1Rg 8,1-7.9-13; Ps 131; Mc 6,35-36

 

Inaugurarea templului din Ierusalim este culmea întregii istorii a poporului ales, centrul său: toată istoria lui Israel se împlineşte în prezenţa lui Dumnezeu, considerată definitivă. Solomon, într-adevăr, va spune: „Ţi-am construit, Doamne, o casă împărătească, o locuinţă în care tu să rămâi pentru veşnicie”.

Norul care umple templul este semnul prezenţei lui Dumnezeu, aşa cum era în timpul Exodului, „gloria Domnului umplea templul”, şi, în acelaşi timp, ne dă sensul maiestăţii şi al adoraţiei care i se cuvine. Trebuie să culegem profunda semnificaţie religioasă a templului pentru evrei. Dar ştim că el era doar simbolul adevăratului templu, care este trupul însuşi al lui Isus, cum a spus-o într-o zi el însuşi: „Aici este mai mult decât templul”, şi încă: „Distrugeţi acest templu şi în trei zile îl voi construi din nou” (In 2,19). Şi Ioan explică: „El vorbea despre templul trupului său” (In 2,21). El este prezenţa divină stabilită pentru totdeauna între oameni, el, care este Cuvântul lui Dumnezeu, egal cu Tatăl şi, în acelaşi timp, om ca şi noi, accesibil şi plin de bunătate.
Şi inaugurarea acestui templu a venit nu cu sărbători triumfale, nu cu jertfirea „de oi şi boi fără număr care nu se mai sfârşea”, ci cu sacrificiul care l-a condus la moartea pe cruce şi care ne-a deschis accesul la intimitatea cu Dumnezeu. Locul sacru al vechiului templu, sfânta sfintelor, era inaccesibil poporului, care trebuia să se mulţumească să stea în preajmă, afară. În Cristos, în schimb, noi intrăm în Dumnezeu, suntem uniţi cu el cum sunt mlădiţele cu viţa.
Şi această unire se realizează în celebrarea Euharistiei, în care Cristos vine în noi şi devine una cu noi.