en-USro-RO

| Login
10 decembrie 2019

Calendarul zilei

Marți, 10 decembrie 2019

Sfintii zilei
Fer. Anton Durcovici, ep. m. **; Ss. Eulalia, fc. m.; Maur, m.
Liturghierul Roman
Fer. Anton Durcovici, ep. m. ** 
Liturghie proprie, prefațã pentru sfinți
roșu, P
Lectionar
Înț 3,1-9: I-a primit ca pe o jertfã de ardere de tot.
Ps 33(32): Fericit este poporul al cãrui Dumnezeu este Domnul!
Rom 8,31b-39: Nimic nu va putea sã ne despartã de iubirea lui Dumnezeu, care este în Cristos.
In 15,18-21: Nu sunteți din lume, ci eu v-am ales din lume.
Meditatia zilei
Marți din sãptãmâna a 2-a din Advent

Evr 12,4-7.11-15; Ps 102; Mc 6,1-6

 

Credinţa este necesară pentru ca Domnul să poată să lucreze liber şi să dea din abundenţă harurile sale: din cauza lipsei de credinţă a compatrioţilor săi, spune sfântul Marcu, Isus nu a putut să facă între ei nici o minune. Nu au reuşit să creadă în el pentru că era unul dintre ei, nu avea nimic extraordinar, l-au cunoscut dintotdeaunaY tocmai de aceea nu înţelegeau cum ar putea să fie cineva diferit de ceea ce ei vedeau.

Prima lectură ne aminteşte că şi noi, şi foarte uşor, putem să ne închidem în aparenţe contrare şi să nu recunoaştem intervenţia lui Dumnezeu. Aceasta se întâmplă în dificultăţi, în încercări. Încercările se regăsesc la toţi, credincioşi şi necredincioşi, dar avem impresia că pentru noi, credincioşii, nu ar trebui ca ele să existe, sau cel puţin ar trebui ca ele să fie doar pentru un timpY Ele ne tulbură şi ne vine foarte greu să recunoaştem în ele mâna lui Dumnezeu.

Scriptura ne învaţă să trecem dincolo de circumstanţe, care ne par întotdeauna ciudate, apăsătoare, pentru a recunoaşte în ele prezenţa lui Dumnezeu care vrea să lucreze şi de aceea e nevoie ca noi să ne deschidem acţiunii sale. „Fiul meu, nu dispreţui lecţiile de disciplină pe care ţi le dă Domnul şi nu te descuraja când te mustră; căci pe cine-l iubeşte Domnul îl pedepseşte şi îl bate cu varga pe fiul care îi este drag”, spunea deja Cartea Proverbelor. Şi autorul Scrisorii către Evrei o reaminteşte creştinilor pentru a-i preveni: „Ceea ce înduraţi este o lecţie şi să nu o consideraţi ca o simplă dificultate!” Că e vorba despre boli, sau despre dificultăţi în raporturile cu persoanele, sau despre falimente în ceea ce facem pentru Domnul, a lua lucrurile doar în aspectul lor extern însemnă lipsă de credinţă. „Ceea ce suferiţi, suferiţi pentru îndreptarea voastră! Dumnezeu vă tratează ca pe nişte fii”. Există o relaţie cu Dumnezeu pe care trebuie s-o recunoaştem, o intenţie a lui Dumnezeu la care trebuie să corespundem cu credinţă. Atunci totul se schimbă. Încercarea este luminată din interior şi, în loc să fie un simplu motiv de suferinţă, ea devine o ocazie pentru a ne simţi într-o relaţie mai directă cu Dumnezeu: Dumnezeu se interesează de noi. Când suntem încercaţi avem însă impresia contrară: Dumnezeu ne-a uitat, ne-a abandonat, ne-a lăsat într-o situaţie care nu corespunde condiţiei noastre de fii ai săiY Şi adevărul este tocmai contrariul. În loc să ne plângem, ar trebui să fim mulţumiţi, deoarece Dumnezeu se interesează de noi: „Dumnezeu vă tratează ca pe nişte fii; şi care este fiul care să nu fie corectat de tatăl său?”

Este dificil, e întotdeauna dificil, să o luăm mereu de la început, să recunoaştem într-o încercare, într-o dificultate, intervenţia pozitivă a lui Dumnezeu faţă de noi. Este un act de credinţă, deoarece nu aparenţele ne-o spun, ci cuvântul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt care este în noi, care ne deschide ochii şi ne face să înţelegem că Dumnezeu intervine în viaţa noastră, în modul cel mai activ, cu dragostea sa mare atunci când ne pune la încercare în diferitele greutăţi.

Autorul este foarte realist şi constată: „Desigur, orice corecţie, pe moment, nu pare să fie motiv de bucurie, ci de tristeţe”. Este o experienţă care nu are nevoie de comentarii inspirate de amorul propriu. Aici nu este scoasă în evidenţă atât suferinţa, cât mai ales umilinţa: dacă cineva ne face cunoscut un defect, o lipsă, ne întristăm gândindu-ne numai la observaţia care ne-a fost făcută, şi nu la defect sau la lipsă! Trebuie să învăţăm să depăşim reacţia amorului propriu şi să recunoaştem că ni s-a dat un ajutor, de care ar trebui să fim mulţumiţi. Este o constatare la care ajunseseră deja filozofii antici. Socrate spunea că plinătatea fericirii nu constă în a nu avea defecte şi în a nu face nimic rău, şi adăuga că fericirea vine atunci când, după ce ai greşit te poţi corecta.

Sfânta Scriptură merge mult mai în profunzime: trebuie să fim fericiţi că Domnul ne corijează nu numai pentru că e o ocazie pentru a progresa, ci pentru că, astfel, relaţia noastră cu el devine mai apropiată. Avem, aşadar, un motiv de mare încredere cu atât mai mult dacă ne gândim la faptul că destinul nostru este legat de acela al lui Cristos.

Scrisoarea către Evrei deja ne-a spus cum Isus, deşi fiind Fiul perfect, a voit pentru noi să înveţe ascultarea din lucrurile pe care le-a pătimit, a voit să cunoască acea educaţie dureroasă care ne este necesară. Acum, când noi trăim, la rândul nostru, aceste momente de dureroasă educaţie, putem fi mai strâns uniţi cu el şi putem creşte foarte mult în iubirea sa.

Încercarea motiv de speranţă, încercarea cale pentru a iubi: sunt perspectivele pe care trebuie să le avem prezente în ocaziile mici şi mari de dificultăţi şi de suferinţe, care ar trebui să alimenteze curajul nostru şi credinţa noastră. Domnul nu ne face cunoscut modul în care vrea să ne comunice darurile sale şi să ne facă să creştem în credinţă şi în iubire. Să-i cerem să ne deschidă ochii ca să ştim să vedem în toate atenţia sa părintească faţă de noi.