en-USro-RO

| Login
17 august 2018

Calendarul zilei

Vineri, 17 august 2018

Sfintii zilei
Ss. Miron, pr. m.; Eusebiu, pp.; Beatrice, cãlug.
Liturghierul Roman
Vineri din sãptãmâna a 19-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, III
Lectionar
Ez 16,1-15.60.63 (16,59-63): Frumusețea ta era desãvârșitã datoritã strãlucirii cu care eu te-am înzestrat; la adãpostul faimei tale, ai ajuns o desfrânatã. (Îmi voi aminti de alianța mea fãcutã cu tine; tu îți vei aminti de cãile tale și te vei umili.)
Ps Is 12,2-3.4bcd.5-6: Veți scoate apã cu bucurie din izvoarele mântuirii.
Mt 19,3-12: Din cauza împietririi inimii voastre v-a permis Moise sã vã lãsați soțiile. De la început însã nu a fost așa
.
Meditatia zilei
Vineri din sãptãmâna a 19-a de peste an

1Sam 4,1-11; Ps 43; Mc 1,40-45

 

În prima lectură vedem cum este posibil să avem o falsă încredere în Dumnezeu. Evreii îşi repun încrederea lor în Dumnezeu pentru lupta împotriva filistenilor. După un prim insucces, ei merg să ia arca alianţei pentru a o purta cu ei în bătălie, sperând că prezenţa sa le va asigura victoria. Dar filistenii, auzind strigătele israeliţilor la sosirea arcei, îşi spun: „Suntem în mare pericol! E necesar să ne adunăm tot curajul”. Şi israeliţii sunt învinşi, toţi o iau la fugă, arca lui Dumnezeu este luată şi fiii lui Eli sunt ucişi. Iată, deci, o încredere care se sfârşeşte cu un faliment. În relatarea biblică, acest insucces fusese anunţat chiar de Samuel, după ce el recunoscuse glasul Domnului. Dumnezeu nu era mulţumit de modul în care i se aducea cult. Israeliţii îl neglijau, şi în special cei doi fii ai lui Eli nu dădeau slavă lui Dumnezeu, ci îl dezonorau. Şi ceea ce micuţul Samuel trebuise să asculte pentru prima dată de la Dumnezeu a fost un mesaj profetic de ameninţare: Dumnezeu anunţa o pedeapsă. Pedeapsa soseşte, şi israeliţilor nu le foloseşte nici măcar arca alianţei, pentru că ei au trăit în necredinţă. Nu e suficient să-şi pună încrederea în Dumnezeu în ultimul moment: este necesar să fi fost cu el în timpul întregului proces care pregătea evenimentele, să fi căutat voinţa sa şi să fi fost generoşi în serviciul său. Începutul cărţii lui Samuel ne dă astfel o lecţie severă.
Ceea ce urmează este însă mai liniştitor. A spune că e necesar să ai credinţă în Dumnezeu numai când vine nenorocirea înseamnă a spune numai o parte a adevărului. În realitate, nu e greşit niciodată să ai încredere în Dumnezeu; chiar şi atunci când pedeapsa care vine a fost meritată este necesar să avem încredere în el, şi atunci chiar şi mai mult, dar nu trebuie să aşteptăm să fim mereu în mod miraculos eliberaţi de ceea ce am meritat. Dumnezeu va interveni, şi va interveni în favoarea noastră, dar nu scăpându-ne imediat de pedeapsă. Arca lui Dumnezeu este luată de filisteni: pare sfârşitul poporului, pentru că arca este aceea care menţinea unitatea lui, care asigura salvarea lui. Situaţia este, deci, disperată, totul pare pierdut. Dar în acelaşi moment începe o istorie de mântuire. Arca lui Dumnezeu luată de filisteni se dovedeşte mai puternică decât ei şi o serie de calamităţi îi constrâng să o redea israeliţilor: este începutul istoriei templului de la Ierusalim. Căci arca va fi purtată la Şilo şi