Iac 5,9-12; Ps 102; Mc 10,1-12

 

Foarte uşor ne facem iluzia că a iubi este întotdeauna un lucru plăcut, aşa încât, atunci când ea devine dificilă, ni se pare că iubirea nu mai există. Isus, în schimb, în mod implicit ne învaţă că iubirea poartă cu sine sacrificiul, capacitatea de a-l suporta pe celălalt. Regula pe care o dă pentru căsătorie este foarte clară. Dumnezeu însuşi a stabilit că unirea în căsătorie este indisolubilă; numai din cauza „împietririi inimii” Moise a permis ca să se scrie act de despărţire.

Chiar şi discipolii săi găsesc prea dură exigenţa lui Isus şi, de acea, îi spun: „Dacă aceasta este condiţia bărbatului faţă de femeie, atunci nu face să te căsătoreşti” (Mt 19,10). Însă tăria vine de la el, dacă suntem ascultători faţă de voinţa sa, pentru a iubi în mod autentic şi fidel, cu răbdare şi cu bunătate. „Fericiţi cei care au suportat cu răbdare”, scrie sfântul Iacob, şi aceasta este aplicabilă nu numai căsătoriei, ci tuturor raporturilor dintre persoane.
Nouă ni se pare logic ca alţii să aibă răbdare cu noi, dar ni se pare adeseori intolerabil să suportăm defectele altora. „Nu vă plângeţi unii împotriva altora”, ne îndeamnă apostolul. Dumnezeu nu se plânge de noi: ne iubeşte, „căci Domnul este plin de bunătate şi îndurare”. Acum, dacă vrem să iubim aşa cum Dumnezeu ne iubeşte, nu avem altă cale decât aceea de a întări în noi sensul solidarităţii puternice şi generoase, care nu se descurajează în nici o situaţie pentru că este bazată pe Dumnezeu.
Scrie sfântul Petru în prima sa scrisoare: „Iubiţi-vă cu adevărat din inimă, deoarece aţi fost regeneraţi nu dintr-o sămânţă pieritoare, ci din una nepieritoare: din cuvântul Dumnezeului celui viu şi veşnic”: acesta este fundamentul oricărei iubiri creştine autentice.