Sir 47,2-13; Ps 17; Mc 6,14-29

 

În elogiul pe care Siracide îl face lui David sunt două părţi: preamărirea învingătorului duşmanilor, în special al lui Goliat, şi lauda adusă omului evlavios: „În tinereţea sa, el l-a ucis pe uriaş şi a îndepărtat ocara poporului său atunci când a aruncat piatra cu praştia şi a doborât aroganţa lui GoliatY În tot ce a făcut, a înălţat cântări de laudă către Dumnezeu cel preaînalt, proslăvindu-i măreţia. Din toată inima el a cântat psalmi şi l-a iubit pe Creatorul său”. Curaj şi pietate, putere şi bunătate: David este elogiat pentru că a trăit ca un om puternic şi, în acelaşi timp, credincios.

Şi „noul David”, Cristos, a cumulat în sine curajul şi pietatea, puterea şi bunătatea. Dar curajul lui Isus nu s-a manifestat în luptă, în uciderea duşmanilor, lucruri care nu-i plac lui Dumnezeu. El a înfruntat cu curaj propria moarte, acceptând să devină, cu un curaj desăvârşit, „mielul lui Dumnezeu”. Şi, la ultima cină, Isus adaugă jertfei sale aducerea de mulţumire. În Euharistie, aducerea de mulţumire şi darul vieţii, moartea prin sacrificiul de sine şi glorificarea lui Dumnezeu sunt atât de unite încât nu se pot distinge. Noi suntem educaţi la această şcoală: în el, şi ofranda noastră devine sacrificiu şi mulţumire adusă Tatălui.