apoi la Ierusalim, când David va fi cucerit această cetate care acum este încă în mâinile iebuseilor. Întreaga istorie a templului de la Ierusalim, a regelui David, a prosperităţii Israelului, a celor mai frumoase promisiuni făcute de Dumnezeu poporului său, începe tocmai cu această catastrofă. Este, deci, un lucru bun să avem încredere în Dumnezeu mereu, să avem încredere întorcându-ne la el după ce l-am abandonat, dar e necesar încă o dată să ne deschidem lui, acceptând cu docilitate ca el să ne conducă pe drumurile pe care nu noi le-am ales.
Aceeaşi istorie se va repeta în cursul veacurilor succesive, chiar şi pentru templul din Ierusalim.
Profetul Ieremia a combătut falsa credinţă în templu. El s-a pus la intrarea în templu şi a început să strige: „Nu spuneţi: templul Domnului, templul Domnului, templul Domnului!”, nu aceasta este credinţa de care avem nevoie. E nevoie să facem voinţa lui Dumnezeu, cu fidelitate, atunci Dumnezeu vă va ocroti. Dar dacă continuaţi să faceţi ceea ce faceţi acum, Dumnezeu va distruge chiar şi templul acesta”. Şi acest lucru s-a şi întâmplat: templul a fost distrus. A fost cea mai teribilă catastrofă naţională pe care poporul evreu şi-o putea imagina: templul distrus, regatul complet în mâinile duşmanilor, poporul împrăştiat, dus în sclavie. Încă o dată falsa credinţă în Dumnezeu a condus la catastrofă. Dar, încă o dată, bunătatea lui Dumnezeu, în mijlocul catastrofelor, pregăteşte renaşterea; acest exil este începutul renaşterii spirituale pentru evreii care au învăţat lecţia.
Acelaşi eveniment s-a repetat pentru ultima oară şi din nou situaţia e privită ca disperată, din nou Dumnezeu a adus salvarea. Vorbesc despre pătimirea lui Isus, adevărata arcă a alianţei, adevăratul, noul templu al lui Dumnezeu. Poporul a crezut că ajunge să-l aclame rege pentru a fi salvat şi, în schimb, Isus a suferit pedeapsa care trebuia să cadă asupra noastră, cum spune Isaia. În aparenţă, falimentul este complet. După Duminica Floriilor a urmat Vinerea Sfântă: Mesia purtat în triumf este complet nimicit, umilit, dezonorat, ucis. În realitate, prin aceasta, cea mai mare catastrofă a istoriei umane, Dumnezeu realizează definitiva şi totala mântuire. Învierea lui Cristos, şi nu numai învierea, ci şi opera Duhului Sfânt, au fost voite de Dumnezeu pentru a arăta că el a adus mântuirea tocmai prin aceste teribile evenimente.
 
Dar acum ştim că drumul celui care-l urmează pe Cristos trece prin cruce, că trebuie să fim cu păcătoşii, cum a fost şi Isus. El, în mod evident, venise nu doar din fidelitate faţă de Dumnezeu, ci a suportat încercările, a învăţat ascultarea prin ceea ce a suferit, cum spune Scrisoarea către Evrei, pentru că a voit să deschidă calea care duce de la condiţia de păcătoşi la intimitatea cu Dumnezeu. Isus ne cheamă să-l urmăm, să avem aceeaşi încredere în Dumnezeu, nu încrederea de a fi întotdeauna eliberaţi într-un mod mai mult sau mai puţin extraordinar de tot ceea ce ne ameninţă, ci încrederea că Dumnezeu este prezent în toate evenimentele, chiar cele mai dureroase şi că întotdeauna victoria va fi a sa. E o lecţie greu de învăţat, dar Duhul Sfânt ne-o învaţă mereu. Să ne lăsăm instruiţi de el, de Duhul care prin moarte aduce învierea.