en-USro-RO

| Login
6 iulie 2020

Is 52,7-10; Ps 95; Mc 16,15-20

 

Cele două lecturi de astăzi vorbesc despre evanghelizare în raport cu apostolatul sfinţilor Ciril şi Metodiu.

Textul lui Isaia vorbeşte deja despre „vestea cea bună” şi exprimă o mişcare centripetă faţă de Ierusalim; mesagerul anunţă pacea, „străjerii îl văd cu ochii lor pe Domnul care se întoarce în Sion”, toate popoarele privesc spre cetatea sfântă.

În evanghelie, mişcarea este inversă. Isus trimite apostolii în lume: „Mergeţi în lumea întreagă, predicaţi evanghelia la toată făpturaY Iar ei au plecat să predice pretutindeni”.

Există, deci, două dinamici diferite în Vechiul Testament, mântuirea este gândită ca o venire a naţiunilor spre Ierusalim, centrul lumii, pentru a urca pe muntele Domnului, care îi atrage pe toţi; în Noul Testament, Ierusalimul nu mai este centrul unităţii, „locul” unităţii este acum trupul lui Cristos înviat, prezent în mod misterios acolo unde sunt ucenicii săi. „Mergeţi în lumea întreagă”. Iată legea evanghelizării, evident, fără a pierde legătura cu Isus, locul unităţii tuturor celor care cred în el.

Problema pentru sfinţii Ciril şi Metodiu a fost tocmai aceea de a merge la alte popoare, în ciuda marilor dificultăţi, care nu priveau numai modul de a călători (erau, desigur, şi de acestea în sec. al IX-lea), dar şi dificultăţile de adresare către popoare care nu erau de cultură greacă sau latină, popoare slave.

Ciril şi Metodiu au fost pionierii a ceea ce astăzi se cheamă „înculturare”, adică traducerea credinţei în cultura ţării respective în locul impunerii propriei culturi. Ei au tradus Biblia în slavonă, au celebrat liturgia în limba slavonă, o îndrăzneală pentru care au fost denunţaţi la Roma de misionarii latini. Veniţi la papa pentru a se disculpa, au fost înţeleşi, aprobaţi de el, care, după moartea lui Ciril petrecută la Roma, în 14 februarie, Metodiu este consacrat episcop şi apoi retrimis în ţările slave să continue opera sa de evanghelizare.

Astăzi există mai multă cunoaştere în privinţa acestei probleme, care timp de mai multe secole a pricinuit neînţelegeri, condamnări şi întârzieri în evanghelizare. De acum înainte, se ţine cont de faptul că credinţa este separabilă de orice cultură şi trebuie să se înrădăcineze în fiecare dintre ele, ca un ferment care le impregnează de vestea evangheliei.

Dar problema priveşte nu numai popoarele diferite, ci şi generaţiile diferite: în cadrul fiecărei generaţii, credinţa cere să fie exprimată într-un mod nou.

Ea este întotdeauna aceeaşi, dar este ca un ferment de viaţă care tinde să crească şi să găsească întotdeauna forme noi pentru a înainta. Însuşi Isus a comparat evanghelia cu un grăunte de muştar care creşte, se transformă, devine copac.

Trebuie să fim preocupaţi să mergem noi spre alţii, şi nu să-i obligăm să se plieze pe obişnuinţele noastre, pe ceea ce credem noi că este mai bun.

Să mergem spre alţii aşa cum a venit Isus spre noi: făcându-se om, acceptând tot ceea ce este uman pentru a fi înţeles de oameni şi pentru a-i putea introduce în intimitatea sa.

Sfântul Paul ne spune că unitatea este posibilă numai în diversitate, adică acolo unde fiecare se poate exprima conform cu propria vocaţie şi se poate adapta celorlalţi pentru a forma un singur trup în diversitatea mădularelor. Să ne rugăm, deci, aşa: „Părinte ceresc, tu, care ne iubeşti pe fiecare dintre noi ca pe nişte fii şi vrei ca fiecare să exprime în mod personal misterul iubirii tale, dă-ne harul să primim pe fiecare frate al nostru aşa cum este el, ca să putem rămâne cu toţii în unitatea iubirii tale”.