en-USro-RO

| Login
24 februarie 2020

Sir 1,1-10; Ps 92; Mc 9,13-28

Putem compara lumea noastră cu acest băiat posedat de duhul cel rău; adeseori ea este pradă convulsiilor. „L-a aruncat în foc sau în apă”, în focul violenţei şi al războiului, în apa uşurătăţii, a freneziei plăcerilor. Şi noi avem datoria de a vindeca această lume. Domnul ne-a spus că suntem sare a pământului şi lumină a lumii, trebuie, deci, să o salvăm de nebunie, de convulsii. Dar cum? Ne simţim incapabili, atât de neputincioşi! Isus ne-a indicat mijloacele: credinţa şi rugăciunea. Trebuie să credem cu adevărat, atunci se poate face ceva chiar şi în circumstanţele cele mai dificile. Şi dacă este credinţa, atunci şi rugăciunea este eficientă.

De ce este necesară şi rugăciunea? În evanghelia de astăzi vedem că remediul este o moarte care se deschide spre înviere. Sfântul Marcu şi-a construit astfel discursul său încât să poată evoca moartea ca fiind necesară pentru a ajunge la înviere.

Acest băiat, pentru a fi vindecat, trebuie să treacă prin moarte: „Băiatul s-a făcut ca un cadavru, aşa că toate lumea spunea: a murit. Însă, Isus luându-l de mână, l-a tras şi băiatul s-a ridicat în picioare”. Moarte şi înviere.

Şi lumea noastră, scuturată de atâtea convulsii, trebuie mai întâi să moară, dar nu de orice fel de moarte: de o moarte care pregăteşte învierea, de o renegare care conduce la înviere. Pentru aceasta, rugăciunea este necesară. E ca şi în cazul lui Isus. El însuşi, pentru a accepta să moară pentru a învia, a trebuit să se roage îndelung şi intens în timpul agoniei sale, şi astfel, a găsit, prin moarte, drumul spre înviere.

Aceasta este nepătrunsa înţelepciune divină, de care trebuie să cerem mereu să fim luminaţi.

Să cerem, deci, darul credinţei şi al rugăciunii, pentru ca întreaga lume să găsească drumul spre înviere.