en-USro-RO

| Login
29 februarie 2020

Înţ 1,1-7; Ps 138; Lc 17,1-6

Astăzi evanghelia ni-l prezintă pe Isus ca fiind foarte sever şi, în acelaşi timp, foarte indulgent. „Vai de acela prin care vin scandalurile! Este mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare”; dar: „Dacă fratele tău greşeşte de şapte ori pe zi împotriva ta şi de şapte ori pe zi vine la tine şi-ţi spune: Îmi pare rău, tu iartă-l!”

În viaţă suntem mereu în situaţia de a ne asuma atitudini contrastante şi înţelepciunea este aceea care ne ajută să discernem bine. Altfel, atitudinea care ne este naturală este exact contrariul a ceea ce evanghelia ne propune. În mod natural, suntem indulgenţi cu noi înşine, şi chiar atunci când provocăm scandal noi nici nu-l vedem, ne convingem că nu există nici un motiv pentru care am fi putut scandaliza. Avem atâtea motive pentru a face ceea ce vrem, încât scandalul ne pare un lucru irelevant. Dar devenim foarte severi când este vorba de interesul nostru, de demnitatea noastră. Dacă cineva greşeşte împotriva noastră, fapta lui devine ceva ce nu poate fi tolerat: nu putem ierta, nu putem uita. Într-adevăr, contrastele care se găsesc în noi au făcut să dispară respectul pentru cele drepte, şi de aceea suntem indulgenţi pentru ceea ce Domnul judecă cu severitate, în timp ce suntem severi pentru lucrurile pe care el le priveşte cu indulgenţă.

Trebuie să cerem cu multă perseverenţă darul de a şti să judecăm lucrurile cu măsura sa, pentru că aceasta este singura cale bună. Trebuie permanent să corectăm modul nostru de a judeca: acest lucru este fundamental, căci dacă judecăţile noastre sunt greşite, atunci şi acţiunile noastre vor fi greşite. Dacă, în schimb, căutăm să avem judecata Domnului, poate vom greşi uneori, dar ne vom da seama imediat şi încetul cu încetul ne vom corecta, cu ajutorul lui.

În Cartea Înţelepciunii este scris: „Înţelepciunea este un spirit prieten al oamenilor” (1,6). E foarte frumos: acest spirit conduce cu bunătate şi putere şi învaţă calea pentru a ajunge la Dumnezeu şi pentru a găsi justele raporturi cu ceilalţi.

„Înţelepciunea este un duh care îi iubeşte pe oameni”. Facem această experienţă atunci când medităm înaintea Domnului: dacă ne aşezăm la şcoala înţelepciunii, ea ne inspiră lucruri bune, care la început ne tulbură, dar despre care vom înţelege că sunt pentru binele nostru.

Să-i cerem deci Domnului această înţelepciune divină, ce pune în viaţa noastră lumina adevărată a cuvântului în locul amăgitoarelor lumini ale înclinaţiilor noastre naturale.