Cine dintre noi nu s-a confruntat în viaţă cu momente grele, momente de suferinţă, fie din cauza unei boli, fie din alte motive familiale, sociale ori profesionale? Deşi suntem conştienţi de limitele omului, deşi ştim că datorită păcatului strămoşesc suntem supuşi slăbiciunilor, am dori ca în aceste clipe de criză, în care ne aflăm uneori, să se întâmple ceva senzaţional. Am dori poate ca Dumnezeu să intervină prompt şi să scurteze la minimum acest timp care ne incomodează şi ne descurajează. Am face orice sacrificiu pentru a depăşi această situaţie şi a ne simţi din nou fericiţi, pentru a ne găsi echilibrul unei vieţi liniştite şi mulţumitoare.

Un tată din America, al cărui unic fiu murise cu puţin timp înainte în războiul din Vietnam, i-a pus unui preot această întrebare: "Părinte, dacă Dumnezeu există, unde era atunci când fiul meu murea în Vietnam?" Iar preotul i-a răspuns simplu: "În acelaşi loc în care atunci când Unicul său Fiu, Cristos, murea pe cruce". Poate aceste cuvinte ale preotului ni se par nesatisfăcătoare, poate, dar ele răspund la o întrebare fundamentală a tuturor oamenilor din toate timpurile: de ce există suferinţa? Şi noi creştinii ne punem aceeaşi întrebare, însă o raportăm la Dumnezeu: dacă Dumnezeu este bun, de unde vine răul, de ce permite el suferinţa? Ce atitudine să avem faţa de suferinţă?

Făcând o retrospectivă în istoria omului observăm cu uşurinţă că Dumnezeu a condus această istorie, a fost alături de oameni, povăţuindu-i şi ajutându-i efectiv să intre în legătură cu el. Această legătură cu Dumnezeu s-a realizat şi se realizează printr-o formă de comunicare numită de noi limbaj.

Citind sfintele Evanghelii observăm că în timpul vieţii sale publice Isus Cristos a intrat în contact cu diferiţi oameni. El a predicat Vestea cea Bună a împărăţiei lui Dumnezeu în mijlocul tuturor, bărbaţi sau femei, farisei sau cărturari, oameni simpli sau învăţaţi. Însă nu toţi oamenii l-au primit în acelaşi fel. Pentru unii această întâlnire a fost fructuoasă, a produs o schimbare pozitivă în viaţa lor, în timp ce pentru alţii acest eveniment a rămas fără nici o rezonanţă.

Dumnezeu este o fiinţă care poate fi studiată cu ajutorul mijloacelor ştiinţifice moderne? Este oare o realitate ce poate fi descoperită cu ajutorul simţurilor noastre? Dumnezeu nu este o fiinţă care poate fi studiată cu mijloacele ştiinţifice moderne, nu este o realitate empirică, palpabilă, din contra, este insesizabilă tuturor aparatelor şi simţurilor noastre. Şi totuşi, în contrast cu acest adevăr, Dumnezeu este o fiinţă care ni se descoperă, o persoană care poate fi cunoscută, cu care se poate dialoga, şi aceasta numai prin credinţă

Tema liturgiei cuvântului din duminica de azi poate fi exprimată printr-un singur cuvânt: este cuvântul „nou” care leagă între ele cele trei lecturi biblice pe care le-am ascultat.

În prima lectură Dumnezeu le spune evreilor vestindu-le, eliberarea din captivitatea babiloniană: „Nu vă mai gândiţi la ce a fost mai înainte, şi nu vă mai uitaţi la cele vechi. Iată, voi face ceva nou, şi-i gata să se întâmple: nu observaţi?” Care-i lucrul nou pe care îl va face Domnul? „Voi face un drum prin pustiu şi râuri în locuri secetoase”. Un drum prin nisipul pustiului e imposibil pentru om să facă, deoarece cea mai mică adiere de vânt acoperă imediat cu nisip drumul deschis. Eliberarea din robie a poporului evreu şi drumul deschis în pustiu pe care poporul eliberat va putea să se întoarcă în patrie este o minune a atotputerniciei lui Dumnezeu, aşa cum o minune a fost odinioară eliberarea poporului evreu din robia Egiptului şi drumul uscat deschis prin mijlocul mării pe care poporul l-a străbătut, îndreptându-se spre Ţara făgăduită: „Aşa vorbeşte Domnul care a croit un drum prin mare şi o cărare prin apele cele puternice, care a scos care şi cai, o oştire şi războinicii viteji, culcaţi deodată împreună ca să nu se mai scoale, nimiciţi şi stinşi ca un muc de lumânare”.

După cum aţi auzit în Evanghelia de astăzi, cu câteva zile mai înainte de a-şi începe suferinţele, Cristos a spus tuturor celor care vor să fie ucenicii săi, să-l urmeze pe el: „Dacă îmi slujeşti mie, să mă urmezi”. Şi în alt loc ne spune să ne luăm crucea şi să-l urmăm. Unde să-l urmăm? Pe Golgota? Pentru ce? Pentru a ne răstigni şi noi. Ce să ne răstignim? Trupul nostru? Au fost unii oameni care au crezut şi sunt oameni care cred că a-ţi lua crucea şi a-l urma pe Cristos înseamnă a-ţi biciui permanent trupul, a umbla ca nişte răstigniţi, sângerânzi, posaci, trişti, dispreţuind şi urând viaţa şi bucuria de a trăi, a te îmbrăca în zdrenţe, a te culca pe pământul gol, a-ţi pune cenuşă în mâncare.

Cheia înţelegerii Evangheliei pe care am ascultat-o acum, ne-o dă prefaţa Liturghiei de astăzi. „El (Cristos), om adevărat fiind, l-a plâns pe prietenul său, Lazăr, şi, Dumnezeu veşnic fiind, l-a chemat din mormânt la viaţă, iar acum, arătându-şi îndurarea faţă de tot neamul omenesc, prin tainele sfinte, ne duce la viaţa cea nouă”. Isus, om adevărat fiind, a plâns la mormântul prietenului său, Lazăr. Betania, unde s-a întâmplat minunea, se numeşte azi El-Lazarieh – „Satul lui Lazăr”, nume arab, fiind locuit de arabi.

Acum două duminici, Mântuitorul, la Evanghelie, în discuţia cu samariteana la fântâna lui Iacob, s-a prezentat pe sine ca fiind „apa vieţii”; o apă din care, dacă bea cineva, nu mai însetează niciodată.

Duminica trecută, Isus, la Evanghelie, vindecându-l pe orbul din naştere, se prezintă pe sine ca fiind „lumina lumii”. În Evanghelia duminicii de azi, înviindu-l pe Lazăr din morţi, Mântuitorul se prezintă pe sine ca fiind „viaţa şi învierea noastră”.

Ne aflăm în inima Postului Mare. E un timp de convertire, de purificare sufletească. Cuvântul lui Dumnezeu din Liturghia duminicii de astăzi este o cateheză asupra sacramentului mărturisii. Duminica de azi se numeşte laetare - „bucură-te”. Biserica ne face să gustăm anticipat ceva din bucuria Paştelui, a învierii, bucurie ce ne vine numai din convertire, din iertare, din reconcilierea cu Dumnezeu şi cu fraţii noştri.

În discuţia cu Nicodim din Evanghelia de astăzi, Cristos ne dă răspunsul la o întrebare care se pune în toate timpurile: pentru ce iubesc oamenii mai mult întunericul necredinţei decât lumina credinţei? Un mare savant zicea odată: nimic nu este mai evident decât faptul că Dumnezeu există; pentru a-l vedea nu trebuie să deschizi decât ochii şi să priveşti împrejur. Vreţi să vă dovedesc că există un Dumnezeu care a creat natura, universul? În acest caz, aş fi ca un om nebun, care ar încerca să dovedească ziua în amiaza mare că soarele se află pe cer.

Un autor contemporan scrie aceste cuvinte: „Creştinismul nu este istoria de iubire a unei fiice a poporului, care se îndrăgosteşte de principele ceresc spre a fi fericită, ci este fantastica istorie de iubire a marelui principe ceresc, care se îndrăgosteşte la nebunie de sărmana fiică a poporului, ca să o facă fericită”.

 Dacă duminica trecută a fost duminica samaritencei pe care Isus a întâlnit-o la fântâna lui Iacob, duminica de azi, a IV-a din Postul Mare, e duminica orbului; după simbolismul apei, simbolismul luminii. Biblia le acordă un loc deosebit orbilor, celor lipsiţi de lumina ochilor. Patriarhul Isaac, patriarhul Iacob, preotul Eli, orbesc la bătrâneţe. Cei trei îngeri ai Domnului îi orbesc pe locuitorii Sodomei (Gen 19,11); Nabucodonosor îi scoate ochii regelui Sedecia (2Rg 25,9); Tobia orbeşte în timp ce doarme (Tob 2,11). În Noul Testament Isus vindecă o mulţime de orbi; pe orbul de la bazinul Siloe (In 9,1 ş.u.), doi orbi la Ierihon (Mt 9,27) şi pe Bartimeu, tot la Ierihon (Mc 8,22). Saul devine deodată orb pe drumul damascului (Fap 9,11). De asemenea, la Salamina, vrăjitorul Elima orbeşte pe loc (Fap 13,11). Dar cei mai nenorociţi dintre toţi orbii pe care îi aminteşte Sfânta Scriptură sunt cei pe care îi demască evanghelia de azi; sunt fariseii care şi-au scos singuri ochii minţii, ca să nu vadă adevărul; au iubit mai mult întunericul decât lumina.

Am ascultat în prima lectură a Liturghiei una din cele mai sublime pagini ale Bibliei care ne descrie episodul în care Dumnezeu îi apare lui Moise în mijlocul rugului aprins şi îi face cunoscut numele. Dumnezeu îl alege pe Moise pentru ca prin el să elibereze poporul evreu din sclavia egipteană. Misiune grea, imposibilă. Cum să-ţi încerci puterile cu atotputernicul faraon al Egiptului care avea la dispoziţie o armată formidabilă? Moise, conştient că nu are nicio şansă şi că poporul nu l-ar urma într-un asemenea plan nesăbuit, refuză misiunea. Acceptă misiunea numai după ce Dumnezeu îi dezvăluie numele: în concepţia popoarelor antice, a cunoaşte numele unei divinităţi înseamnă a avea acces, a dispune de forţele acestei divinităţi: cu forţele Dumnezeului care îi apare în rugul aprins, al cărui nume acum îl cunoaşte, Moise se încumetă să-l înfrunte pe faraon cu toate armatele sale.

Mântuitorul nostru avea de obicei o privire blândă, dulce, duioasă; câtă blândeţe, câtă milă şi duioşie a arătat el faţă de cei mai mari păcătoşi: faţă de Magdalena, faţă de femeia prinsă în adulter! Dar iată-l astăzi pe Isus cel blând şi smerit cu inima, care lua copiii în braţe şi-i mângâia cu dragoste, cuprins de o mânie teribilă: ochii săi scapără fulgere, vocea sa vuieşte ca trăsnetele care fac vara să se cutremure văzduhul, îşi suflecă mânecile, pune mâna pe un bici uriaş cu mai multe şfichiuri şi izbeşte cu el în dreapta şi în stânga peste spinările negustorilor, peste feţele lor, pe unde apucă. Unde cade biciul lui, apar vânătăile. Se produce o învălmăşeală de nedescris: negustori şi cumpărători o iau la goană, căci unde loveşte biciul lui Cristos carnea îi ustură de parcă ar fi avut şfichiuiri de foc; în graba lor, răstoarnă tarabele, împrăştie pe jos banii. N-au timp să-i mai strângă de jos, porumbeii din cuşti îşi iau zborul speriaţi, oile, vitele, în învălmăşeală, fug şi ele de ici-acolo, neştiind încotro s-o apuce. După câteva minute, locul este curăţat; Cristos e singur cu biciul în mână. În jurul lui, totul e ca după o bătălie pe câmpul de luptă; ici-colo câte un miel aleargă behăind, căutându-şi mama. Cristos, de unul singur, în câteva minute izgoneşte mii de oameni cu animale cu tot. Straşnică trebuie să fi fost mânia lui, teribil trebuie să fi lovit el cu biciul acela! Imaginaţi-vă un târg de animale; un singur om înarmat cu un bici reuşeşte să izgonească toată lumea din obor cu tot cu animale, fără a îndrăzni careva să-i ţină piept, să se împotrivească.

