en-USro-RO

| Login
14 decembrie 2019

Calendarul zilei

Sâmbătă, 14 decembrie 2019

Sfintii zilei
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghierul Roman
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghie proprie, prefațã pentru Advent I
alb, P
Lectionar
1Cor 2,1-10a: Noi vorbim de înțelepciunea tainicã a lui Dumnezeu
Ps 36: Gura celui drept exprimã înțelepciunea 
Lc 14,25-33: Fiecare dintre voi care nu renunțã la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu.
Meditatia zilei
Sâmbãtã din sãptãmâna a 2-a din Advent

Rom 13,8-10; Ps 111; Lc 14,25-33

Prima lectură ne umple inima de bucurie: „Iubirea este împlinirea desăvârşită a legiiY Orice altă poruncă este rezumată în aceste cuvinte: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Gândul că putem merge în această direcţie, fără nici o altă preocupare, este cu adevărat motiv de bucurie şi de recunoştinţă.

Dar trecând la a doua lectură aproape că primim un duş rece. „Isus s-a întors către ei şi le-a spus: *Dacă vine cineva la mine şi nu urăşteY nu poate fi ucenicul meu+„. Sfântul Luca, evanghelistul milostivirii, este cel care exprimă în acest mod exigenţa lui Isus. În loc să iubim ni se cere să urâm, şi aceasta este exigenţa lui Isus. Citind aceste cuvinte rămânem surprinşi, dar, de fapt, Isus vrea să elibereze de iluzii „mulţimea de oameni care mergea la el”. Atunci când cineva aude proclamându-se că singura lege este aceea a iubirii, mulţimea întreagă este dispusă să o urmeze: se trezeşte entuziasm, satisfacţie, dar şi multe iluzii, deoarece toţi cred că sunt capabili să iubească. Isus vrea să elimine iluzia mulţimii care în mod evident gândeşte aşa: „Dar este uşor! Da, aceasta este o cale fără dificultăţi!” „Isus s-a întors către ei şi le-a spus: *Dacă vine cineva la mine şi nu urăşteY Cine nu-şi ia crucea şi nu vine după mine nu poate fi ucenicul meu+„. Isus exprimă o exigenţă foarte tare şi apoi aduce două exemple de persoane care trebuie să reflecteze mai înainte de a se apuca de ceva. Dacă cineva vrea să construiască ceva, este necesar să ştie dacă are suficient capital; dacă vrea să meargă la război, trebuie să fie sigur că are armată şi armament pentru a lupta până la victorie. Care este capitalul, care este armamentul necesar? Isus o spune la sfârşit. „Cine nu renunţă la toate bunurile sale nu poate fi ucenicul meu”.

Şi iată-ne ajunşi într-un fel de dilemă între iubire şi detaşare. Şi totuşi, Isus, dacă privim bine lucrurile, ne dă, o dată cu legea detaşării, condiţiile iubirii adevărate. Nu este vorba de a renunţa la orice iubire, ci la iubirea posesivă. Isus, într-adevăr, nu cere să-i urâm numai pe părinţi, fraţi, surori, fii, dar adaugă: „Chiar şi viaţa sa proprie”, şi aceasta ne ajută să înţelegem sensul exigenţei sale; detaşarea de orice posesie. Isus a mers mai înaintea noastră pe această cale a detaşării complete şi ne-a dat exemplu de iubire adevărată, generoasă, capabilă de sacrificii, capabilă de a oferi viaţa şi de a accepta umilirea pentru a împlini planurile lui Dumnezeu.

În faţa unei exigenţe atât de radicale, noi suntem neputincioşi şi am putea să disperăm: nu suntem capabili să iubim aşa, cum putem să înfruntăm o asemenea exigenţă, unde vom găsi forţa necesară? Isus doreşte ca noi să ne recunoaştem neputinţa, dar numai pentru a căuta puterea şi iubirea acolo unde el ni le oferă: în inima sa. Numai cu ajutorul inimii sale putem iubi cu adevărat. Sfântul Paul a insistat asupra acestui punct: nu ne mântuim prin faptele noastre, nici prin iubirea noastră. Credinţa în Cristos este aceea care ne salvează. Asta înseamnă că singuri suntem incapabili să răspundem exigenţelor lui Cristos, şi el ne dă răspunsul, ca să ajungem la împlinirea deplină a legii, care este iubirea.

 

* * *

Comentariu la Lc 14,25-33 B Aşa începe pasajul evanghelic de astăzi: „Întrucât multă lume îl urma, Isus, s-a întors către ei şi le-a spus: *Dacă vine cineva la mine şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe soţia sa, pe fiii, pe fraţii, pe surorile şi chiar viaţa sa proprie, nu poate fi ucenicul meu+„. Luca, evanghelistul blândeţii, e cel care exprimă prin aceste cuvinte exigenţa lui Isus. Trebuie „să urâm”, şi aceasta este o poruncă a lui IsusY sunt cuvinte care ne tulbură. Isus, de fapt, vrea să elimine orice iluzie din mintea celor care îl urmau. Este uşor de înţeles atunci când cineva spune: „Nu există altă lege decât iubirea, iubirea rezumă toate poruncile”. Aceste cuvinte trezesc entuziasm, satisfacţie şi, de asemenea, multe iluzii, pentru că toţi ne considerăm capabili să iubim: dacă ajunge să iubeşti, atunci e în regulă! Isus ne indică o cale care nu prezintă nici o dificultate.

