en-USro-RO

| Login
5 iulie 2020

Ef 3,8-12; Ps 88; In 10,11-16

Sfântul Francisc de Sales a ştiut să prezinte într-un mod plăcut chipul Bisericii într-un timp de tensiuni şi de lupte; el a fost un exemplu de bunătate şi, în acelaşi timp, a arătat că jugul Domnului este plăcut şi povara sa este uşoară, cucerind, astfel, multe suflete la Cristos.

Este o adevărată reconfortare spirituală contemplarea acestui sfânt, citirea scrierilor sale, pentru caritatea, răbdarea, optimismul profund ce se degajă din ele. Care este izvorul acestei plăceri şi al acestei bucurii? El este marea speranţă pe care o are în Dumnezeu. În viaţa sfântului Francisc de Sales se povesteşte că, în tinereţea sa, a trăit o perioadă de încercări foarte grele în care se simţea respins de Dumnezeu şi îşi pierduse speranţa în propria mântuire. S-a rugat, a fost eliberat în mod definitiv de îndoieli şi de atunci a fost purificat şi de orice orgoliu şi pregătit pentru acea bunătate ce l-a deosebit atât de mult de alţii. Nu se baza deloc pe sine: el înţelesese cu claritate în perioada când credea că se pierde că singur nu putea să ajungă la desăvârşire, la iubire, la mântuire şi această conştiinţă îl făcea să fie bun şi primitor cu toţi. Mai presus de umilinţă, acele încercări l-au făcut tot mai conştient de bunătatea Domnului, care ne iubeşte, care revarsă iubirea sa în inimile noastre.

Sfântul Francisc exulta de bucurie la gândul că toată legea se rezumă la porunca iubirii şi că în iubire nu trebuie să ne temem de nici un exces. El a scris un lung Tratat asupra iubirii lui Dumnezeu şi, de asemenea, o carte mai simplă, dar foarte plăcută: Introducere la viaţa evlavioasă. Pe aceasta din urmă a alcătuit-o capitol cu capitol scriind scrisori unei tinere femei cucerite de Dumnezeu. Vorbind despre Ioana de Chantal, pe care o cunoştea deja, spunea că a descoperit în ea un suflet care era „cu totul de aur” şi că el căuta să o conducă în viaţa spirituală.

Este cu adevărat admirabil să vezi cu câtă simplitate şi cu ce bogăţie de imagini, de stil, acest episcop copleşit de griji şi preocupări găsea timpul necesar exprimării pentru a face plăcută devoţiunea („Adevărata evlavie, spunea, nu dăunează cu nimic dar perfecţionează totul”), pentru a arăta că Dumnezeu nu este un stăpân dur, ci un Tată plin de bunătate, care atunci când găseşte o inimă bine dispusă, o umple de pace, de bucurie, de plăcere, o introduce cu adevărat într-o ţară unde curge lapte şi miere, cum spune Scriptura. Este tocmai impresia pe care o încearcă cel care îl citeşte pe sfântul Francisc de Sales.

Bunătatea sa nu înseamnă slăbiciune, lipsă de energie: el se implică întotdeauna cu o vigoare extraordinară. Mai înainte de a fi episcop, îşi exercitase ministerul său în regiunea Chablais, care trecuse în totalitate la protestantism, şi el reuşise, cu eforturi enorme chiar şi fizice, în gerurile iernilor alpine, să depăşească toate dificultăţile şi să-i aducă pe acei locuitori la Biserica Catolică: aceasta a fost una dintre marile bucurii ale vieţii sale.

Nu a reuşit însă să-şi extindă apostolatul aşa cum ar fi voit. Nu a mai putut să rămână la Geneva, oraşul său episcopal, devenit bastionul calviniştilor care i-au interzis accesul sub pedeapsa cu moartea. A încercat o dată cu riscul vieţii, dar inutil. Ar fi putut să simtă tristeţe şi amărăciune în faţa acestui obstacol insurmontabil, dar încrederea sa, precum şi iubirea sa, l-au menţinut în profunda pace a celui ce împlineşte lucrarea lui Dumnezeu cu propriile posibilităţi. Şi acesta este un triumf al răbdării şi al blândeţii: neblocându-se, neîntristându-se în faţa dificultăţilor pe care nu reuşeşte să le învingă, ci continuând să vadă pretutindeni harul lui Dumnezeu şi să-şi facă plăcute căile sale.

Să-i cerem Domnului să ne facă să ne asemănăm cu acest sfânt în răbdare, bunătate, simplitate, încredere, care l-au făcut atât de asemănător cu Isus cel blând şi smerit cu inima.