Marii aventurieri care în secolul al XV-lea l-au urmat pe Cristofor Columb în călătoriile sale spre America au înfruntat dificultăţi uriaşe, mari pericole, furtuni pe mare, au trecut prin nenumărate peripeţii până au descoperit Lumea Nouă. Dar erau însufleţiţi de speranţa că vor găsi acolo trei lucruri extraordinare despre care vorbeau legendele celor din antichitate. Acestea erau: Eldorado, adică un munte în întregime din aur; apoi Amazonia, ţara în care trăiau amazoanele, celebrele războinice, ţară în care se trăia ca în era de aur de la început şi, în sfârşit, Fântâna tinereţii din care cine bea îşi asigura o tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Aventurierii lui Cristofor Columb aur au găsit, nu chiar un munte întreg, dar destul; cât despre ţinutul paradisiac, cu amazoane, pe care îl visau, şi fântâna din care să soarbă tinereţe fără bătrâneţe, nici vorbă. Ceea ce nu au găsit aventurierii lui Columb, ne oferă Cristos, după cum am auzit în Cuvântul lui Dumnezeu proclamat la Liturghia duminicii de azi. E vorba de fântâna Botezului a cărei apă ţâşneşte spre viaţa veşnică, o apă care ne redă nevinovăţia copilăriei, ne dă viaţă fără de moarte şi ne reintroduce în paradisul pe care primii noştri părinţi l-au pierdut.

„Fraţilor, să vă feriţi de desfrânare, deoarece voinţa lui Dumnezeu aceasta este, sfinţirea voastră”. Asupra acestui îndemn al sfântului Pavel, pe care l-aţi auzit în epistola pe care am citit-o, aş vrea să mă opresc acum câteva minute. „Fiecare dintre voi”, îi îndemna Apostolul pe credincioşii din Tesalonic, „să-şi stăpânească trupul său în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei, ca păgânii care nu-l cunosc pe Dumnezeu, căci Domnul răzbunător este în toate acestea”. Să ne gândim la nelegiuirile, la desfrâul din zilele noastre, la dorinţele nepermise, la cuvintele şi glumele murdare ce se aud la tot pasul, la profanarea legilor sfintei Căsătorii, la indiferenţa şi dispreţul pentru sfinţenie. Găsim că îndemnul sfântului Pavel este mai potrivit pentru creştinii de astăzi decât pentru cei de odinioară, din Tesalonic: „Fraţilor, nu ne-a chemat Dumnezeu la necurăţie, ci la sfinţenie”.

Toată învăţătura ce se desprinde din lecturile biblice ale Liturghiei de azi s-ar putea rezuma în aceste cuvinte: la înviere se ajunge prin cruce, la viaţă, prin moarte, la mărire, prin umilinţă. Prima lectură ne vorbeşte despre alianţa pe care Dumnezeu a încheiat-o cu Abraham. O alianţă aşa cum se făceau toate alianţele în Orientul Mijlociu, pe vremea lui Abraham. Ritualul ce însoţea o alianţă era acesta: se luau câteva animale, se tăiau în două, cele două jumătăţi erau puse faţă în faţă, iar cei care încheiau alianţa treceau prin mijloc printre bucăţile de carne. Prin aceasta, li se dădea de înţeles: „Vedeţi ce vă aşteaptă. Dacă veţi încălca alianţa, veţi avea soarta pe care au avut-o aceste animale tăiate în două”.

Însoţit de trei ucenici la care ţinea în mod deosebit, Mântuitorul nostru se îndreaptă spre Muntele Tabor. El obişnuia adesea să se retragă din mijlocul lumii şi al zgomotului, pentru ca în singurătate să se întreţină în rugăciune cu Tatăl său ceresc. Ajunşi pe munte, cei trei apostoli, cuprinşi de oboseală, s-au întins la pământ au adormit pe loc. În schimb, Mântuitorul, pe când se ruga, s-a schimbat la înfăţişare: faţa lui strălucea ca soarele, iar hainele lui deveniseră albe ca zăpada. „În ziua aceea”, zice sfântul Vasile cel Mare, „soarele de pe cer a rămas mai uimit decât în ziua în care Iosue l-a oprit în drumul său, căci el, care luminează întregul pământ, a văzut în drumul său, pe Muntele Tabor, un alt soare, mai strălucitor decât el, pe Cristos, care pentru câteva clipe s-a arătat pământului în toată strălucirea sa dumnezeiască”.

Abraham nu putea să aibă ceva mai scump la viaţa lui decât pe fiul său, pe Isaac. Era singurul copil pe care îl avea; îl dorise o viaţă întreagă şi îl dobîndise abia la bătrâneţe, printr-un dar, printr-o minune de la Dumnezeu. Isaac era fiul promisiunii. Şi totuşi, Abraham nu ezită nici o clipă în credinţă şi în ascultare; când Dumnezeu îi porunceşte, pregăteşte cuţitul, lemnele şi focul, îşi suflecă mânecile şi e gata să-şi jertfească propriul copil, singura lui bucurie pe lume.

Fenomenul neobişnuit, misterios, povestit de sfântul Marcu în evanghelia de azi, stârneşte un interes deosebit la două categorii de persoane. Mai întâi, sunt savanţii, bibliştii, care încearcă să explice ce a fost cu lumina aceea extraordinară de pe Tabor: a fost un fapt real, o halucinaţie a ucenicilor, o vedenie, un extaz, cum au vizionarii, o legendă, un mit, o povestire care trebuie înţeleasă în cheie simbolică sau mitologică, o apariţie a lui Isus de după înviere, pe care sfântul Marcu o anticipează din motive teologice? O fi acea lumină fascinantă, nepământeană, unică pe glob, care se vede pe cerul senin la mare distanţă de pe Tabor, deasupra Muntelui Carmel, seara, când soarele apune şi razele sunt proiectate pe cer de apele Mediteranei? Cu explicaţiile lor, savanţii mai mult întunecă decât luminează misterul luminii de pe Tabor.

Episodul Schimbării la Faţă, pe care l-am auzit la Evanghelia Liturghiei de azi, ne pune înaintea ochilor misterul lui Cristos, care, în fond, este misterul vieţii noastre creştine. Un mister care are, ca să spun aşa, două laturi, două feţe: una luminoasă, alta întunecoasă: cruce şi glorie, înjosire şi înălţare, slăbiciune şi putere, înfrângere şi victorie. Acesta este misterul lui Cristos, misterul pascal, în totalitatea sa, şi nu ne este îngăduit să-l înjumătăţim, să luăm o latură a misterului şi să neglijăm cealaltă latură.

„Scris este: nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Ceea ce am auzit astăzi la sfânta Evanghelie cu greu ne vine a crede urechilor: Cristos, Dumnezeu însuşi, ispitit la păcat de către Satana! „Da”, zice sfântul Bonaventura, „după cum Cristos a voit să se nască şi să moară pentru noi, la fel, a voit să fie ispitit pentru noi, ca să ne dea nouă exemplu şi învăţătură cum trebuie să învingem ispitele Diavolului”.

Mai înainte de a-şi începe viaţa publică, mai înainte de a vesti popoarelor împărăţia lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru s-a retras în pustiu, pentru ca acolo, în post şi în rugăciune, să se pregătească pentru marea sa misiune. Acolo, în singurătate, nu se auzea glas de om, nu se găsea picătură de apă, nu se vedeau lanuri de grâu sau vii, ci, cât vezi cu ochii, numai nisip şi pietre fierbinţi, arse de soare, pe sub care se târau şerpi veninoşi. Aici a petrecut Isus singur, timp de patruzeci de zile. Am zis singur, dar, de fapt, nu era singur. Diavolul se învârtea mereu în jurul lui, îi dădea târcoale şi parcă nu ştia cum să-l ia, cu ce să-l ispitească. În sfârşit, şi-a făcut curaj, s-a apropiat de Isus şi l-a ispitit la mândrie. El, duhul necurat, care căzuse din strălucirea sa din cauza păcatului mândriei, la acelaşi păcat l-a îndemnat pe Isus. L-a ispitit apoi la lăcomie. Isus, care, Dumnezeu fiind, face să rodească holdele şi hrăneşte cu pâine toată omenirea, este ispitit să prefacă piatra în pâine. El este Regele universului, el este stăpânul tuturor bogăţiilor, şi totuşi, Diavolul îi promite împărăţii şi bogăţii. Ne întrebăm: Cum de a permis Isus, Fiul lui Dumnezeu, să fie ispitit de Diavol? Şi când? Când era în lume, printre oameni? Nu, ci în timpul cel mai sfânt, pe când postea, se ruga, stătea de vorbă cu Tatăl său ceresc. El a permis să fie ispitit pentru a ne învăţa pe noi, oamenii, ce rost au ispitele şi cum să luptăm împotriva lor. Cât curaj, câtă speranţă ne dă evanghelia de astăzi!

Sosind ceasul pentru a-şi începe activitatea publică, Cristos părăseşte Nazaretul şi se retrage în pustiu, pentru ca aici, în reculegere şi în rugăciune, să se pregătească aşa cum se cuvine pentru misiunea pe care Tatăl său ceresc i-a încredinţat-o. Şi iată că aici, în pustiu, tocmai când postea şi se ruga, Duhul cel rău se apropie şi îl ispiteşte; nu o dată, ci de trei ori îl asaltează cu ispitele sale.

Cuvântul lui Dumnezeu din Liturghia de azi ne vorbeşte despre iubire şi despre lipsa de iubire.

Cel care nu iubeşte, ne spune sfântul Ioan în prima lectură, rămâne întru moarte. Iubirea este viaţă. Cine nu iubeşte, nu există, e un mort, e un cadavru intrat în putrefacţie, care răspândeşte în jurul său o duhoare otrăvită care îi omoară şi pe cei din jurul său.

„Copiii mei, să ne iubim unii pe alţii… Noi ştim că am trecut de la moarte la viaţă, pentru că îi iubim pe fraţii noştri. Cine nu-l iubeşte pe fratele său rămâne în moarte”. Expresiile sfântului Ioan ne răscolesc inima.

După ce Ioan Botezătorul a spus, arătând cu degetul spre Isus, iată Mielul lui Dumnezeu, doi dintre ucenicii săi, Ioan şi Andrei s-au luat după Isus. Văzând că vin după el, Isus se întoarce şi îi întreabă: „Pe cine căutaţi?” „Învăţătorule, unde locuieşti?” „Veniţi şi vedeţi!” S-au dus şi în ziua aceea au rămas la el. Ce vor fi discutat împreună? Cei doi trebuie să-şi fi povestit viaţa lor. Îi vor fi spus lui Isus dorinţele lor, preocupările şi necazurile lor, speranţele şi planurile lor de viitor.

