en-USro-RO

| Login
8 decembrie 2019

Calendarul zilei

Duminică, 8 decembrie 2019

Sfintii zilei
Sf. Narcisa, fc.
Liturghierul Roman
† DUMINICA a 2-a din Advent
Liturghie proprie, Credo, prefațã pentru Advent I
violet, II
Lectionar
Is 11,1-10: El îi va judeca pe cei sãraci cu dreptate.
Ps 71: În zilele lui, va înflori dreptatea și multã pace.
Rom 15,4-9: Cristos i-a mântuit pe toți oamenii.
Mt 3,1-12: Convertiți-vã, pentru cã s-a apropiat împãrãția cerurilor!

Ap 4,1-11; Ps 150; Lc 19,11-28

Este dificilă exprimarea realităţii spirituale: pentru acest motiv, Biblia se foloseşte de simboluri şi Isus vorbeşte în parabole.

Sfântul Ioan, în Cartea Apocalipsului, vrea să ne dea o idee despre măreţia lui Dumnezeu, despre maiestatea lui Dumnezeu, despre împărăţia lui Dumnezeu şi, pentru aceasta, se foloseşte de elemente care se găsesc în Vechiul Testament. În pagina de astăzi avem trimiteri, înainte de toate, la Cartea lui Ezechiel şi la Cartea lui Isaia, dar şi la Cartea Exodului. Astfel, „cele patru fiinţe vii” sunt luate din Cartea lui Ezechiel, care atunci când descrie gloria lui Dumnezeu vorbeşte despre „heruvimi”, fiinţe complexe care, cu cele patru feţe ale lor (una de om, una de leu, una de taur şi una de vultur), reprezintă toate forţele creaţiei. Sfântul Ioan vrea, deci, să arate că Dumnezeu are la dispoziţie toate forţele create şi toate veacurile istoriei umane. Cei douăzeci şi patru de bătrâni reprezintă, în schimb, Vechiul şi Noul Testament. Sfântul Ioan nu se preocupă să ne explice exact semnificaţia simbolurilor, dar o putem deduce din descrierea pe care el o face acestor bătrâni. Cântecul de laudă al celor patru fiinţe vii: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu!” este cântecul serafimilor ascultat de Isaia (cf. Is 6,3).

Ioan descrie o liturgie măreaţă şi evocatoare, ca să ne putem cel puţin da seama de măreţia lui Dumnezeu, de gloria sa, şi pentru a ne da bucuria de a participa la această liturgie cerească. În celebrarea Euharistiei, după Tatăl nostru, repetăm cuvintele de adoraţie ale celor douăzeci şi patru de bătrâni: „Tu eşti vrednic, o, Domnul şi Dumnezeul nostru, să primeşti gloria, cinstea şi puterea”. Suntem, deci, chemaţi să primim în noi revelaţia împărăţiei lui Dumnezeu, să tresăltăm la gândul că Dumnezeu este atotputernic, stăpân al cerului şi al pământului şi că noi putem să-i aducem omagiu, cu umilinţă, dar cu toată fiinţa noastră, bine ştiind că niciodată nu-i vom aduce laudă într-un mod adecvat. Dar în Cristos lauda noastră devine perfectă, şi Ioan o spune în pagina următoare din Cartea Apocalipsului, unde îl prezintă pe Cristos rege al istoriei umane.

În evanghelia de astăzi, şi Isus evocă acea împărăţie a lui Dumnezeu, care corespunde dorinţei sale profunde, şi se foloseşte pentru aceasta de un eveniment al istoriei recente: „Un om dintr-o familie de principi urma să plece într-o ţară îndepărtată ca să primească puterea şi apoi să se întoarcă acasă ca rege”. Puţin după naşterea lui Isus, la moartea lui Irod cel Mare, unul dintre fiii săi, Arhelau, a trebuit să „plece într-o ţară îndepărtată”, adică la Roma, de care depindea politic şi Iudeea, pentru a primi puterea regală. „Dar locuitorii ţării sale îl urau şi au trimis după el o delegaţie ca să spună: Nu vrem ca acesta să domnească peste noi!”: aşa s-au întâmplat în realitate lucrurile. Isus povesteşte, deci, o parabolă atingând un fapt concret, pentru a ne spune că împărăţia cerurilor este asemenea cu această situaţie umană. Nu este o comparaţie de luat în considerare cuvânt cu cuvânt, ci Domnul vrea să ne determine la o reflecţie în special în ce priveşte fraza finală: „Iar pe duşmanii mei, care n-au vrut să le fiu rege, aduceţi-i aici şi ucideţi-i în faţa mea!” Era o procedură normală pentru acel timp şi care, uneori, se verifică şi astăzi în unele locuri. Isus vrea să le spună ascultătorilor săi: „Gândiţi-vă bine: oamenii aşa fac, dar atunci când se opun lui Dumnezeu, ei se expun unor riscuri foarte mari”, nu pentru că Dumnezeu ar fi crud, ci pentru că Dumnezeu este Dumnezeu şi, opunându-se lui, omul se distruge pe sine însuşi.

Parabola insistă asupra comportamentului servitorilor şi asupra datoriei lor de a face ca moneda pe care au primit-o de la stăpânul lor să aducă roade. Isus, după cum spune sfântul Luca, se adresează persoanelor care cred că venirea împărăţiei lui Dumnezeu este iminentă, că se pot bucura de ea fără prea multă oboseală, şi învaţă că înainte de venirea împărăţiei lui Dumnezeu trebuie făcută o lungă călătorie, că trebuie să treacă mult timp între plecarea acestui personaj şi întoarcerea sa ca rege, că servitorii trebuie să aibă o atitudine de angajament dacă vor să primească recompensa. O monedă de aur este ceva, dar nu înseamnă prea mult, în timp ce recompensa aşteptată de servitorii harnici este neaşteptat de mare în raport cu munca lor: „Stăpâne, moneda pe care mi-ai dat-o a adus câştig alte zece”. „Foarte bine, eşti un servitor destoinic. Pentru că te-ai dovedit fidel în lucruri mici, îţi dau în stăpânire zece cetăţi!” Cinci monede şi cinci cetăţi. Cu această disproporţie, Isus vrea să ne facă să înţelegem că generozitatea divină vrea să ne dea plinătatea bunurilor şi, pentru a o putea face, ne cere să facem şi noi un modest efort, absolut inadecvat recompensei, dar indispensabil.

De fapt, servitorul rău îşi dă seama că lucrurile sunt serioase, că nu poate sta cu braţele în sân pentru nici un motiv, că este necesar cu adevărat să colaboreze pentru împărăţia lui Dumnezeu în lume. Lenea noastră găseşte întotdeauna motive suficiente pentru a se justifica: „Dumnezeu este bun!” sau dimpotrivă: „Dumnezeu este prea exigent!”, dar toate motivele sunt inadmisibile. Este necesar să ne deschidem lui Dumnezeu şi să lucrăm cu umilinţă în slujba sa, cu toate mijloacele pe care le avem la dispoziţie, cu toate posibilităţile noastre: atunci, el ne va recompensa primindu-ne în împărăţia sa veşnică.