Dar „Isus s-a întors către ei şi le-a spus: *Dacă vine cineva la mine şi nu urăşteY Cine nu-şi ia crucea şi nu vine după mine nu poate fi ucenicul meu+„. Aceasta este o exigenţă foarte tare, şi Isus vrea ca ea să fie urmată de exemplul a două persoane care trebuie să reflecteze foarte bine înainte de a începe ceva. Dacă unul vrea să construiască ceva, trebuie mai întâi să-şi facă conturile şi să vadă dacă acel capital pe care îl posedă îi ajunge pentru a termina construcţia; dacă vrea să poarte un război, este necesar să aibă trupe şi armament suficient pentru a purta lupta până la victorie.

Şi care este capitalul necesar pentru a construi turnul, care este echipamentul suficient pentru a învinge în război? Isus spune: condiţia este aceasta: să renunţi la tot ceea ce ai. „Acela dintre voi care nu renunţă la toate bunurile sale nu poate fi ucenicul meu”.

Iată-ne, deci, prinşi într-un fel de contradicţie între iubire şi detaşare. Dacă ne gândim bine, Isus nu face altceva decât să ne indice condiţiile adevăratei iubiri. Nu trebuie să ne înşelăm: singuri nu vom fi niciodată capabili să iubim, deoarece iubirea înseamnă disciplină, iubirea cere o profundă detaşare, o detaşare completă. Se poate întâmpla ca atunci când noi credem că iubim, să iubim propriul nostru interes, nu să-i iubim cu adevărat nici pe alţii, nici pe Dumnezeu. Căutăm satisfacţia noastră, bucuria noastră, în loc să căutăm fericirea altora în adeziunea la voinţa lui Dumnezeu.

Sfântul Luca este evanghelistul milei, şi totuşi, chiar el e cel ce spune: „Dacă vine cineva la mine fără să urască, nu poate să fie ucenicul meu”. De ce? Pentru că Luca este şi evanghelistul care insistă cel mai mult asupra angajării discipolului faţă de voinţa maestrului.

Sfântul Matei a expus în mod diferit acest cuvânt al lui Isus. El spune: „Dacă cineva vine la mine şi iubeşte pe tatăl sau pe mama sa mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine”. Pe de o parte, înţelegem că este acelaşi lucru pe care îl spune şi sfântul Luca, însă formularea lucană are avantajul că prezintă problema mult mai tranşant.

Nu este vorba de a renunţa la orice iubire, este clar; e vorba doar de a renunţa la iubirea posesivă. Isus nu cere să urăşti numai pe tatăl, pe mama, fiii, dar chiar propria viaţă. Acum înţelegem în ce direcţie merge exigenţa sa: el impune detaşarea de orice posesie.

„Cine nu renunţă la toate bunurile sale nu poate să fie ucenicul meu”.

Există un mod de a iubi care, în realitate, este o căutare a confortului în viaţă: confort afectiv, sprijin, satisfacţia inimii. La acest mod de a iubi ne îndeamnă Isus să renunţăm.

El însuşi a renunţat, el însuşi, se poate spune, „a urât”, în semnificaţia evanghelică, pe mama sa, pe fraţii săi. Ne surprinde că în evanghelie, de fiecare dată când se vorbeşte despre mama sa şi despre fraţii săi, suntem puşi în faţa unor cuvinte care ne par dure, cuvinte de refuz. „Mama ta şi fraţii tăi sunt afară şi întreabă de tineY„. „Mama mea şi fraţii mei sunt cei care fac voinţa lui Dumnezeu”. „Ferice de femeia care te-a purtat!” „Mai fericit este acela care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l pune în practică”.

Isus a mers, într-adevăr, foarte departe în această atitudine. Privind lucrurile din punct de vedere uman, s-ar putea spune că el şi-a „dezonorat” mama. Îşi dezonorează mama atunci când nu-i arată iubirea; îşi dezonorează mama atunci când acceptă să moară ca un criminalY Isus a ajuns, într-adevăr, la o totală renunţare la iubirea posesivă, învăţându-ne, astfel, calea adevăratei iubiri, a iubirii generoase, a iubirii capabile de sacrificii, iubirea care dă viaţă şi care acceptă umilirea când aceasta este mijlocul pentru a împlini planul lui Dumnezeu. Aceasta este adevărata iubire. Iubirea nu mai este o iluzie, este, însă, iubirea căreia îi putem deschide inima şi care ne umple de bucurie, pentru că este iubirea care vine de la Dumnezeu.

E foarte mare exigenţa lui Isus. În faţa ei ne simţim neputincioşi: cum o putem înfrunta, unde vom găsi forţa necesară? Trebuie să construim un turn pentru care mijloacele noastre sunt insuficienteY Am putea dispera zicând: „Eu credeam că îl voi putea urma pe Isus, dar este imposibil, exigenţele sale sunt excesive, trebuie să mă resemnez!”

Dar Isus nu vrea să ne conducă la un asemenea răspuns. Vrea să constatăm neputinţa noastră, deoarece aceasta este o exigenţă a credinţei, dar pentru a ne ajuta să căutăm forţa şi iubirea acolo unde el ne-o oferă: în inima sa. Numai împreună cu inima sa îi vom putea iubi pe alţii cu o iubire adevărată. Şi numai cu mijloacele pe care el ni le pune la dispoziţie putem să construim un turn care să ajungă până la cer.