La Liturghia de ieri, sfântul apostol Ioan ne-a vorbit despre copiii lui Dumnezeu. Astăzi, tot în prima lectură, sfântul Ioan ne spune că şi Diavolul are copii. Pământul acesta este locuit numai de două familii foarte numeroase: familia lui Dumnezeu şi familia Diavolului. Există copiii lui Dumnezeu şi copiii Diavolului. Primii trăiesc în comuniune cu Dumnezeu, în prietenie cu el, sunt legaţi de el. Ceilalţi trăiesc în comuniune, în prietenie cu Cel Rău şi sunt legaţi de el. Copii ai Satanei! Cuvintele acestea ne înspăimântă. Există în lume o sectă satanică, de închinători la Satana, care se numeşte Copiii Satanei. Dar nu numai membrii acestei secte sunt copii ai Satanei. Sunt mult mai mulţi. Copiii lui Dumnezeu şi copiii Diavolului trăiesc în lume cot la cot, sunt amestecaţi unii cu alţii. Cum îi putem deosebi pe unii de alţii? Unii au coarne, alţii nu? Nu, fiindcă nu au coarne nici unii, nici alţii.

Citind în continuare, la sfânta Liturghie, din Evanghelia sfântului Ioan, astăzi ne-a fost dat să auzim un episod foarte frumos şi instructiv: Isus îşi alege primii ucenici. Unul dintre cei doi ucenici, care a auzit cuvintele lui Ioan Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu”, şi s-a luat pe urmele lui Isus, a fost Andrei. Acesta avea un frate cu numele de Simon şi l-a adus la Isus. Isus l-a fixat cu privirea. Când, în Evanghelie, găsim expresia „l-a fixat cu privirea”, suntem avertizaţi că în momentul acela se întâmplă un lucru deosebit de important. L-a fixat cu privirea şi i-a zis: „Tu eşti Simon, fiul lui Iona. De acum, te vei chema Chefa, adică piatră, stâncă”.

În calendarul catolic pentru ziua de azi este fixată sărbătoarea sfântului Nume al lui Isus. Pentru noi cei de azi, nu are mare importanţă numele pe care îl purtăm. Purtăm numele pe care ni l-au pus părinţii la Botez; dar părinţii puteau să ne pună oricare alt nume. Dar la vechile popoare semite, inclusiv la evrei, numele nu se punea la întâmplare. El exprima esenţa, chemarea, misiunea unei persoane. De aceea când chema pe cineva la o misiune specială Dumnezeu îi schimba numele: Avram devine Abraham, Iacob devine Israel, Simon devine Petru, Levi devine Matei, Saul devine Pavel.

Era obiceiul, la romanii păgâni din vechime, ca, atunci când murea cineva, când era îngropat, să i se pună mortului în gură o monedă, un ban. Se spunea că sufletul mortului are de trecut o apă, un râu, şi i se punea banul în gură ca să aibă cu ce plăti barca sau podul peste această apă. Şi de la romani a rămas acest obicei care se mai observă ici-colo şi la noi cu ocazia înmormântării; la poduri se dau bani de pomană sau când este pus mortul în groapă i se pun bani în sicriu. Aceasta a fost o superstiţie la păgânii din vechime şi este un lucru nepermis pentru creştini. Dar ce am vrut să spun eu cu acest obicei păgân? Viaţa noastră pe pământ este o călătorie, avem şi noi de trecut peste o apă, peste oceanul zbuciumat al acestei vieţi. Avem şi noi nevoie de o monedă pe care să o ţinem în gură pentru a trece cu bine această apă, pentru a ajunge cu bine spre locurile fericite ale Paradisului. Şi această monedă este numele preasfânt al lui Isus, pe care îl sărbătorim astăzi şi pe care trebuie să-l avem mereu în gură.

Era obiceiul, la romanii păgâni din vechime, ca, atunci când murea cineva, când era îngropat, să i se pună mortului în gură o monedă, un ban. Se spunea că sufletul mortului are de trecut o apă, un râu, şi i se punea banul în gură ca să aibă cu ce plăti barca sau podul peste această apă. Şi de la romani a rămas acest obicei care se mai observă ici-colo şi la noi cu ocazia înmormântării; la poduri se dau bani de pomană sau când este pus mortul în groapă i se pun bani în sicriu. Aceasta a fost o superstiţie la păgânii din vechime şi este un lucru nepermis pentru creştini. Dar ce am vrut să spun eu cu acest obicei păgân? Viaţa noastră pe pământ este o călătorie, avem şi noi de trecut peste o apă, peste oceanul zbuciumat al acestei vieţi. Avem şi noi nevoie de o monedă pe care să o ţinem în gură pentru a trece cu bine această apă, pentru a ajunge cu bine spre locurile fericite ale Paradisului. Şi această monedă este numele preasfânt al lui Isus, pe care îl sărbătorim astăzi şi pe care trebuie să-l avem mereu în gură.

Ecoul cântecelor de Crăciun nu s-a stins încă, şi iată că Biserica, la Liturghia de azi, ne îndreaptă gândurile spre sfârşitul dureros al copilului Isus. El va fi dus la moarte aşa cum un miel nevinovat este dus la înjunghiere. Aţi reţinut din Evanghelie că Ioan Botezătorul, văzându-l pe Isus venind spre el, a zis: „Iată mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii!” În Vechiul Testament, jertfa de miei era cea mai cunoscută. În ajunul Paştelui, fiecare familie jertfea câte un miel. În templul din Ierusalim, se jertfeau zilnic câteva mii de miei. Sângele mielului înjunghiat ajungea până peste gleznele preoţilor de serviciu la templu. Oamenii erau conştienţi de păcatele lor, voiau să se elibereze de povara apăsătoare a păcatelor. Voiau să-şi treacă propriile păcate asupra mieilor de jertfă, pentru ca, o dată cu moartea mieilor, să fie distruse şi păcatele lor şi să fie iertaţi de Dumnezeu.

Textele din Sfânta Scriptură, care s-au citit la Liturghia de azi, scot în evidenţă câteva lucruri fundamentale pentru viaţa noastră creştină. Mai întâi, credinţa: credinţa în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Evanghelia pe care am auzit-o este o mărturisire de credinţă pe care o face Ioan Botezătorul. Văzându-l pe Isus venind către el, Ioan a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii. Eu am văzut şi mărturisesc că el este Fiul lui Dumnezeu”.

Textele din Sfânta Scriptură, care s-au citit la Liturghia de azi, scot în evidenţă câteva lucruri fundamentale pentru viaţa noastră creştină. Mai întâi, credinţa: credinţa în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Evanghelia pe care am auzit-o este o mărturisire de credinţă pe care o face Ioan Botezătorul. Văzându-l pe Isus venind către el, Ioan a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii. Eu am văzut şi mărturisesc că el este Fiul lui Dumnezeu”.

Sfântul apostol Ioan, în prima lectură a Liturghiei, nu poate să-şi stăpânească uimirea în faţa unei realităţi extraordinare: „Vedeţi cât de mare este iubirea pe care ne-a arătat-o nouă Tatăl. El a voit să ne numim copii ai lui Dumnezeu. Şi nu numai că ne numim, dar suntem cu adevărat!” Prin copilul din ieslea Betleemului, noi am devenit copii ai lui Dumnezeu. În grota Betleemului nu s-a născut numai Isus, Fiul lui Dumnezeu, ci ne-am născut noi, cu toţii, la noua viaţă a lui Dumnezeu, căci, prin Isus şi prin naşterea lui Isus, noi am devenit copiii lui Dumnezeu. Cum ar trebui să ne răsune în urechi cuvintele pe care sfântul Leon cel Mare le spunea creştinilor la predică, la Crăciun: „Recunoaşte-ţi, creştinule, demnitatea! Nu eşti fiul unui rege sau al unui împărat, ci mult mai mult, eşti fiul lui Dumnezeu!” Sfântul Augustin e de părere că textul sfântului Ioan, în care ne spune că suntem copii ai lui Dumnezeu, ar trebui să fie scris cu litere de aur şi pus în toate bisericile într-un loc unde toţi să-l poată vedea şi citi, pentru a deveni toţi creştinii conştienţi de demnitatea lor.

În istoria Israelului au fost mulţi profeţi. Ultimul profet al Vechiului Testament a fost Ioan Botezătorul. În vorbirea noastră obişnuită profet este unul care prevesteşte lucruri care se vor întâmpla în viitor. În Sfânta Scriptură însă, cuvântul profet are un alt înţeles: profetul este cel care vorbeşte, nu cuvintele sale proprii, ci cuvintele lui Dumnezeu, vorbeşte în numele lui Dumnezeu.

Îi sărbătorim azi pe sfântul Vasile cel Mare şi pe sfântul Grigore din Nazianz. Doi sfinţi care au avut o mulţime de trăsături comune. Amândoi s-au născut în familii profund creştine, din părinţi creştini ideali. Vasile provenea dintr-o familie cu zece copii, care a dat Bisericii trei episcopi, trei sfinţi: pe el, Vasile, episcop de Cezareea, pe sfântul Grigore, episcop de Nisa, şi pe sfântul Petru, episcop de Sebaste. Sfântul Grigore provenea şi el dintr-o familie ce a dat Bisericii patru sfinţi: este vorba de el, Grigore, episcop de Nazianz, apoi de Constantinopol, mama sa, sfânta Nona, o soră a sa, sfânta Gorgonia, şi un frate, sfântul Cezar.

După ce Biserica, timp de o săptămână şi mai bine, ne-a îndreptat privirile spre un Dumnezeu ce se umileşte până într-atât încât se naşte ca om într-un grajd, acolo unde se nasc şi trăiesc animalele, în Evanghelia de azi, ne îndreaptă privirile spre un om cu totul asemănător în umilinţă lui Cristos. Este Ioan Botezătorul. Ioan a rămas surprins şi speriat când preoţii şi leviţii de la Ierusalim l-au luat drept cine nu era. „Nu”, se apără el, „nu sunt nici Mesia, nici Ilie, nici marele profet”. „Atunci, cine eşti tu?” Şi aici se vede umilinţa lui Ioan: „Eu sunt unul care nu sunt vrednic nici măcar să-i dezleg curelele sandalelor lui Cristos”. La vremea aceea, numai sclavii se aşezau în faţa stăpânilor în genunchi şi le dezlegau curelele încălţămintei, ajutându-i să se descalţe. Ioan nu se considera vrednic să fie nici măcar sclavul lui Isus.

Iată-ne în ultima zi a anului. Iată-ne la ultima predică din acest an. Despre ce să vă vorbesc la această predică? Despre fericirea pe care ne-am urat-o unii altora în prima zi a acestui an şi pe care n-am avut-o? Despre suferinţele pe care nu ni le-am urat la începutul acestui an şi care, în schimb, ne-au însoţit în fiecare zi? Despre progresul ştiinţei şi tehnicii, despre succesele sportive, despre realizările economiei în acest an pe care îl încheiem? Nu, despre aceste lucruri are cine să vă vorbească. Mai degrabă să facem un bilanţ în ceea ce priveşte sufletele noastre: să vedem realizările sau nerealizările, succesele sau eşecurile în ceea ce priveşte activitatea, munca pe care am desfăşurat-o pentru sfinţirea şi mântuirea sufletelor noastre.

Iată-ne în ultima zi a anului. Iată-ne la ultima predică din acest an. Despre ce să vă vorbesc la această predică? Despre fericirea pe care ne-am urat-o unii altora în prima zi a acestui an şi pe care n-am avut-o? Despre suferinţele pe care nu ni le-am urat la începutul acestui an şi care, în schimb, ne-au însoţit în fiecare zi? Despre progresul ştiinţei şi tehnicii, despre succesele sportive, despre realizările economiei în acest an pe care îl încheiem? Nu, despre aceste lucruri are cine să vă vorbească. Mai degrabă să facem un bilanţ în ceea ce priveşte sufletele noastre: să vedem realizările sau nerealizările, succesele sau eşecurile în ceea ce priveşte activitatea, munca pe care am desfăşurat-o pentru sfinţirea şi mântuirea sufletelor noastre.

