de cei nenorociţi, să facă acest lucru cu bucurie”.