en-USro-RO

| Login
24 februarie 2020

Tit 3,1-7; Ps 22; Lc 17,11-19

În fiecare Euharistie noi recunoaştem că este un lucru bun şi drept, că e datoria noastră şi izvor de mântuire a aduce mulţumire pururea, şi în evanghelia de astăzi vedem cât sunt de importante recunoştinţa şi mulţumirea; înţelegem mai bine că este un act de dreptate să fim recunoscători văzând tristeţea lui Isus după minunea înfăptuită: „Oare nu toţi cei zece au fost curăţaţi? Ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a întors nici unul să-i dea mărire lui Dumnezeu, în afară de acest străin?”

Este un fapt destul de frecvent: noi, „credincioşii”, suntem obişnuiţi cu harurile lui Dumnezeu, nu ne mai minunăm de acestea, le considerăm normale şi nu-i mai mulţumim. Şi totuşi, este o datorie de dreptate să-i mulţumim, să recunoaştem darurile Domnului; este cu adevărat izvor de mântuire, este un lucru bun. Cine nu mulţumeşte se lipseşte de partea cea mai bună a harului, care nu e numai un beneficiu material, ci şi un gest născut din iubire. Pentru a citi iubirea în ochii lui Isus, este necesar să ne întoarcem la el, să-i spunem „mulţumesc”, să stabilim, astfel, un raport personal între el, care dă cu iubire, şi noi, care primim darurile sale: numai atunci darul devine mântuire pentru noi. Harul material este puţin lucru în raport cu incomensurabilul dar pe care Dumnezeu ni-l face dacă recunoaştem iubirea sa şi-i aducem mulţumire. Zece sunt cei care au fost vindecaţi, dar numai unuia Isus i-a putut spune: „Credinţa ta te-a mântuit!”; ceilalţi nu au putut asculta aceste cuvinte de mântuire, deoarece nu s-au întors pentru a-i mulţumi.

Fiecare Euharistie este „aducere de mulţumire”: să facem în aşa fel ca ea să fie cu adevărat o întâlnire cu Domnul care dă cu atâta iubire, să fie o întâlnire personală de iubire şi de credinţă.