Peste câteva ceasuri, vom spune adio anului, ne vom lua rămas-bun de la anul care s-a scurs. Cu ce sentimente trăim acest sfârşit de an? Desigur, cu unele sentimente de tristeţe, de melancolie, de regret, chiar dacă, în anul ce a trecut, nu am avut parte de prea multe bucurii, chiar dacă nu ni s-au împlinit speranţele şi urările de fericire pe care ni le-am făcut la începutul anului. Orice sfârşit este trist, căci ne aduce aminte de marele sfârşit, de sfârşitul vieţii. Cu anul care s-a scurs, viaţa noastră s-a mai scurtat cu un an, suntem cu un pas mai aproape de mormânt. Dar, de fapt, acesta n-ar trebui să fie un motiv de întristare, căci credinţa ne spune că, după acest sfârşit, urmează un nou început: la sfârşitul urcuşului, e piscul muntelui, la sfârşitul iernii, este primăvara, anotimpul florilor, la sfârşitul nopţii, e lumina aurorei. La sfârşitul vieţii, este o altă viaţă, trăită în casa Tatălui ceresc.

Ne aflăm în ultima zi a anului. O zi ca toate celelalte zile, am zice. Şi totuşi, este o zi deosebită de celelalte. Cu toată larma pe care o fac astăzi urătorii şi mascaţii, cu toată febra pregătirii Revelionului, în adâncul fiinţei noastre ne răscolesc gânduri şi sentimente pe care nu le cunoaştem în celelalte zile ale anului. Este gândul la timpul ce aleargă şi nu se mai întoarce; este nostalgia timpului dus pentru totdeauna, este gândul că viaţa noastră, şi aşa scurtă, s-a mai scurtat cu un an.

Te Deum laudamus, Te Dominum confitemur.

Suntem în ultima zi a anului. În toate bisericile din lume, în această zi i se înalţă lui Dumnezeu imnul Te Deum, imnul de laudă şi mulţumire pentru toate binefacerile cu care ne-a copleşit în cele 365 de zile ale anului care s-a scurs.

Sfântul Ioan, în prima lectură a Liturghiei, are un îndemn şi un cuvânt de încurajare pentru toate vârstele. El se adresează copiilor, spunându-le că Dumnezeu le iartă păcatele de dragul copilului Isus născut pe pământ. Se adresează tinerilor, încurajându-i să rămână tari în războiul crâncen pe care îl are de purtat cu Cel Rău. Iar arma pe care le-o recomandă în acest război este Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă se vor lăsa călăuziţi de Cuvântul lui Dumnezeu, de Evanghelie, şi-au asigurat victoria.

Mai era acolo, când l-au prezentat părinţii pe Isus la templu, şi o bătrână cu numele de Ana. Avea 84 de ani. Viaţa nu-i oferise multe bucurii. Moartea bărbatului i-a distrus căminul în floarea tinereţii. Trăise cu bărbatul ei în căsătorie numai şapte ani. Cum fetele, la evrei, se căsătoreau la 12 ani, tânăra nevastă a rămas văduvă la numai 19 ani. De peste 60 de ani, trăia în văduvie, singură, părăsită, neajutorată, neluată în seamă. Ne-o putem imagina: bătrână, cu faţa acoperită de riduri, încovoiată, fără putere, sprijinindu-se în toiag, considerată de toţi că face de pomană umbră pământului, că nu o mai strânge Dumnezeu. Un gol imens în viaţa ei: 60 de ani de singurătate! Dar un gol pe care Ana a ştiut să-l umple cu Dumnezeu. A găsit soluţia ca să nu cadă în disperare. Şi-a oferit viaţa lui Dumnezeu; îl slujea ziua şi noaptea, prin rugăciuni şi posturi, neîndepărtându-se de templu. Viaţa ei era o jertfă permanentă ce se înălţa spre Dumnezeu ca fumul de tămâie.

Sunt mişcătoare cuvintele pe care apostolul Ioan, în prima lectură, le adresează creştinilor de toate vârstele. Se adresează mai întâi copilaşilor. Apoi se adresează bătrânilor şi, în sfârşit, celor tineri. Dacă am fost atenţi la Evanghelie, am remarcat în ea personaje ce aparţin celor trei vârste. Printre copilaşi îl găsim pe Isus, pe care părinţii îl oferă lui Dumnezeu la templul din Ierusalim. Acest copilaş este mic, mic de tot. Se hrăneşte la pieptul mamei sale, plânge ca orice copil, apoi îi cresc dinţişorii, creşte încetul cu încetul, are trei ani, apoi şase, apoi începe să meargă la şcoală, învaţă să scrie, să citească, ajunge la vârsta pubertăţii, a adolescenţei şi, urmând sfaturile mamei sale, sub ochii grijulii ai lui Iosif, Isus – cum spune evanghelistul – creştea şi înainta în înţelepciune, în vârstă şi în har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Sfântul Ioan, în prima lectură a Liturghiei, ne vorbeşte şi astăzi despre lumină şi întuneric. Două gânduri se desprind din cuvintele auzite în prima lectură. Dumnezeu este lumină. În această lumină, noi îl vedem, îl cunoaştem pe Cristos. Vedem, de asemenea, urmele paşilor săi, ca noi să putem călca pe urmele lui, să trăim aşa cum el a trăit, să împlinim poruncile şi legile Domnului, aşa cum el le-a împlinit. O cunoaştere teoretică a lui Cristos, o credinţă abstractă în Cristos este absolut inutilă. A-l cunoaşte pe Cristos, fără a merge pe urmele lui, fără a împlini poruncile lui, este minciună, ipocrizie, viaţă trăită în întuneric.

Ne amintim cei mai în vârstă de timpurile când nu era curent electric. Casele erau slab luminate de lămpi şi opaiţe; nici vorbă de becuri pe stradă. Dacă astăzi sunt mult mai luminate casele şi străzile, în schimb, e noapte şi mult mai întuneric în sufletele oamenilor.

Ascultând Evanghelia Liturghiei de azi, nu ne vine a crede urechilor. Nu ştim ce să admirăm mai mult: umilinţa Fiului lui Dumnezeu? Umilinţa Mamei lui Dumnezeu? Înţelepciunea şi cuminţenia bătrânului Simeon? „Părinţii lui Isus l-au dus la Ierusalim ca să-l prezinte Domnului”. Cărui Domn? Nu era el însuşi Domnul? Isus, „deşi Dumnezeu, scrie apostolul Pavel, nu a ţinut cu tot dinadinsul să apară egal cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine, a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor” (Fil 2,6-7). Pe copilul din braţele Mariei nimic nu-l trădează a fi Dumnezeu; e un copil ca toţi ceilalţi copii.

Ascultând Evanghelia Liturghiei de astăzi, nu ştim ce să admirăm mai mult: descoperirea dumnezeirii lui Isus de către Tatăl său ceresc sau umilinţa sfântului Ioan Botezătorul? Mai mult decât toate acestea, trebuie admirată, poate, smerenia Mântuitorului; el, care nu cunoaşte umbră de păcat, se aşază astăzi în rând cu păcătoşii şi primeşte din mâinile lui Ioan botezul pocăinţei. El nu s-a mulţumit numai să ne predice necontenit umilinţa, să ne recomande locul de pe urmă, ci a voit să meargă înaintea noastră printr-o viaţă care, de la sărăcia Betleemului până la crucea Calvarului, n-a fost decât un şir neîntrerupt de umilinţe. Văzându-l astăzi pe Cristos pe malul Iordanului, în rând cu cei păcătoşi, ne răsună în urechi cuvintele pe care sfântul Bernard ni le adresează: „Ruşinează-te, ţărână îngâmfată! Un Dumnezeu s-a făcut mic şi tu vrei să devii mare? Dacă tu, om fiind, nu vrei să urmezi exemplul altui om, închipuindu-ţi că îţi micşorezi demnitatea, urmează-l măcar pe Creatorul tău. Şi dacă nu vrei să-l urmezi pe toate căile pe care el a umblat, urmează-l măcar pe acea cale care l-a condus să îmbrace veşmântul nimicniciei tale”.

Celebrăm astăzi o nouă epifanie, o nouă manifestare a lui Cristos. Am zice, a treia epifanie. Prima Epifanie a fost la Crăciun, când Cristos s-a descoperit păstorilor evrei. A doua Epifanie a avut loc atunci când Cristos s-a descoperit păgânilor reprezentaţi prin magii veniţi din Răsărit.

Noi toţi, cei care ne aflăm acum în această biserică pentru a sărbători Botezul Domnului, suntem oameni botezaţi. În primele zile ale existenţei noastre pământeşti am fost aduşi la biserică şi, în momentul în care preotul ne-a turnat pe cap apa Botezului, s-a petrecut cu noi ceea ce s-a întâmplat cu Isus în momentul în care Ioan l-a botezat în apa Iordanului: cerurile ni s-au deschis. Din acel moment, accesul în cer a fost posibil. Duhul Sfânt a coborât asupra noastră, nu sub formă de porumbel ca asupra lui Isus, ci într-o formă nevăzută, dar reală. Vocea Tatălui s-a făcut auzită şi pentru noi: „Acesta este Fiul meu preaiubit”. Prin Botez, Dumnezeu ne-a adoptat ca fii ai săi.

Sărbătoarea de astăzi a Epifaniei Domnului a fost în sfânta Biserică una dintre cele mai importante sărbători chiar de la începutul creştinismului. În ziua de astăzi, Cristos s-a făcut cunoscut pentru prima dată popoarelor păgâne. Faptul că pe pereţii catacombelor din Roma s-au descoperit până în prezent nu mai puţin de 10 picturi care îi prezintă pe cei trei magi, unul dintre tablouri datând din jurul anului 100, ne spune cât de mult preţuiau primii creştini acest eveniment, găsirea lui Mesia de către păgâni.

Toţi sfinţii părinţi ai Bisericii sunt de acord că cei trei împăraţi veniţi din Răsărit la Betleem au fost mari oameni de ştiinţă, savanţi în ştiinţele astronomice. Dar nu puţini sunt aceia care afirmă că au fost şi prezicători care citeau în stele: chiar sfântul Matei, în Evanghelia sa, îi numeşte magi, deoarece se ocupau cu magia, cu vrăjitoria, cu farmecele. Dar ajunşi la ieslea lui Cristos, au lepădat, o dată cu necredinţa lor, şi meseria aceasta diabolică. Pe drept cuvânt ne spun evangheliştii că s-au întors pe altă cale: au venit idolatri şi vrăjitori, s-au întors creştini şi adoratori ai Dumnezeului adevărat. Căci, deşi le-au rămas numele de magi, în realitate, după ce l-au cunoscut pe Cristos, n-au mai fost magi, au renunţat la magie, la meseria lor superstiţioasă de ghicitori şi vrăjitori, şi Biserica îi sărbătoreşte pe toţi trei astăzi ca pe nişte sfinţi, căci pe toţi trei îi găsim astăzi în calendar: sfinţii Gaşpar, Melchior şi Baltazar, ale căror oseminte, după cum spune tradiţia, se află în Catedrala din Köln, în Germania.

Sărbătoarea de astăzi era considerată la începutul creştinismului ca regina şi mama tuturor sărbătorilor. După cum ne spune sfântul Grigore din Nazianz, împăratul păgân Valens, asistând la ceremoniile pe care sfântul Vasile le săvârşea în biserică cu prilejul acestei sărbători, a ameţit, şi ar fi căzut dacă nu l-ar fi susţinut cei din jurul său; atât de maiestuoase, de impresionante erau acele ceremonii. Împăraţii creştini de la începutul Bisericii ţineau să ia parte împreună cu tot poporul la slujba şi ceremoniile sărbătorii de astăzi, iar unii dintre împăraţi dădeau dispoziţie ca 7 zile înaintea acestei sărbători şi 7 zile după, tribunalele să fie închise. Această sărbătoare, în care Cristos s-a arătat pentru prima dată păgânilor, este ziua chemării noastre la credinţă; este ziua în care Dumnezeu ne-a smuls din puterea întunericului şi ne-a aşezat în împărăţia luminii sale. Astăzi, cei mulţi, veniţi de la Apus şi Răsărit, au început să vină şi să stea la masă împreună cu Abraham, Isaac şi cu Iacob, în timp ce fiii împărăţiei au fost aruncaţi în întunericul cel mai dinafară.

