Ap 18,1-2.21-23; 19,1-3.9; Ps 99; Lc 21,20-28

Cele două lecturi de astăzi ne vorbesc despre ruină şi despre distrugere, dar şi despre bucurie şi eliberare. Bucuria este promisă după căderea Babilonului cel mare: „După aceea, am auzit în cer un glas puternic ca al unei mulţimi imense, care zicea: *Aleluia! Mântuirea, mărirea şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru!+„ Şi încă: „Fericiţi sunt cei chemaţi la ospăţul de nuntă al Mielului!”

Şi atunci când va fi distrus Ierusalimul, ne spune Isus: „Ridicaţi-vă capetele şi priviţi în sus, pentru că mântuirea voastră se apropie!”

Vedem descris raportul dintre Biserică şi lume, raport de contraste. Creştinul trebuie să se simtă eliberat de lume şi, de fapt, el simte aceasta, dar libertatea sa este una care trebuie să fie mereu eliberată, deoarece ştim bine cât de prezentă este „lumea” în noi. Babilonul şi Ierusalimul sunt simbolul păcatului, care înseamnă opoziţie faţă de Dumnezeu, şi înseamnă această lume, construcţie opusă lui Dumnezeu, ce trebuie să meargă spre ruină. Pe de altă parte, Scriptura vorbeşte despre lume ca despre obiectul iubirii lui Dumnezeu, care îşi trimite Fiul pentru a o mântui. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut”, scrie sfântul Ioan şi, de asemenea: „Nu iubiţi nici lumea, nici lucrurile din lume!” Există, deci, această ambiguitate a termenului „lume”: lumea ca violenţă, necinste, sex, structură a păcatului, şi pe care trebuie să o distrugem; şi lumea umană, pe care Dumnezeu o iubeşte şi pe care un creştin trebuie s-o iubească, în solidaritate cu cel ce luptă împotriva păcatului, pentru ca ea să fie mântuită.

Raportul Biserică-lume este, deci, foarte complex: este raportul lui Isus, plin de iubire şi solidaritate pentru toţi, şi inflexibil contra păcatului.