en-USro-RO

| Login
17 octombrie 2018

Calendarul zilei

Miercuri, 17 octombrie 2018

Sfintii zilei
Ss. Ignațiu din Antiohia, ep. m. **; Osea, profet
Liturghierul Roman
Sf. Ignațiu din Antiohia, ep. m. **
Liturghie proprie, prefațã pentru sfinți
roșu, P
Lectionar
Fil 3,17-4,1: Patria noastrã este în ceruri 
Ps 33: Domnul mã elibereazã de orice teamã 
In 12,24-26: Dacã bobul de grâu, care cade în pãmânt, moare, aduce rod mult.
Meditatia zilei
Sf. Ignațiu din Antiohia, ep. m. **

Iac 3,1-10; Ps 11; Mc 9,1-12

 

Evanghelia transfigurării ne ajută să întrevedem ce este contemplaţia: contemplarea lui Cristos pe munte.

Pentru a contempla, trebuie să acceptăm ca Isus să ne conducă undeva deoparte, sus, pe un munte înalt, aşa cum i-a condus pe Petru, Iacob şi Ioan. Contemplarea impune unele condiţii care nu se pot neglija dacă există cu adevărat dorinţa de a-l vedea pe Domnul: o reculegere obişnuită, chiar şi în alte ocupaţii; tăcerea, deoarece ea poate să ne ajute să auzim cuvântul, nu să ne lăsăm tulburaţi de lucrurile care trec, pentru a avea privirea liberă să contemple lumina chipului său.
Revelarea lui Dumnezeu are loc întotdeauna la sfârşitul unui drum dificil. Moise şi Ilie, despre care vorbeşte evanghelia de astăzi, au avut revelarea lui Dumnezeu în momente de mare dificultate: Moise în pustiu, Ilie când fugea de persecutorii săi. Şi discipolii lui Isus se află într-un moment dificil. Isus le-a anunţat lor apropiata sa pătimire şi, după un mare succes, începe să fie combătut; discipolii săi pot să se întrebe: „Unde ne va duce această opoziţie?” Tocmai acum este momentul în care au nevoie de harul contemplării şi Isus li-l dă: îi duce undeva deoparte, pe un munte înalt.
Dumnezeu se revelează pe munte. Astfel o face pentru Moise, pe Sinai, într-un cadru terifiant, şi totuşi, revelându-se ca Dumnezeu al pietăţii şi al milostivirii, care nu lasă nepedepsit păcatul, dar îşi menţine fidelitatea şi mila sa pentru generaţii şi generaţii. Astfel o face pentru Ilie, într-o revelaţie misterioasă, mai intimă, mai profundă: în murmurul unui vânt uşor. Aici, Dumnezeu se manifestă pe chipul lui Isus şi nu se poate revelaţie mai bună, pentru că Isus este imaginea perfectă a Tatălui, acela în care Tatăl se revelează, strălucirea gloriei sale, amprenta substanţei sale. După sfântul Paul, vederea luminii lui Dumnezeu pe chipul lui Cristos este însăşi vocaţia noastră. Este însă un dar special, pe care nu putem să ni-l dăm noi înşine: putem să-l aşteptăm, să-l dorim, dar el este cu adevărat un dar inefabil al lui Dumnezeu: e dificil să-l exprimăm, dar poate fi trăit.
Pe munte, Dumnezeu se revelează şi a dat legea sa. I-a dat legea sa lui Moise, i-a revelat lui Ilie misiunea sa; aici, în schimbarea la faţă, Dumnezeu sintetizează legea într-un singur cuvânt: Ascultaţi-l! „Acesta este Fiul meu preaiubit: pe dânsul să-l ascultaţi!” Legea noastră este Cristos, este o persoană vie pe care trebuie să o ascultăm şi să o urmăm.
Şi harul contemplaţiei are un singur scop. Să ne permită să-l ascultăm mai mult pe Cristos, cu o inimă mai disponibilă, mai doritoare de a-l urma de aproape, deoarece am văzut frumuseţea sa, strălucirea sa.
„Deodată, privind în jur, nu au mai văzut pe nimeni decât doar pe Isus singur cu ei”. Isus mai este cu ei, dar într-un oarecare sens se poate spune că nu-l mai văd pe Dumnezeu, ci numai pe omul Isus.
Viaţa creştină nu înseamnă un „a vedea” continuu: suntem chemaţi să trăim în credinţă, adică să credem în realitatea care nu se vede. Un lucru suntem chemaţi să-l facem în mod constant: să-l ascultăm pe Cristos. A asculta este un lucru întotdeauna posibil.
Chiar atunci când nu putem contempla gloria sa, putem să ascultăm cuvântul său, putem să-l urmăm.
Astfel, ne pregătim pentru veşnica viziune a gloriei, rezervată acelora pe care el i-a făcut în totalitate asemenea lui, în viaţă şi în moarte.
Să-i cerem Domnului să ne dea dorinţa contemplaţiei, dar o dorinţă încă mai mare de a fi fideli cuvântului său, pentru a ne asemăna lui tot mai mult şi să fim tot mai uniţi cu el.