Celebrăm astăzi marea solemnitate a Epifaniei Domnului. „Epifania” este un cuvânt de origine greacă şi înseamnă manifestare, descoperire, revelaţie, apariţie. Dar ce epifanie, ce apariţie a Domnului sărbătorim azi? Domnul nu şi-a făcut apariţia deja la Crăciun? Ba da. De fapt, sunt două epifanii ale Domnului. La prima, Domnul s-a dezvăluit celor ce făceau parte din sânul poporului evreu: Iosif, Maria, Elisabeta, Ioan Botezătorul, păstorii de la Betleem, Simeon şi Ana, bătrânii de la templul din Ierusalim. În epifania de astăzi, Cristos se dezvăluie popoarelor păgâne, care trăiau în afara poporului evreu, reprezentate prin magii păgâni veniţi din Răsărit la Betleem.

Sărbătorim astăzi Epifania Domnului. „Epifanie” înseamnă dezvăluire, arătare. Isus, Fiul lui Dumnezeu, se dezvăluie păgânilor reprezentaţi prin cei trei magi care sosesc la Betleem călăuziţi de o stea. Este o sărbătoare plină de farmec, mai ales pentru creştinii de aici, din Orient. Aceşti trei magi şi steaua ce i-a călăuzit i-au fascinat întotdeauna pe creştini şi le-au stimulat imaginaţia. Celor care aţi fost în pelerinaj la Betleem, în ziua de Crăciun, v-am amintit de fântâna din Bazilica „Naşterii Domnului”. Aceea ar fi fântâna la care magii şi-ar fi adăpat cămilele. Şi tot în acea fântână ar fi căzut steaua ce i-a călăuzit la Betleem. Pelerinii veniţi din Europa la Betleem descriu în jurnalele lor de călătorie că în apropiere de grota naşterii Domnului era o masă: pe acea masă şi-au pus magii darurile. Şi tot la acea masă, Maria şi Iosif au mâncat împreună cu Magii.

Există o strânsă legătură între mesajul pe care ni l-a transmis cuvântul lui Dumnezeu în sărbătoarea Anului Nou şi cel pe care ni-l transmite cuvântul lui Dumnezeu în ziua de azi, în sărbătoarea Epifaniei. În ziua de Anul Nou, am citit cuvintele din Cartea Numerelor: „Domnul să facă să lumineze faţa lui peste tine şi să se îndure de tine. Domnul să-şi îndrepte faţa către tine şi să-ţi dăruiască pacea”.

„A venit Domnul, Regele nostru; în mâinile lui sunt domnia, puterea şi mărirea”. Cu aceste cuvinte începe Liturghia sărbătorii de astăzi a Epifaniei. Iar când Regele vine pe lume, supuşii vin de pretutindeni să-i prezinte felicitările, omagiile, cadourile. Cei dintâi care vin să prezinte omagiile şi cadourile sunt păstorii; o fac chiar în noaptea în care Cristos se naşte. Peste o săptămână, vin rudele, vecinii, cunoştinţele; este un obicei străvechi, mai ales în Orient, ca, la câteva zile după ce mama aduce un copil pe lume, rudele, vecinii, cunoştinţele, naşii să vină şi să prezinte felicitări şi cadouri pentru mamă şi copil. Aşa a apărut în Biserică sărbătoarea Sfânta Maria, Născătoare de Dumnezeu, la 1 ianuarie, care la început se numea sărbătoarea felicitării Maicii Domnului.

Am auzit în prima lectură a Liturghiei un imn de laudă pe care îl înalţă înţelepciunea lui Dumnezeu. Sărbătoarea de astăzi se numeşte Epifania Domnului. Epifanie este un cuvânt grecesc care înseamnă manifestare, arătare. Cristos se manifestă, se arată celor trei magi, trei păgâni, trei oameni de ştiinţă, trei astronomi veniţi din ţinuturile Orientului. Sărbătoarea de azi ne aminteşte unul dintre primele pelerinaje făcute la Betleem; nu primul, căci înaintea magilor au mers la iesle păstorii, au mers locuitorii din Betleem şi din cătunele învecinate, cărora păstorii le-au vorbit despre Prunc

În unele ţări ale lumii, sărbătoarea de azi, sărbătoarea Epifaniei, este sărbătoarea copiilor; e o zi mult aşteptată de copii, pentru că e ziua cadourilor pe care copiii le primesc astăzi în amintirea darurilor pe care copilul Isus le-a primit de la magii veniţi din Răsărit. De fapt, Epifania e o sărbătoare îndrăgită şi aşteptată nu numai de copii, dar şi de cei în vârstă. De aceea, împăraţii de odinioară ai Bizanţului porunceau ca sărbătoarea Epifaniei să dureze o săptămână întreagă. Magii, care i-au adus lui Isus în dar aur, smirnă şi tămâie, ne aduc şi nouă astăzi în dar învăţăturile cele mai frumoase şi mai preţioase.

Cu multe sute de ani înainte de naşterea lui Cristos, profetul Isaia a scris cuvintele din prima lectură: popoarele vor umbla în lumina ta. În a doua lectură, sfântul Pavel face cunoscut că nu numai poporul evreu, ci toate popoarele, chiar şi cele păgâne, sunt chemate la credinţă şi la mântuirea adusă de Cristos

Evanghelia pe care am auzit-o la Liturghia de astăzi am ascultat-o pentru a treia oară în această perioadă a Crăciunului. Biserica ne-a propus-o în ziua de Crăciun, ne-a propus-o la Liturghia din ultima zi a anului, astăzi ne-a propus-o din nou. Este vorba despre Prologul, adică despre începutul Evangheliei sfântului Ioan, care trebuie să fie ascultat mereu pentru a aprofunda misterul Cuvântului lui Dumnezeu, care s-a făcut trup. Acest text de la începutul Evangheliei sfântului Ioan, spune sfântul Augustin, ar trebui să fie scris cu litere de aur şi pus în toate bisericile, în locurile unde poate fi văzut şi citit cel mai bine. De altfel, până la ultima reformă liturgică, acest text era scris cu litere aurite pe o foaie pusă în ramă şi stătea permanent în partea stângă a altarului. Preotul citea acest text la sfârşitul fiecărei Liturghii.

Tot ce s-a citit acum din Sfânta Scriptură sunt cuvinte greu de înţeles pentru voi. Cuvintele acestea sunt scrise pentru oamenii mari, şi chiar oamenii mari le înţeleg greu. Dar eu o să iau acum câteva cuvinte simple din Evanghelia pe care am auzit-o şi o să vi le explic. Spune sfântul Ioan, în Evanghelie, că Isus, care a venit în lume, a fost ca o lumină puternică, strălucitoare, care străluceşte noaptea şi alungă întunericul. Odată, un băiat ţinea în mână o lumânare aprinsă. Era noapte. Un om îl întreabă: „De unde ai lumina asta, de unde vine?” Copilul stinge lumânarea şi zice: „Mai întâi, spune-mi dumneata unde s-a dus lumina aceasta, ca să-ţi spun eu de unde a venit”. Aţi văzut, când e cerul senin, cum cade câte o stea foarte luminoasă; apare deodată, nu ştim de unde, străbate cerul şi apoi dispare, nu ştim unde merge, ce se întâmplă cu ea. Aşa a fost cu Isus, a apărut deodată, a fost 33 de ani, cât a trăit pe pământ, ca o stea care străbate cerul, şi apoi a dispărut. De unde a venit? De la Dumnezeu. Unde a plecat? Tot la Dumnezeu.

Legea Vechiului Testament poruncea ca femeia ce va naşte un copil, în cea de a patruzecea zi după naştere, să meargă la templu, ca să se cureţe prin rugăciune. Preacurata Fecioară Maria, deşi îl zămislise pe Isus în chip minunat şi rămăsese fecioară şi după naştere, şi nu era supusă legii de curăţăre, totuşi, din smerenie, s-a supus şi ea acestei legi. Se prezintă deci la uşa templului şi se supune slujbei de curăţare. A adus cu ea în dar doi porumbei, darul celor săraci, căci nu avea de unde să aducă un miel, aşa cum obişnuiau să aducă cei bogaţi la o asemenea ocazie. Slujba era pe sfârşite, când intră Simeon, un bătrân slujitor al templului. Pentru credinţa lui puternică şi pentru viaţa cinstită, Dumnezeu îi făgăduise că nu va muri înainte de a-l fi văzut pe cel aşteptat de neamuri, pe Mesia. Adânc mişcat şi plin de fericire, îl ia în braţele sale tremurătoare şi, ridicându-şi ochii spre cer, rosteşte: „Acum, slobozeşte-l, Doamne, pe robul tău în pace, căci au văzut ochii mei mântuirea ta, pe care ai făgăduit-o înaintea tuturor popoarelor”. Maria şi Iosif rămân adânc impresionaţi de credinţa acestui bătrân şi cuvintele lui le umplu inimile de bucurie şi de mulţumire. Dar această bucurie încetează când bătrânul Simeon adaugă: „Pruncul acesta este semnul ce va stârni împotrivire, e pus spre prăbuşirea şi ridicarea multora din Israel. Şi o sabie ascuţită va străpunge inima mamei sale”. Acest copil va fi semnul căruia i se va sta împotrivă.

Astăzi, în prima zi a anului celebrăm una din cele mai frumoase sărbători, sărbătoare închinată maternităţii Mariei. Titlul complet al sărbătorii de azi este: Sfânta Maria, Născătoare de Dumnezeu.

Iată un privilegiu unic pe care Dumnezeu îl face unei femei: Maria e fecioară înainte de a naşte, e fecioară la naştere, rămâne fecioară şi după naşterea lui Isus. Urmând cursul naturii, o femeie pentru a deveni mamă, nu poate să rămână fecioară. Pentru a culege rodul maternităţii, trebuie să piardă floarea fecioriei. E ceea ce se întâmplă şi în lumea plantelor, a copacilor: pentru a aduce rod, trebuie să-şi piardă floarea. E normal să ne punem întrebarea: cum s-a putut întâmpla acest lucru cu Maria? Însăşi Maria a pus mirată întrebarea când îngerul i-a adus vestea că îl va naşte pe Mesia: cum se va întâmpla aceasta, de vreme ce, de comun acord cu Iosif, am renunţat să devin mamă? Răspunsul vine prompt: pentru oameni acest lucru este cu neputinţă, dar nu pentru Dumnezeu. Vei zămisli şi vei naşte prin puterea Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte e vorba de o minune. Pentru un ateu, pentru unul care nu crede în Dumnezeu, faptul că Maria a rămas fecioară şi după naştere e un lucru absurd, o poveste, un mit; dar nu pentru cine crede în Dumnezeu. Căci ce Dumnezeu ar fi acela care nu este atotputernic, care nu poate să facă minuni? Noi nu putem umbla cu picioarele pe apa mării ca pe stradă, nu putem să dăm vederea unui orb din naştere, nu putem să punem un paralitic pe picioare, nu putem învia un om care a murit de patru zile şi a intrat în putrefacţie. Dar toate aceste lucruri le-a făcut Cristos, fiindcă este Dumnezeu. La fel, fiindcă este Dumnezeu, Duhul Sfânt a putut înfăptui în Maria miracolul maternităţii sale feciorelnice.

