Ap 11,4-12; Ps 143; Lc 20,27-40

Lumea ne vrea blocaţi, nu deschişi spre o altă lume, nu ne vrea liberi, ci sclavi ai limitelor sale.

Saduceii care îl întreabă pe Isus, chiar cu o oarecare ironie, se arată cu adevărat sclavi ai acestei lumi, fără nici o perspectivă interioară: „Erau odată şapte fraţi. Primul s-a însurat şi a murit fără să aibă copii. Atunci pe văduvă a luat-o în căsătorie al doileaY„. Şi apoi al treilea, al patruleaY al şaptelea: „Deci, la înviere, a cui va fi femeia? Căci toţi au avut-o de soţie?”

Răspunsul lui Isus este ca bătaia unei aripi care înalţă către cer, departe de subtilităţile pământeşti: „Numai în această lume se căsătoresc oamenii. Dar atunci, cei care vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de lumea viitoare şi de învierea morţilor nu se vor căsători, căci ei nu mai pot muri. Ei sunt asemenea îngerilor şi sunt fii ai lui Dumnezeu, de vreme ce sunt moştenitori ai învierii”. Suntem chemaţi la o altă existenţă, care începe aici, în unire cu Dumnezeu, pentru a o continua în veşnicie.

Prima lectură, foarte misterioasă, exprimă această perspectivă. Cei doi martori ai lui Dumnezeu, cei doi măslini, cele două candele, au aceeaşi soartă a lui Cristos: sunt ucise de „fiara care se ridică din abis”, dar „după trei zile şi jumătate” se ridică din nou, părtaşe la înviere, şi „se vor ridica în cer pe nori în văzul duşmanilor lor”.

Viaţa noastră nu trebuie să fie condusă de gândurile lumii, ci să fie deschisă pentru orizontul definitiv al învierii: suntem „fiii învierii şi fiii lui Dumnezeu”.