en-USro-RO

| Login
Saturday, April 04, 2020

Fap 22,3-16 (sau Fap 9,1-22); Ps 116; Mc 16,15-18

 

Astăzi vedem puterea lui Dumnezeu în sfântul Paul, ajuns din persecutor apostolul care a primit credinţa în Cristos şi a răspândit-o cu o fecunditate apostolică extraordinară, care nu a încetat încă.

Dar pentru că suntem încă în săptămâna unităţii, să reflectăm asupra unor aspecte ale convertirii lui Paul, care pot fi puse în relaţie cu unitatea.

Sfântul Paul se preocupa la maximum de unitatea poporului lui Dumnezeu. Tocmai acesta a fost motivul care-l determina să-i persecute pe creştini: el nu tolera nici măcar gândul că cei din poporul său se despărţiseră de tradiţia veche, el, care fusese educat, cum el însuşi o spune, la stricta observare a legii părinţilor şi era plin de zel pentru Dumnezeu. În faţa iudeilor care îl ascultă după arestarea sa, el compară propriul zel cu acela al lor: „Plin de zel pentru Dumnezeu, aşa cum astăzi sunteţi cu toţii”.

Este deci posibil să fii plin de zel pentru Dumnezeu, dar într-un mod greşit. Sfântul Paul însuşi spune acesta în Scrisoarea către Romani: „Ei au mult zel, dar nu este un zel plăcut lui Dumnezeu”, este un zel pentru Dumnezeu, dar conceput de oameni (cf. Rom 10,2).

Acum, în timp ce Paul, plin de zel pentru Dumnezeu, folosea toate mijloacele şi în particular cele violente pentru a menţine unitatea poporului lui Dumnezeu, este „convertit” complet de Dumnezeu cel ce îi arată clar care este adevărata unitate. „Cine eşti, tu Doamne? Mi-a spus: Eu sunt Isus Nazarineanul, cel pe care tu îl prigoneşti”. În trei relatări ale convertirii lui Paul, detaliile se schimbă: unele sunt adăugate, altele dispar, dar aceste cuvinte se găsesc întotdeauna, deoarece sunt cu adevărat centrale. Paul, evident, nu avea conştiinţa că îl persecută pe Isus, punându-i în lanţuri pe creştini, dar Domnul, în acest moment, îi descoperă unitatea profundă existentă între el şi discipolii săi: „Eu sunt Isus Nazarineanul, pe care tu îl persecuţi”. Poate că tocmai atunci Paul a avut prima revelaţie a trupului lui Cristos, despre care a vorbit mai apoi în scrisorile sale. Toţi suntem membre ale lui Cristos prin credinţa în el: în aceasta constă unitatea noastră.

Isus însuşi este fondatorul Bisericii sale vizibile. „Doamne, ce trebuie să fac?”, întreabă Paul, şi Domnul nu-i răspunde direct: „Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci”. Îl trimite, deci, la Biserică, nu vrea pentru apostolul său o convertire individualistă, fără nici un raport cu ceilalţi discipoli. El trebuie să se insereze în Biserică, Trupul lui Cristos, la care trebuie să adere pentru a trăi în adevărata credinţă.

După convertirea sa, Paul a păstrat în inimă dorinţa de a fi unit cu poporul lui Israel. Scrie aceasta în Scrisoarea către Romani, prin cuvinte care nu pot fi citite fără a trăi o profundă emoţie: „Vă spun adevărul în Cristos, nu mint, şi conştiinţa mea dă mărturie despre aceasta în Duhul Sfânt: am în inimă o mare durere şi o suferinţă continuă. Aş vrea să fiu eu însumi anatema, separat de Cristos pentru fraţii mei, care sunt de acelaşi sânge cu mine. Ei sunt israeliţi şi deţin adopţiunea de fii, gloria, alianţele, legislaţia, cultul, promisiunile, patriarhii; de la ei provine, după trup, Cristos, el, care este mai presus de orice lucru, Dumnezeu binecuvântat în veci”.

Orice creştin ar trebui să aibă această tristeţe continuă, care nu-l împiedică să trăiască bucuria în Cristos, deoarece este o tristeţe plăcută lui Dumnezeu, care ne uneşte cu inima lui Cristos. Este suferinţa pentru poporul lui Israel care nu-l recunoaşte pe Cristos, pentru creştinii ce sunt divizaţi şi nu ajung la unitatea pe care Domnul o doreşte.