„Domnul să-şi îndrepte faţa senină către tine şi să-ţi dăruiască pacea”.

Cuvântul pe care îl auzim la tot pasul azi e cuvântul „pace”. Peste tot se fac demonstraţii, mitinguri de pace, tratative, conferinţe de pace şi dezarmare, iar efectul? Omenirea se înarmează într-un ritm înspăimântător. Cursa înarmărilor creşte într-un mod demenţial: 1000 de miliarde de dolari pe an în lume pentru armament; milioane de oameni, cele mai ascuţite minţi lucrează pentru armament; există atâta armament încât fiecare locuitor de pe pământ să poată fi ucis de 15 ori. Înarmarea Cosmosului. Se vorbeşte peste tot de pace, iar războiul bântuie pretutindeni pe faţa pământului. În Afganistan sunt aproape un milion de morţi în 5 ani; de atâţia ani curge sânge în Liban; este război în America Latină, în Irak şi în ţările din Africa.

Fascinaţi de vederea copilului – Dumnezeu din iesle, pe care l-am sărbătorit în aceste zile ale Crăciunului –, noi poate am lăsat-o puţin la o parte, am uitat-o pe aceea în sânul căreia Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi s-a făcut om. Iată de ce Biserica, în ziua de azi, prima zi a anului, ne îndreaptă privirile, e adevărat, spre Cristos, dar spre Cristos din braţele Mamei sale; ne îndeamnă să-l primim pe Cristos, dar să-l primim ca şi păstorii din Betleem, din braţele Mamei sale.

Primele cuvinte cu care se întâmpină oamenii în ziua de astăzi sunt acestea: „An Nou fericit!” Şi cum aş putea să încep prima predică din acest an, dacă nu prin a vă face aceeaşi urare: „An Nou fericit!”?

Pretutindeni oamenii astăzi îşi urează unul altuia un Nou An fericit. Aceeaşi urare o fac eu astăzi, urându-vă un Nou An fericit. Dar ce fel de fericire ne dorim şi visăm noi în noul an care a început? Fericire în familie? Note bune la învăţătură şi succes la examene? Sănătate? O căsătorie reuşită? Recoltă îmbelşugată? Dacă v-aş ura în ziua de azi numai acestea, nu v-am urat un Nou An fericit. Căci chiar dacă vi s-ar realiza toate aceste dorinţe, nu aţi fi în posesia fericirii.

Suntem în prima zi a anului. Încă un an din viaţa noastră a trecut, încă 365 de zile, cu multele lor suferinţe şi necazuri şi cu puţinele lor bucurii, au dispărut pentru totdeauna. Dacă privim în jurul nostru, vedem că unii dintre aceia care au ascultat anul trecut predica din ziua de Anul Nou nu mai sunt printre noi, au murit; pentru ei, anul N. a fost ultimul din viaţă. Dacă vom privi la anul în jurul nostru, vom vedea că iarăşi câţiva dintre aceştia, care suntem acum de faţă, nu vor mai fi. Pentru câţiva dintre noi, anul N. va fi ultimul an viaţă. Pentru cine anume? Nu ştim. Fiecare dintre noi, fie că e tânăr, fie că e bătrân, poate muri în orice clipă. De aceea, am găsit potrivit să vă vorbesc în predica aceasta, câteva minute, despre timp. Nimic nu este mai preţios în viaţa omului decât timpul, şi totuşi, nimic nu este mai puţin preţuit şi mai mult risipit decât timpul. Noi ne plângem că am pierdut un proces, că am pierdut o sumă de bani sau un lucru oarecare, dar ne plângem aşa de rar şi ne facem atât de puţine remuşcări că am pierdut timpul. Timpul ne-a fost dat de Dumnezeu ca să facem binele, şi astfel, să câştigăm împărăţia cerului. Dar noi îl folosim atât de puţin în acest scop! S-ar părea că Diavolul cunoaşte mai bine decât noi valoarea timpului, căci nu lasă nici o clipă neîntrebuinţată, zi şi noapte ne ispiteşte.

Un poet musulman (turc), Nazim Hikmet, scria într-una dintre poeziile sale aceste versuri: „Cea mai frumoasă mare e aceea pe care noi încă nu am navigat./ Cel mai frumos copil al nostru e acela care încă nu s-a născut./ Zilele noastre cele mai frumoase sunt acelea pe care încă nu le-am trăit./ Iar cuvintele mele cele mai frumoase sunt acelea pe care încă nu ţi le-am spus”.

La începuturile Bisericii, ziua de 1 ianuarie, ziua de Anul Nou, nu era una de bucurie, cu mâncare şi băutură bună, cum este acum. Dimpotrivă, era o zi de post, de pocăinţă, de rugăciune. La păgâni, la romani, pe 1 ianuarie era sărbătorit zeul Ianus, numit bifrons, adică cel cu două feţe: cu o faţă privea spre anul ce a trecut, cu cealaltă, spre anul ce începea. Şi păgânii, în această zi, aveau nişte distracţii urâte, numite Saturnalii: era un fel de carnaval cu beţii, cu orgii. Umblau pe străzi mascaţi, strigau, făceau tămbălău mare, cu tot felul de instrumente de făcut zgomot, vorbeau murdar. Pentru ca creştinii să nu ia parte la asemenea distracţii urâte, Biserica îi chema pe fiii ei la rugăciune, post şi pocăinţă, numind ziua 1 de ianuarie Ziua Izgonirii Idolilor.

Este obiceiul din moşi-strămoşi ca, în prima zi a anului, să ne facem urări unii altora. Ce ne urăm pentru noul an? De toate: sănătate, fericire, spor în toate, viaţă lungă. Este un obicei, o tradiţie şi atâta tot. Nu ne aduce nimic. Şi anul trecut ne-am urat fericire în ziua de Anul Nou. Şi am fost mai fericiţi în anul care a trecut? Câţi au murit din această comunitate în acest an? Şi celor ce au murit li s-a urat la începutul anului trecut sănătate şi viaţă lungă. Nu le-au folosit la nimic urările.

Începem astăzi un an nou şi ne aflăm acum în casa lui Dumnezeu, ca să-l începem bine sub privirea preacuratei Fecioare Maria şi a Copilului pe care ea îl ţine în braţe. Este ziua când se fac urări. Biserica, mama noastră, în prima lectură a Liturghiei, ne face şi ea o urare. Ne adresează cuvintele cu care preoţii binecuvântau poporul în Vechiul Testament: „Iahve să te binecuvânteze şi să te păzească. Iahve să-ţi lumineze faţa şi să se îndure de tine. Iahve să-şi îndrepte faţa spre tine şi să-ţi dăruiască pacea”.

Poarta anului vechi s-a închis pentru totdeauna şi, de câteva ceasuri, am păşit într-un an nou. Astăzi, oamenii se vizitează, îşi urează unul altuia un an nou fericit. Eu însumi vă urez din toată inima un an nou fericit. „An Nou fericit” le spune sfânta Biserică, în ziua de astăzi, tuturor copiilor săi. Dar toate urările noastre, pe care ni le spunem, nu fac noul an să ne fie mai fericit, mai bun. Acesta este un simplu obicei între oameni. Însă sfânta Biserică, dorindu-ne un an nou fericit, ne arată şi calea pe care trebuie să o urmăm, pentru ca anul pe care l-am început să fie cu adevărat fericit. Astfel, în epistola Liturghiei de astăzi, ne adresează aceste cuvinte sfântul Pavel: „Fraţilor, să ne lepădăm de orice nelegiuire şi dorinţă păcătoasă şi să trăim în această lume cu cumpătare, dreptate şi evlavie”. Deci primul lucru pe care trebuie să-l respectăm, pentru ca noul an să ne fie fericit, este cumpătarea, înfrânarea de la orice dorinţă şi poftă rea, care se împotriveşte legii lui Dumnezeu.

Urarea pe care o face sfânta Biserică fiilor săi în prima zi a anului, am auzit-o în prima lectură: „Domnul să te binecuvânteze şi să te ocrotească… Să-şi îndrepte faţa către tine şi să-ţi dăruiască pacea”. Aceasta era formula cea mai solemnă de binecuvântare din Vechiul Testament. Ea fusese încredinţată de Moise lui Aron şi fiilor acestuia, preoţii, iar ei o rosteau asupra poporului la sfârşitul slujbelor religioase, cu ocazia marilor sărbători.

Când Dumnezeu a creat omenirea, a început prin a crea o familie. Când Dumnezeu a voit să mântuiască omenirea, a ales cu grijă o familie în care Fiul său să se nască. Familia, spune Papa Ioan Paul al II-lea, „este unul dintre bunurile cele mai preţioase pe care le are omenirea”. Biserica ne îndreaptă astăzi privirile spre sfânta Familie din Nazaret, acea familie pe care a sfinţit-o Cristos şi în care el, cum scrie evanghelistul Luca, „creşte în înţelepciune, în vârstă, şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor”.

Când Satana, duşmanul lui Dumnezeu, al Bisericii şi al omului, vrea să lovească în Dumnezeu, să distrugă Biserica, să-l distrugă pe om, începe prin a lovi în familie, prin a distruge familia. Dacă privim situaţia familiei la ora actuală la popoarele creştine sau care se numesc creştine, ne dăm seama că este un dezastru, o adevărată tragedie. Propaganda pe toate căile a amorului liber, a sexului liber, a dus la prăbuşirea familiei. Constatăm convieţuirea fără căsătorie, convieţuirea înainte de căsătorie, ceea ce conduce, în mod inevitabil, la o căsătorie falimentară, copii abandonaţi şi nefericiţi, care se trezesc cu două-trei rânduri de părinţi divorţaţi şi recăsătoriţi, legalizarea avortului, legalizarea divorţului şi, culmea monstruozităţii şi a pervertirii, legalizarea căsătoriei homosexualilor şi a lesbienelor, în ţări care se consideră civilizate, precum Franţa sau Germania. Prăbuşirea, degradarea familiei, complotul organizat împotriva vieţii copilului au dus la prăbuşirea natalităţii, ceea ce înseamnă pentru popoarele atât din Vestul, cât şi din Estul Europei o adevărată sinucidere. Studii ştiinţifice riguroase arată că, în ritmul actual al naşterilor, popoare ca francezii, germanii, englezii, ba şi românii, vor ajunge la jumătatea populaţiei pe care o au acum. Iar peste trei sute de ani, aceste popoare vor dispărea complet de pe faţa pământului şi vor fi înlocuite de emigranţi: musulmani, turci, arabi, africani, asiatici, ţigani.

Sărbătoarea de azi a Sfintei Familii nu duce cu mintea, de fapt, la trei familii: la familia Sfintei Treimi din cer, la familia sfântă din Nazaret şi la propria noastră familie. Familia Sfintei Treimi din cer e formată din trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. În Familia Sfintei Treimi domneşte dragostea, pacea, armonia desăvârşită.

Acum 2000 de ani, pe una dintre străzile orăşelului Nazaret se afla o căsuţă săracă şi retrasă, care nu se deosebea cu nimic de celelalte case, care nu atrăgea cu nimic extraordinar privirile oamenilor, dar care atrăgea necontenit privirea lui Dumnezeu asupra sa. Casa aceasta săracă adăpostea sub acoperişul său trei fiinţe: un bărbat cu nevasta sa şi un copil. Bărbatul se numea Iosif, era de meserie lemnar. Lumea care trecea pe stradă îl vedea în micul său atelier cu mâinile suflecate, cu şorţul în faţă şi creionul de lemnar după ureche, cu ferăstrăul sau rindeaua în mână, ocupat de dimineaţa până seara cu lucrul său; fie că lucra la o căruţă, fie că făcea o masă, un scaun sau un alt obiect. Toţi vedeau în el un simplu lemnar şi nimeni nu bănuia câtuşi de puţin că acest umil meseriaş avea dese convorbiri cu Îngerii Domnului, că el îl creştea în casa sa pe Fiul lui Dumnezeu, că îl învăţa meserie pe Creatorul cerului şi al pământului. El făcea mici afaceri cu oamenii, se angaja să le facă altora fie o casă, fie o şură, fie un gard, dar el era cel căruia Dumnezeu îi încredinţase cel mai mare secret şi cea mai mare afacere din istoria omenirii: mântuirea neamului omenesc.

