en-USro-RO

| Login
18 august 2018

Calendarul zilei

Sâmbătă, 18 august 2018

Sfintii zilei
Fer. Paula Montaldi, fc.
Liturghierul Roman
Sâmbãtã din sãptãmâna a 19-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, III, PP
Lectionar
Ez 18,1-10.13b.30-32: Vã voi judeca pe fiecare dupã cãile lui.
Ps 50: Creeazã în mine, Dumnezeule, o inimã curatã!
Mt 19,13-15: Lãsați copiii și nu-i opriți sã vinã la mine, cãci împãrãția cerurilor este a acelora care sunt ca ei!

Meditatia zilei
Sâmbãtã din sãptãmâna a 19-a de peste an

2Sam 24,2.9-17; Ps 31; Mc 6,1-6

 

Isus este la Nazaret, aproape de ai săi: desigur, avem multe lucruri de învăţat din acest episod, deoarece tindem să-l considerăm pe Isus tocmai ca pe unul dintre noi, să ne considerăm familia sa şi, deci, să ne asumăm însăşi atitudinea celor din Nazaret. Este o ispită şi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, nu trebuie să cedăm uşor în faţa ei, dar, dacă în evanghelie există un asemenea episod, acest lucru se întâmplă tocmai pentru ca şi noi să fim avertizaţi.
Şi evanghelistul Luca aduce în atenţie acest fapt şi naraţiunea sa, raportată la aceea a lui Marcu, este puţin diferită şi pune în evidenţă un alt aspect al acestei ispite.
În Evanghelia după Marcu persoanele nu cred, şi Isus se miră de necredinţa lor. Sunt prea obişnuite cu Isus, Isus este acela pe care l-au văzut ani de-a rândul, îi cunosc familia, ştiu ce a făcut în tinereţea sa, l-au văzut lucrând în atelierul lui Iosif. Şi nu reuşesc să se deschidă noutăţii lui Dumnezeu. El trebuie să continuie să fie ceea ce a fost, nimic nou nu trebuie să se întâmple, Isus trebuie să rămână ceea ce era. Aceasta este necredinţa care se opune acţiunii lui Isus, atitudine care poate să fie şi a noastră, atitudinea celui care „este obişnuit”. Lucrurile merg înainte aşa cum au mers mereu, ştim cum ne conduce DomnulY e o rutină care îşi are meritele sale, care poate să ne dea satisfacţii, dar din care nu vrem să ieşim. Dacă Isus începe să ia noi iniţiative, ne opunem, nu credem că el poate să acţioneze altfel decât mai înainte. Este atitudinea acelora care s-au obişnuit cu Isus, care îl reduc la nivelul lor, care nu vor să-l lase să-şi desfăşoare toate posibilităţile, care vor ca el să rămână aşa cum şi l-au imaginat, aşa cum au învăţat să-l cunoască, şi astfel, în mod paradoxal, nu vor ca el să-şi reveleze toată bunătatea şi puterea sa.
În Evanghelia după Luca, în schimb, este Isus cel care de la început spune: „Nici un profet nu este bine primit în patria sa”: un profet e primit de alţii, pentru că Dumnezeu îl trimite la alţii. La Sarepta a fost trimis Ilie pentru a împlini o minune; Elizeu a primit puterea de a vindeca pentru Naaman sirianul (cf. Lc 6,24-27). În acest caz, cuvintele lui Isus provoacă în concetăţenii săi o opoziţie violentă, încât vor să-l ucidă. Aici este scos în evidenţă instinctul posesiv, care este, de asemenea, ispita lui David din prima lectură.
David este regele poporului lui Dumnezeu, dar regalitatea sa este un dar divin şi nu o poate considera ca fiind proprietatea sa. Într-o zi vrea să acţioneze ca alţi regi care, considerându-se stăpâni ai poporului, fac recensământ. Dar recensământul este un act de proprietate şi Dumnezeu nu-l poate permite: poporul este al său, nu-i aparţine lui David. De aceea, pedeapsa se abate asupra lui.
Conform relatării lucane, aceasta este atitudinea locuitorilor din Nazaret. Ei au drept asupra lui Isus; pentru ei trebuie să facă minuni, dacă este capabil să facă aşa ceva. Nu trebuie să se intereseze de oamenii din alte sate, din alte cetăţi, sau de-a dreptul chiar de păgâni: trebuie să se intereseze de poporul său, să facă pentru el ceea ce ştie să facă. Dacă nu se încadrează în această perspectivă, atunci îl resping cu oroare.
Chiar şi această a doua ispită ar putea să ne atingă şi pe noi. Pentru noi, credincioşii, Domnul trebuie să-şi rezerve harurile sale. Dacă în viaţa noastră lucrurile nu merg bine, ne mirăm, pentru că Domnul „ar trebui” să facă viaţa noastră frumoasă! Şi când avem nevoie de el, ar trebui să se grăbească să ne ajute, ar trebui să rezolve toate problemele şi să nu ne lase în necazuri! Acesta e instinctul posesiunii, şi el este un obstacol pentru acţiunea lui Isus.
Sunt două ispite care contrastează, după cum sunt toate cele care vin de la duhul cel rău: pe de o parte, nu credem că Isus poate să împlinească lucruri extraordinare; pe de altă parte, cerem ca lucrurile extraordinare să fie făcute numai pentru noi.
Credinţa adevărată constă, în schimb, în a recunoaşte că Isus este trimisul lui Dumnezeu, care aduce toată noutatea lui Dumnezeu şi care poate permanent să ne surprindă, făcând lucruri noi cu înţelepciunea şi cu puterea Tatălui. Şi Isus face într-adevăr aceste lucruri noi. În toate circumstanţele, în toate ocaziile, Isus poate face să ţâşnească noutatea sa, care nu este şi a noastră. De multe ori o va face într-o manieră umilă, discretă, ascunsă, dar în aşa fel încât el schimbă situaţia.
Şi, pe de altă parte, credinţa nu cere lucruri extraordinare. Lasă iniţiativa lui Dumnezeu: el este cel care, dacă vrea, va schimba situaţia într-un mod minunat; el va fi cel care, dacă vrea, va realiza minuni, aici sau în altă parte. Noi nu pretindem că la fiecare dorinţă a noastră el trebuie să răspundă cu un gest de putere sau de milă: ştim că o poate face, suntem deschişi acţiunii sale, dar nu cerem ca Isus să asculte supunându-se dorinţelor noastre, sau să aranjeze viaţa noastră aşa cum am hotărât noi.
Să-i cerem cu umilinţă Domnului să ne ajute să înţelegem cât mai bine atitudinea adevăratei credinţe.+-