en-USro-RO

| Login
28 februarie 2020

Tit 2,1-8.11-14; Ps 36; Lc 17,7-10

Domnul Isus, în acest pasaj al evangheliei, ne pune cu hotărâre la locul pe care îl merităm: „După ce veţi fi făcut tot ce vi s-a poruncit, să spuneţi: *Suntem nişte servitori nevrednici, n-am făcut decât ceea ce eram datori să facem+„. Ştim că suntem în slujba lui Dumnezeu, dar uneori avem atitudinea celui care îşi revendică drepturile: aşteptăm recompensă, haruri de la Dumnezeu, ca şi cum le-am fi meritat.

Isus ne aminteşte că suntem servitori, „servitori nevrednici”. Chiar şi atunci când dăm tot ceea ce avem, nu am dat încă nimic, deoarece totul am primit de la Dumnezeu şi, deci, ceea ce dăm nu este un dar pe care îl facem, ci o restituire.

În întreaga noastră viaţă rămânem datori lui: nu avem niciodată vreun merit, ţinând cont că toate le-am primit din partea lui.

Cuvintele Domnului nu au, desigur, scopul de a produce suferinţă, umilinţă, ci ne indică drumul adevăratei bucurii. Cel ce revendică întotdeauna ceva nu este niciodată mulţumit, deoarece ar vrea să aibă mereu mai mult; în timp ce acela care se consideră nevrednic de favorurile lui Dumnezeu, cel care ştie că a primit totul de la el şi că trebuie să-l slujească în toate, atunci când Dumnezeu îi dă o bucurie, el este mulţumit, deoarece o consideră un dar nemeritat, o frumoasă surpriză, am putea spune. Şi viaţa sa este plină de asemenea frumoase surprize, pentru că Dumnezeu este întotdeauna generos cu noi. Necazul este că noi nu ţinem cont niciodată de aceasta, dacă ne gândim mereu la meritele noastre şi niciodată la datoriile noastre.

Isus, spunându-ne că suntem servitori nevrednici ai lui Dumnezeu, ne pregăteşte pentru adevăratele bucurii, vrea adică să învăţăm să ne bucurăm de harurile divine, ca de nişte daruri neaşteptate şi absolut gratuite.