Sfânta Biserică îşi începe unul dintre imnurile sărbătorii de azi cu următoarele cuvinte: „O, sfântă căsuţă din Nazaret, care ai adăpostit sub acoperişul tău tot ceea ce lumea a avut mai minunat şi mai scump! Soarele care înconjoară pământul cu lumina sa de aur nicicând nu a văzut în drumul său ceva mai sfânt şi mai frumos decât această casă.”

Avem astăzi sărbătoarea Sfintei Familii. În plus, încheiem anul 1995, care, după cum ştim, a fost declarat de sfânta Biserică Anul Internaţional al Familiei. Ne amintim din Vechiul Testament de prima binecuvântare pe care a dat-o Dumnezeu când a creat lumea. Dumnezeu a binecuvântat prima familie: familia celor dintâi oameni, a lui Adam şi Eva. Citim în Cartea Genezei: „Dumnezeu i-a binecuvântat, zicându-le: «Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul»”. Primul rod pe care l-a produs pomul mântuirii a fost sfânta Familie din Nazaret. Când Fiul lui Dumnezeu vine în lume pentru a instaura împărăţia lui Dumnezeu, primul lucru pe care îl face este să-şi aleagă o familie. Creştinismul s-a născut aşadar nu într-o biserică, nu într-o mănăstire, ci într-o familie. Prin aceasta, Dumnezeu a voit să ne arate că familia este la fel de preţioasă şi de sfântă în ochii săi ca şi o mănăstire, ca şi o biserică.

Liturgia Bisericii nu putea găsi un timp mai potrivit decât acesta, care urmează imediat după Crăciun, pentru a ne pune în faţa ochilor, spre contemplare şi imitare, Familia sfântă din Nazaret, modelul tuturor familiilor creştine.

Cu sărbătoarea de astăzi, sfânta Biserică vrea să ne arate importanţa pe care o are familia. Familia este celula de bază a societăţii. Şi aşa cum nu poate fi un trup sănătos cu celule bolnave, la fel, nu poate exista o societate sănătoasă cu familii bolnave; sigur, sub aspect moral.

Să reflectăm câteva momente asupra unei fraze pe care sfântul Ioan ne-a spus-o în prima lectură: „Dumnezeu este lumină şi în el nu este întuneric”. Ce lucru preţios este lumina! Să ne închipuim ce ar fi viaţa noastră fără lumină, dacă am fi nevoiţi să trăim permanent cufundaţi în întuneric, într-o veşnică noapte. Ochii nu ne-ar folosi la nimic. De ne-am duce mâna numai la un centimetru distanţă de ochi, nu o vedem. Ce este lumina soarelui pentru ochii trupului este Dumnezeu pentru ochii minţii şi ai sufletului. Dumnezeu este lumină. Cine nu-l are pe Dumnezeu trăieşte în întuneric, se naşte în întuneric, moare, dispare în întuneric. Nu ştie pentru ce se naşte, nu ştie pentru ce trăieşte, nu ştie pentru ce moare, nu ştie ce să facă cu viaţa lui.

Am putea spune că Evanghelia Liturghiei de astăzi este o mică piesă de teatru, o dramă în miniatură, cu două personaje principale; un personaj pozitiv, celălalt negativ. Sunt doi bărbaţi, doi taţi de familie: unul e un om sfânt care apără viaţa, celălalt este un monstru care distruge viaţa. Primul este Iosif, tată şi soţ ideal, care îşi iubeşte familia, munceşte pentru familie, veghează permanent asupra vieţii copilului, şi face tot ce-i stă în putere ca să salveze viaţa copilului atunci când este în pericol. Evangheliile nu ne redau nici un cuvânt pe care l-ar fi rostit el. Iosif este omul tăcerii şi al ascultării, atent la ce îi spune Domnul, gata să împlinească prompt voinţa lui. Nu comentează, nu discută, nu pune întrebări. Ca la armată: se dă comanda şi ordinul se execută: „Iosife, scoală-te, ia copilul şi pe mama sa şi pleacă în Egipt, căci Irod vrea să ia viaţa Pruncului”. Iosif execută pe loc ordinul.

Masacrarea copiilor nevinovaţi de sângerosul călău Irod a provocat întotdeauna emoţie, milă, indignare în inimile creştinilor. Câţi copii au fost masacraţi? Între 25.000 şi 40.000 ne spun legendele. Câteva zeci, cel mult câteva sute, ne spun învăţaţii, calculând câţi copii sub doi ani puteau fi la populaţia Betleemului şi a împrejurimilor la vremea aceea. Ce înseamnă aceasta pe lângă cei peste un milion de copii avortaţi, măcelăriţi în fiecare an, la poporul nostru român de propriile lor mame, de proprii lor părinţi?

Există o mare asemănare între ceea ce ne povesteşte sfântul Matei în Evanghelia Liturghiei de azi cu privire la Isus şi ce ne povesteşte Cartea Exodului din Vechiul Testament cu privire la Moise. Cristos este noul Moise. Astfel, faraonul Egiptului îi omoară pe toţi copiii evreilor. La fel, Irod, regele Iudeii, îi omoară pe toţi copiii mai mici de doi ani din Betleem şi din împrejurimi. Moise, ca să scape de furia faraonului, care voia să-l ucidă, fuge în ţară străină. La fel, Isus, ca să scape de furia regelui Irod, care voia să-l ucidă, fuge în ţară străină, în Egipt. Când a trecut pericolul, Dumnezeu îi spune lui Moise să se întoarcă în ţară: „Întoarce-te, căci au murit toţi cei care căutau să ia viaţa copilului”. Exact aceleaşi cuvinte i le spune îngerul lui Iosif când îi cere să ia mama şi copilul şi să se întoarcă în ţară.

Liturgia de astăzi începe cu acest îndemn pe care ni-l face Biserica: „Veniţi să-l adorăm pe Cristos cel născut pentru noi, care le-a dat pruncilor nevinovaţi cununa martiriului”.

Liturgia acestei sărbători ne pune în faţa ochilor două tablouri, două scene, am zice, două piese de teatru, care se petrec în două locuri diferite. Prima se petrece pe pământ: e o tragedie sângeroasă, cutremurătoare. Actorul principal e un monstru, o fiară însetată de sânge, care măcelăreşte copii nevinovaţi, fiinţe ce nu se pot apăra şi care au dreptul să trăiască. Că Irod era o fiară, nu un om, rezultă şi din faptul că în ultimii ani ai vieţii i-a ucis pe trei dintre proprii săi copii. Uciderea copiilor nevinovaţi este cea mai îngrozitoare crimă, de aceea, uciderea copiilor a fost considerată întotdeauna ca fiind lucrarea Satanei. Faraonul Egiptului, care a poruncit să fie ucişi, înecaţi în Nil, copiii evreilor, spre a-i lua viaţa lui Moise, a fost considerat de evrei drept o întruchipare a Satanei. Irod, care, ca şi faraonul, ucide copii ca să ia viaţa celui de al doilea Moise, viaţa lui Isus, a fost considerat de creştini tot o întruchipare a Satanei.

Credinţa noastră creştină se întemeiază pe trei mistere fundamentale: naşterea, moartea şi învierea lui Cristos; trei mistere pe care noi le medităm în rugăciunea sfântului Rozariu cu misterele sale de bucurie, de durere şi slavă; trei mistere pe care Biserica le celebrează, în ordine, în cele trei zile ale Crăciunului: alaltăieri am sărbătorit întruparea, naşterea Domnului. Dar Biserica doreşte să nu ne oprim aici, ci să descoperim şi celelalte mistere care se ascund îndărătul copilului culcat pe paie în ieslea Betleemului. De aceea ieri l-am sărbătorit pe sfântul Ştefan, martir, ca să ne amintim de răstignirea şi moartea lui Cristos pe cruce.

Alaltăieri am sărbătorit naşterea lui Isus, ieri, prin moartea de martir a sfântului Ştefan, am evocat patima şi crucea lui Isus; astăzi, în sărbătoarea sfântului Ioan, Evanghelia ne propune spre meditare învierea.

În dimineaţa zilei de Paşti, Maria Magdalena a alergat la Simon Petru şi la celălalt ucenic pe care îl iubea Isus. Ioan era ucenicul pe care îl iubea Isus: lucrul era evident. Isus îl prefera şi, pentru acest motiv, printre ceilalţi apostoli apar manifestări de invidie. Nu că pe ceilalţi nu i-ar fi iubit. Dar aşa cum într-o familie mama îşi iubeşte toţi copiii şi pentru toţi e gata să-şi dea viaţa, totuşi, pe cel mai mic, fiind mai nevinovat, îl iubeşte în mod deosebit; era normal ca, în familia celor 12 apostoli, Isus să-l iubească în mod deosebit pe Ioan, care, potrivit tradiţiei, era cel mai tânăr şi singurul ce nu fusese căsătorit.

Ca să ne putem da seama de trăsătura dominantă a unui om, este de ajuns să-i citim o scrisoare: cuvântul folosit de cele mai multe ori în scrisoare ne spune exact ce este în sufletul acelui om. Ca să aflăm trăsătura dominantă a sufletului sfântului Ioan, e de ajuns să-i citim Evanghelia. Cuvântul ce revine mereu ca un leit-motiv într-o simfonie este „iubire”, folosit în Evanghelia sa de mai bine de 40 de ori.

Sfântul apostol Ioan, fiul lui Zebedeu şi al Salomeii, a fost, fără îndoială, unul dintre ucenicii la care Isus ţinea deosebit de mult. De aceea, în Evanghelia pe care a scris-o, Ioan nu-şi zice niciodată pe nume, dar îşi zice întotdeauna: „ucenicul pe care îl iubea Isus”. Era şi normal; în grupul de apostoli, Ioan era cel mai tânăr, aproape un copilandru, şi era normal ca Isus să ţină mai mult la el ca la ceilalţi, aşa cum e normal ca, într-o familie, tata şi mama să ţină la copilul cel mai mic mai mult decât la ceilalţi copii. În Sfânta Scriptură stă scris: „Cine iubeşte curăţia inimii îl va avea ca prieten pe rege”. Ioan era feciorelnic, era curat, de aceea, l-a avut ca prieten pe rege, pe Cristos. Pentru acest motiv, Isus a ţinut să-l aibă alături de el la cele mai importante evenimente ale vieţii sale. Ioan este de faţă la învierea fiicei lui Iair, e prezent la schimbarea la faţă a lui Isus, e lângă Isus în timpul agoniei din Grădina Măslinilor, e singurul de faţă dintre apostoli pe Calvar în clipele dureroase ale răstignirii şi morţii lui Isus.

În duminicile dinaintea Crăciunului s-a făcut auzit mereu glasul sfântului Ioan Botezătorul, căci nimeni nu putea mai bine ca el să ne înveţe cum să ne pregătim pentru venirea lui Isus. Acum, după Crăciun, sfânta Biserică ne propune un alt Ioan, pe sfântul Ioan evanghelistul, pentru că nimeni nu putea mai bine ca el să ne înveţe cum trebuie să-l urmăm pe Cristos. Sfântul Ioan mai este supranumit şi apostolul iubirii.

