en-USro-RO

| Login
7 iulie 2020

Ct 3,1-4 (sau 2Cor 5,14-17); Ps 62; In 20,1.11-18

Maria Magdalena ne este modelul „iubirii arzătoare, fidele, pline de respect”, cum o califică rugăciunile liturgiei, o iubire care nu înţelege să stea departe de obiectul iubirii sale şi o caută chiar şi după moarte.

Există diferite tipuri de căutare, de cercetare: cercetarea ştiinţifică pentru înţelegerea realităţii, cercetarea literară, căutarea succesului, şi toate dau un oarecare sens vieţii, dar acestea nu sunt însă căutarea cea mai potrivită omului şi mai demnă de el: căutarea lui Dumnezeu din iubire, o căutare care îl face să iasă din el însuşi şi să se deschidă spre altul, spre cel iubit, spre Cristos, Dumnezeu făcut om.

„L-am căutat şi nu l-am găsit”, se lamentează mireasa din Cântarea Cântărilor, şi ea trebuie să iasă din casa şi din cetatea ei pentru a-l găsi.

Şi Maria Magdalena poate să spună aceleaşi cuvinte de dezolare: nu i-a mai găsit nici măcar trupul.

Dar nu s-a dus, aşa cum facem noi, în timpul descurajării, plecând în altă parte, căutând să ne abatem gândurile în altă parte, îndreptându-ne spre altcineva. Ea a rămas acolo, plângea, punea întrebăriY şi l-a găsit.

Dar nu l-a găsit singură.

Pentru a-l găsi pe Isus, eforturile noastre nu sunt niciodată suficiente, deoarece el e cel care se lasă găsit: „Maria!”, „Rabboni!”

Să-l căutăm, deci, şi să-l căutăm cu insistenţă, să-l căutăm în rugăciune, pentru că în cele din urmă Isus se va revela în toată măreţia sa, îl vom recunoaşte şi apoi vom putea da această mărturie: „L-am văzut pe Domnul!”, l-am văzut pe Cel Înviat.