en-USro-RO

| Login
28 februarie 2020

Evr 12,18-19.21-24; Ps 47; Mc 6,7-13

 

Sfântul Marcu, vorbind despre alegerea celor doisprezece, spune că Isus i-a chemat ca „să stea cu el” şi pentru „a-i trimite”. Aceste expresii sunt contradictorii şi, în acelaşi timp, complementare: a sta în intimitatea sa şi a propovădui mesajul său.

Prima lectură insistă asupra privilegiului de a fi intrat în intimitatea divină: „Voi v-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul ceresc, de miile de îngeri în mare sărbătoareY de sufletele celor drepţi, ajunşi la desăvârşire” şi, mai presus de toate, „de mijlocitorul noii alianţe”, de Isus. Şi aceasta trezeşte bucuria, pentru că suntem făcuţi pentru această comuniune, pentru această pace, pentru această iubire luminoasă.

În primul rând, în celebrarea Euharistiei trebuie să trăim acest mister, să profităm de prezenţa Mijlocitorului noii alianţe pentru a intra tot mai mult în ea şi pentru a-i primi roadele.

Dar plecând de la această intimitate, Dumnezeu ne trimite la alţii: „Pentru prima oară i-a trimis doi câte doiY„. Dacă voim un raport cu alţii fără contactul cu Domnul, viaţa noastră nu este autentică, dăruirea noastră este goală; dacă gândim că putem trăi în intimitate cu el fără să ne preocupăm de alţii, trăim în egoism, şi nu în adeziunea faţă de Domnul.

Pentru a fi o viaţă de iubire, viaţa creştinului trebuie să aibă acelaşi dinamism al lui Cristos, să fie adică o mişcare de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţi.