en-USro-RO

| Login
24 iunie 2018

Calendarul zilei

Duminică, 24 iunie 2018

Sfintii zilei
† NAȘTEREA SF. IOAN BOTEZÃTORUL
Liturghierul Roman
† NAȘTEREA SF. IOAN BOTEZÃTORUL
Liturghie proprie, Gloria, Credo, prefațã proprie
alb, P
Lectionar
Is 49,1-6: Voi face din tine lumina popoarelor.
Ps 138: Te laud, Doamne, pentru cã m-ai fãcut o fãpturã atât de minunatã.
Fap 13,22b-26: Ioan a predicat un botez al pocãinței întregului popor al lui Israel.
Lc 1,57-66.80: Se va numi Ioan.

Dan 5,1-6.13-14.16-17.23-28; din Dan 3; Lc 21,12-19

Între prima lectură a Liturghiei de astăzi şi evanghelie, la prima vedere nu surprindem nici un raport. Pe de o parte, prezentarea unui banchet regal tulburat de un episod misterios; pe de altă parte, prezicerea făcută de Isus în ce priveşte persecuţiile împotriva discipolilor săi. E posibil totuşi să descoperim între cele două texte un raport de contrast, foarte semnificativ.

De fapt, vedem în prima lectură triumful unui succes uman: regele Baltazar îşi exercită puterea asupra unui imens imperiu şi, astfel, poate să organizeze sărbători grandioase: „A făcut un mare banchet pentru demnitarii săi” (Dan 5,1).

În evanghelie, Isus anunţă o soartă diferită pentru discipolii săi: „Vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, vă vor duce în faţa tribunalelor sinagogii, vă vor arunca în închisoare, vă vor duce în faţa regilor şi guvernatorilor pentru numele meuY veţi fi trădaţiY veţi fi urâţi de toţiY„. (Lc 21,12.16.17). În locul fericirii exultante a banchetului, lor le este rezervată soarta mizerabilă a celui ce este urmărit ca un criminal.

Contrastul violent între cele două situaţii pare un scandal, deoarece nu se potriveşte deloc cu exigenţele dreptăţii. Regele Baltazar, în realitate, abuzează de puterea sa pentru a comite acte sacrilege: comandă ca să fie aduse la banchet vasele sacre ale templului din Ierusalim şi profanează aceste vase, folosindu-le pentru a bea şi pentru a se îmbăta (Dan 5,2-5). El întruchipează figura nelegiuitului triumfător şi obraznic, care apare în psalmul 73/72,3-12.

Scandaloasă este, de asemenea, nefericirea discipolilor lui Isus, deoarece ei nu merită să fie persecutaţi, încarceraţi, urâţi. Singurul motiv care atrage asupra lor ostilitatea este ataşamentul lor pentru persoana lui Isus, credinţa lor în el. Isus spune: „Vă vor persecutaY din cauza numelui meu” (Lc 19,12); „Veţi fi urâţi de toţi din cauza numelui meu” (Lc 19,17). Ce straniu! Faptul de a fi ataşaţi de persoana cea mai bună şi mai generoasă din lume poate să provoace persecuţie şi ură! Este un lucru complet ilogic! Însă aşa este. E o manifestare a „misterului nedreptăţii” (2Tes 2,7).

Sfânta Scriptură nu ne lasă sub impresia scandalului, ne demonstrează că, în realitate, situaţia discipolilor persecutaţi este mult mai preferabilă aceleia a regelui triumfător. Triumful regelui este fragil; bucuriile sale sunt superficiale. La nivel mai profund, el se găseşte într-o nesiguranţă completă, deoarece îi lipseşte singurul sprijin cu adevărat important, adică justa relaţie cu Dumnezeu. Apariţia unei mâini care scrie „pe peretele alb al salonului” (Dan 5,5) nu provoacă nesiguranţa, ci o revelează: dintr-un moment într-altul, regele triumfător se transformă într-un om care tremură; „genunchii se loveau unul de altul” (Dan 5,6).

În schimb, discipolii persecutaţi din cauza credinţei lor în Isus se găseau, în mod paradoxal, într-o perfectă siguranţă. Sensibilitatea lor poate să fie tulburată; în profunzimea inimii însă, sunt liniştiţi, sunt în pace. Târâţi înaintea tribunalelor, nu trebuie nici măcar să se preocupe de apărarea lor. Isus le face această promisiune: „Eu vă voi inspira acele cuvinte şi acea înţelepciune, cărora potrivnicii voştri nu vor putea să le ţină piept” (Lc 21,15). În mod efectiv, adversarii sfântului Ştefan „nu reuşeau să se opună înţelepciunii inspirate cu care el le vorbea” (Fap 6,10). Discipolii lui Isus ştiu că, pierzându-şi viaţa pentru el, în realitate, şi-o salvează (cf. Mt 16,25; Mc 8,35; Lc 9,24). Nimic nu se va pierde. „Nici măcar un fir de păr de pe capul vostru nu se va pierde” (Lc 21,18). Chiar dacă abandonat de toţi, ca şi Paul în ultimul său proces (2Tim 4,16), adevăratul discipol îl are pe Domnul alături, el, care îi dă putere (4,17) şi îl eliberează de orice rău, mântuindu-l pentru împărăţia sa veşnică (4,18).

Lucrul cel mai important, deci, este ca relaţia noastră personală cu Cristos să fie autentică. Dar este ea cu adevărat aşa? Dacă trăim cu adevărat pentru el, nimic nu ne va putea dăuna, totul devine ocazie de progres şi de victorie. În toate încercările „suntem mai mult decât învingători prin acela care ne-a iubit” (Rom 8,37).