en-USro-RO

| Login
20 octombrie 2018

Calendarul zilei

Sâmbătă, 20 octombrie 2018

Sfintii zilei
Ss. Cornel, centurion; Maria Bertilla, cãlug.
Liturghierul Roman
Sâmbãtã din sãptãmâna a 28-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, IV
Lectionar
Ef 1,15-23: L-a stabilit pe Cristos cap peste Biserica întreagã, care este trupul sãu.
Ps 8: Tu, Doamne, l-ai pus pe Fiul tãu stãpânitor peste toate.
Lc 12,8-12: Duhul Sfânt vã va învãța ce trebuie sã spuneți.
Meditatia zilei
Sâmbãtã din sãptãmâna a 28-a de peste an

1Rg 18,20-39; Ps 15; Mt 5,17-19

Relatarea Cărţii întâi a Regilor este foarte pitorească şi plină de umor. Ilie sfidează profeţii lui Baal, îşi bate joc de ei şi, în mod ostentativ, îi pune în circumstanţe mai favorabile: îi pune să-şi aleagă victima, pregătesc primii altarul şi lemnele, chiar şi ora este cea mai potrivită, fiind aceea cu maximă căldură. Sacrificiul ar fi trebuit să se împlinească fără dificultate, dar nu se întâmplă nimic. Pentru sine însă, Ilie alege toate circumstanţele contrare şi, în plus, cere să fie inundate în mod repetat cu apă altarul, lemnele, victima, astfel încât s-ar fi putut spune că sacrificiul era imposibil. Şi în aceste circumstanţe, Dumnezeu se revelează: „Atunci focul Domnului a căzut, a mistuit animalul de jertfă şi lemnele, pietrele şi pământul, precum şi apa care era în şănţuleţ”.
Focul Domnului, focul din cer. Sacrificiul nu este distrugerea unui lucru, ci sfinţirea lui, sfinţirea unei victime, adică stabilirea unei uniri între Dumnezeu şi victimă şi prin victimă între Dumnezeu şi cei care fac jertfa. De aceea, este necesar ca să vină focul din cer: atunci avem sacrificiul, deoarece victima, arzând, se ridică spre Dumnezeu „în sacrificiu de plăcută mireasmă”, cum zice formula tradiţională din Biblie.
 
Avem o primă şi importantă învăţătură. Nu trebuie să ne facem iluzii, noi nu suntem capabili să oferim un sacrificiu, aceasta este o acţiune care depăşeşte posibilităţile omului. Noi întotdeauna putem distruge ceva, de asta suntem capabili, dar sfinţirea o poate face numai Dumnezeu.
Acum, ce raport există între sacrificiul lui Ilie şi sacrificiul lui Isus, care se reînnoieşte pe altar în Euharistie?
Nu există un raport evident şi imediat, dar există unul foarte profund, întrucât Isus nu a abolit legea sacrificiului, ci a dus-o la desăvârşire, cum a spus-o el însuşi: „Nu am venit să desfiinţez legea, ci s-o desăvârşesc”. Ar fi putut face ca filozofii timpului, care criticau sacrificiile de animale considerând că jertfele de animale nu aveau nimic de-a face cu Dumnezeu: ce raport poate să aibă un animal ucis cu Dumnezeu? Şi Biblia este perfect de acord cu aceasta; profeţii şi unii psalmi spun clar că Dumnezeu nu are nevoie de sângele berbecilor şi al taurilor, că sacrificiile îl dezgustă, că ceea ce el vrea este o viaţă credincioasă faţă de lege. Şi Isus a criticat sacrificiile, spunând, de exemplu, că Dumnezeu nu vrea jertfă, ci milă, după un cuvânt al profetului Osea. Dar nu s-a oprit la critică, a dus la îndeplinire legea oferind un sacrificiu, şi nu unul oarecare, ci unul perfect: trupul şi sângele său. El este victima, el a murit cu adevărat şi moartea sa a fost transformată în sacrificiu de „focul din cer”, adică de Duhul lui Dumnezeu, care este adevăratul foc din cer ce transformă totul şi sfinţeşte toate.
În al doilea rând, putem să spunem că în sacrificiul lui Isus toate dificultăţile se adunaseră la un loc, mai mult decât în relatarea lui Ilie. Avem de-a face cu o condamnare nedreaptă, un delict, un chin, toate lucrurile care cu greu am putea înţelege că ar putea fi sfinţite. Avem de-a face, în moartea lui Isus, cu răul în toată virulenţa sa, şi pentru un om acesta este momentul cel mai dificil pentru a face o jertfă lui Dumnezeu. Circumstanţele morţii lui Isus erau cu totul contrare sacrificiului aşa cum putea fi închipuit în Vechiul Testament. Conform Vechiului Testament, sacrificiul este o acţiune foarte nobilă, nu un blestem. Victima este onorată, glorificată de sacrificiu, care se împlineşte cu rituri prestabilite, în locuri dinainte consacrate, cu ceremonii şi sărbători.
Isus, în schimb, moare în afara cetăţii, respins de oameni, în aparenţă abandonat şi de Dumnezeu, şi nu într-un loc sfânt, ci într-un loc considerat blestemat. Într-adevăr, în moartea sa se reuniseră toate dificultăţile posibile şi imaginabile. Noi obosim numai să ni le imaginăm, deoarece suntem obişnuiţi să ne gândim la moartea lui Isus ca la moartea care a fost transformată de Duhul Sfânt în sacrificiul perfect şi, de aceea, nu prea reuşim să ţinem cont de circumstanţele reale ale acestei morţi.
Dar atunci când şi noi ne găsim poate în situaţii chiar şi numai pe departe analoage, înţelegem cât de dificil este să transformi lipsa de înţelegere, refuzul, ingratitudinea într-o jertfă adusă lui Dumnezeu: atitudinea noastră spontană ar fi, în acest caz, revoltă, agresivitate împotriva altora şi împotriva lui Dumnezeu.
Ei bine, Isus a luat asupra sa, din punct de vedere uman, situaţia cea mai angoasantă, această moarte abominabilă, această crimă şi a transformat-o în jertfa plină de supunere filială faţă de Tatăl, plină de iubire fraternă faţă de cei care îl ucideau. Aceasta este opera minunată a Duhului Sfânt, care transformă umilirea crucii în maxima glorificare, lucru care nu s-a mai întâmplat niciodată în lume.
Puterea Duhului Sfânt transformă sensul evenimentelor, după cum este evident în înviere şi în perena fecunditate a crucii.
Să-i cerem Domnului Isus ca să ne ajute să înţelegem cel puţin un pic din minunatul mister al sacrificiului său şi să deschidă inima noastră faţă de acţiunea Duhului care transformă totul. Este o rugăciune care corespunde dorinţei sale, deoarece el s-a jertfit tocmai pentru ca noi să fim sfinţiţi de misterul morţii şi al glorificării sale.