en-USro-RO

| Login
29 februarie 2020

1Mac 1,11-16.43-45.57-60.65-67; Ps 118; Lc 18,35-43

Evanghelia de astăzi ne oferă o învăţătură în privinţa rugăciunii. Orbul face o rugăciune de cerere foarte intensă şi insistentă: „Isuse, Fiu lui David, fie-ţi milă de mine!”, şi apoi, cu glas încă şi mai tare: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!”

O dată ascultată, rugăciunea sa este o rugăciune de laudă, care inspiră tot poporul: „Omul a început să vadă şi îl urma pe Isus, preamărind pe Dumnezeu. Şi tot poporul, văzând aceasta, a dat laudă lui Dumnezeu”.

Rugăciunea de cerere are două condiţii, şi amândouă sunt evidente în relatarea evanghelică. Prima condiţie este aceea de a fi conştienţi că avem nevoie de Domnul. Orbul are această conştiinţă, dar mai degrabă confuză: el ştie că are nevoie de vedere şi, de aceea, strigă tare, şi nimeni nu-l poate opri, deoarece el are conştiinţa propriei mizerii, a condiţiei sale anormale, şi vrea cu orice preţ să iasă din ea. A doua condiţie este încrederea: fără ea nu ar exista rugăciune, ci numai descurajare şi disperare. Dacă, în schimb, în mizeria noastră este trezită încrederea, putem să ne rugăm; pentru aceasta, Isus a spus: „Credinţa ta te-a salvat”. Conştiinţa propriei neputinţe este însoţită de credinţa în puterea şi milostivirea Domnului: orbul s-a rugat, a strigat, a fost auzit şi a putut în final să-l laude pe Dumnezeu.

Conştiinţa şi încrederea, deci o conştiinţă care nu trebuie să fie motiv de tristeţe, este premisa pentru o rugăciune autentică, ce ne ajută să alergăm la Dumnezeu cu un strigăt sincer pentru a fi vindecaţi. Nu trebuie să ne închidem în mizeria noastră; mai degrabă să-i spunem lui Dumnezeu: „Doamne, tu vezi cât de mizerabil sunt şi câtă nevoie am de tine: eu cred că tu, în marea ta bunătate, ai milă de mine şi mă vindeci. Eu cred aceasta, Doamne!” Atunci rugăciunea noastră va fi ascultată şi vom putea da laudă lui Dumnezeu şi infinitei sale milostiviri.