„În dimineaţa Paştelui, Maria Magdalena a alergat la Simon Petru şi la celălalt ucenic pe care îl iubea Isus”, la Ioan. De ce la aceşti doi apostoli aleargă Maria Magdalena, ca să ducă vestea cea mare a învierii, şi nu la alţii? Că a alergat la Simon Petru, înţelegem. El era capul tuturor, primise o funcţie şi o responsabilitate unică. Numai lui îi spusese Isus: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea”. Dar la Ioan pentru ce a alergat? Tocmai fiindcă era ucenicul pe care îl iubea Isus şi nimeni nu se putea bucura mai mult ca el aflând că Isus trăieşte, că a înviat. Dar dacă Ioan era ucenicul pe care îl iubea Isus, la fel de bine s-ar putea spune că Ioan era ucenicul care îl iubea pe Isus. Petru şi Ioan alergau împreună la mormânt. Dar Ioan a alergat mai repede şi a ajuns cel dintâi. A alergat mai repede fiindcă era mai tânăr decât Petru. Dar a alergat mai repede fiindcă iubirea din inima lui, dorinţa de a-l vedea pe Isus îi puneau aripi la picioare, îl făceau să zboare mai mult decât să alerge.

Astăzi, la două zile după sărbătoarea Crăciunului, Biserica îl sărbătoreşte pe sfântul Ioan, apostol şi evanghelist. Ieri l-am sărbătorit pe primul martir, pe sfântul Ştefan, azi, pe ultimul dintre apostoli. Ne întrebăm: ce este cu grupul acesta de sfinţi, pe care Biserica îi sărbătoreşte imediat după Crăciun: sfântul Ştefan, sfântul Ioan, Pruncii nevinovaţi? De ce pe ei, şi nu pe alţii? I-a selecţionat Biserica anume? Da. În tradiţia Bisericii, aceşti sfinţi, care urmează imediat după Crăciun, sunt numiţi comites sponsi – însoţitorii, suita mirelui. Orice mire, în cortegiul său de nuntă, are nişte cavaleri de onoare. Mireasa, la rândul ei, are şi ea în suita ei nişte domnişoare de onoare. Orice rege, orice regină au o suită de onoare. Biserica a voit să-i facă şi lui Cristos, regele şi mirele născut pe pământ, o suită de onoare. Sfinţii pe care-i sărbătorim în aceste zile formează cortegiul Pruncului născut la Betleem.

În aceste trei zile ale Crăciunului, noi celebrăm, de fapt, în rezumat, concentrat, întreaga lucrare de mântuire înfăptuită de Cristos, cu cele trei mistere centrale pe care le medităm în Rozariul de bucurie, în Rozariul de durere şi în Rozariul de slavă. Astfel, alaltăieri, am avut în faţa ochilor naşterea Cuvântului lui Dumnezeu; ieri, cu sărbătoarea sfântului Ştefan, care moare rugându-se sub ploaia de pietre pentru ucigaşii săi, am avut în faţa ochilor crucea şi moartea lui Cristos. Astăzi, în sărbătoarea sfântului Ioan, cu mărturia lui Ioan din Evanghelia pe care am ascultat-o, ni se propune spre reflecţie învierea lui Cristos.

Timpul sfânt al Adventului a fost dominat de figura lui Ioan Botezătorul, cel care a pregătit în pustiu calea Domnului. Nimeni nu putea să ne înveţe mai bine ca el cum să ne pregătim pentru sărbătorea naşterii lui Cristos. Acum, dacă sărbătorea Crăciunului a venit, timpul de după Crăciun este dominat de figura unui alt Ioan: este sfântul Ioan, apostol şi evanghelist: o dată ce Cristos s-a născut, nimeni nu ne poate învăţa mai bine ca el cum să-l urmăm pe Mântuitorul venit în lume.

Ieri am avut sărbătoarea Crăciunului, astăzi îl sărbătorim pe sfântul Ştefan, primul creştin care şi-a vărsat sângele pentru credinţa în Cristos. Şi nu e întâmplător faptul că Biserica a pus în prima zi după Crăciun sărbătoarea unui martir care a murit ucis cu pietre.

Ieri am sărbătorit venirea pe lume a unui Dumnezeu care, din dragoste către noi, oamenii, a coborât din cer şi a îmbrăcat trup omenesc. Astăzi avem sărbătoarea unui om care, din dragoste către Dumnezeu, s-a dezbrăcat de trupul său şi a zburat la cer. Este vorba despre sfântul Ştefan, cel dintâi martir. Şi aş vrea, în predica de astăzi, să scot în evidenţă două aspecte din viaţa acestui sfânt, şi anume: spiritul lui de împăciuire şi spiritul de iertare.

Dintre toate sărbătorile pe care le cunoaşte creştinismul, nu este una mai plină de farmec şi încântare ca sărbătoarea Crăciunului. Ieslea din bisericile noastre, cu Pruncuşorul în ea, cu păstoraşii în jur, cu colindele frumoase, înmoaie şi înduioşează chiar şi inimile cele mai tari. În realitate, primul Crăciun a fost mult mai puţin idilic şi încântător.

Ieri am sărbătorit Crăciunul, astăzi sărbătorim un alt Crăciun: două naşteri, una după alta. Ieri, naşterea lui Isus pe pământ, azi, naşterea sfântului Ştefan pentru cer. S-ar părea că sărbătoarea de azi, cu scena sângeroasă a uciderii cu pietre a lui Ştefan, nu se potriveşte cu sărbătoarea de ieri; vine cumva să umbrească bucuria Crăciunului, cu colindele lui duioase, cu brazi frumos împodobiţi, cu Moş Crăciun care împarte daruri la copii, cu ieslea curată în care doarme Pruncuşorul de ghips. De fapt, se potriveşte foarte bine, fiindcă primul Crăciun a arătat cu totul altfel: a fost mult mai banal şi mai dureros. Grajdul în care s-a născut Isus nu a fost grajdul elegant, curat, frumos, reprezentat de arta creştină, cum este şi acesta din biserică, ci grajdul adevărat, aşa cum îl cunoaştem noi, cei care provenim de la ţară; este adăpostul murdar şi urât mirositor al animalelor. Îngerul care le-a apărut păstorilor în noaptea Crăciunului nu le-a spus: „Astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Pruncuşor”, ci „vi s-a născut un Mântuitor”. Şi ştim că mântuirea a venit prin moartea pe cruce. Deja în noaptea Crăciunului la orizont se proiecta crucea, Calvarul.

Ieri, cerul a făcut pământului un cadou: acest cadou este Isus. Astăzi, pământul face cerului un cadou: acest cadou este Ştefan, primul martir. În noaptea Crăciunului, scara pe care a văzut-o patriarhul Iacob în vis a legat cerul cu pământul: o scară care avea un capăt în cer şi celălalt rezemat de pământ: o scară a iubirii. Pe această scară a iubirii, ieri, Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer pe pământ; pe aceeaşi scară a iubirii, astăzi, Ştefan urcă de pe pământ la cer.

I-am auzit ieri pe îngerii lui Dumnezeu cântând în înălţimile cerului, bucurându-se de venirea pe pământ a lui Isus Cristos. Dar pentru ce s-au bucurat îngerii de venirea lui Cristos? Ce folos au tras îngerii din faptul că Cristos a venit pe pământ? Cumva Cristos, venind pe pământ, i-a mântuit şi pe ei? Nu, căci ei, de vreme ce n-au păcătuit, n-aveau nevoie să fie mântuiţi! Atunci, pentru ce au cântat şi s-au bucurat? La această întrebare ne răspunde sfântul Grigore cel Mare: Cristos născându-se şi deschizându-le oamenilor cerul, numărul îngerilor avea să se completeze la loc, oamenii aveau să ocupe în cer tronurile îngerilor răi căzuţi în păcat. Oamenii aveau să fie tovarăşii lor de fericire, împreună cu ei moştenitori ai cerului, aveau să fie asemenea lor după cuvântul Mântuitorului: cei aleşi vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer. Iată de ce au cântat şi s-au bucurat îngerii la naşterea lui Cristos. Şi cel dintâi care a mers să ocupe tronul unui înger căzut în păcat a fost sfântul Ştefan, pe care îl sărbătorim în ziua de astăzi. El, chiar mai înainte de a-şi vărsa sângele, a fost asemenea îngerilor lui Dumnezeu din ceruri, căci ne spun Faptele Apostolilor că, în timp ce discuta cu duşmanii săi, faţa lui strălucea ca faţa unui înger.

Sfântul Pavel, în Scrisoarea sa către Corinteni, scrie aceste cuvinte: „Fraţilor, noi am devenit spectacolul lumii şi al îngerilor şi al oamenilor, căci suntem batjocoriţi şi noi binecuvântăm, suntem prigoniţi şi noi răbdăm, suntem huliţi şi noi înălţăm rugăciuni”.

Ieri am sărbătorit Crăciunul, adică naşterea Domnului. Astăzi sărbătorim un alt Crăciun, o altă naştere, naşterea pentru cer a unui om: este Ştefan. Ieri Dumnezeu s-a născut pentru pământ, azi un om s-a născut pentru cer. Este vorba despre Ştefan, cel dintâi creştin care a sigilat cu sângele său propriu credinţa în Cristos, de aceea, a rămas înscris în calendar cu numele de protomartir - primul martir al Bisericii.

Îl sărbătorim astăzi pe primul martir al creştinismului, pe sfântul Ştefan. De fapt, primul martir al creştinismului nu este sfântul Ştefan, ci este însuşi Cristos, care a murit răstignit pe cruce. Sfântul Ştefan este primul creştin care şi-a vărsat sângele pentru credinţa în Cristos. Sfântul Ştefan este omul credinţei. Aşa îl caracterizează sfântul Luca în Faptele Apostolilor, descriind alegerea celor şapte diaconi. Cel dintâi a fost ales Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt. Sfântul Ştefan ne arată ce înseamnă cu adevărat să crezi în Cristos, ce este credinţa. A crede în Cristos nu înseamnă a accepta nişte idei, nişte învăţături, nişte adevăruri de credinţă, pe care ni le-a descoperit Isus. Credinţa nu este doar un act al minţii, ci este un act al fiinţei umane în totalitatea ei, la care iau parte mintea, voinţa şi inima omului. Credinţa, pentru Ştefan, este o adeziune, un ataşament, nu faţă de învăţătura unui om ce a trăit un timp pe pământ, apoi a dispărut în nefiinţă, ci faţă de o persoană vie, faţă de Cristos, mort, dar înviat. Înainte de a-şi da sufletul, a exclamat: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu!” Credinţa lui Ştefan era o credinţă vie, concretă, trăită, care se vedea în faptele şi în viaţa lui.

Sărbătoarea Crăciunului ne face să retrăim astăzi cel mai fericit eveniment din istoria omenirii: naşterea lui Isus, venirea Fiului lui Dumnezeu cu trup omenesc în mijlocul nostru. După două mii de ani, ecoul glasului îngerului, care ne invită la bucurie, nu s-a stins încă. Pentru a descrie explozia de bucurie ce s-a revărsat asupra pământului când glasul îngerului s-a făcut auzit în înălţimea cerului deasupra Betleemului în noaptea Crăciunului, sfânta Biserică ne pune în faţă scena impresionantă din prima lectură, din Cartea profetului Isaia. Era pe la anul 550 î. C. Majoritatea poporului ales se afla în exil, în Babilon. Dar iată că, într-o zi, vine din Babilon un crainic; el aleargă peste crestele munţilor Palestinei, se îndreaptă spre Ierusalim, aducând o veste mare. Cei dintâi care îl zăresc sunt străjerii cetăţii. Bucuria explodează în toată cetatea: Dumnezeu a eliberat poporul său; poporul se întoarce acasă. Privirile tuturor se îndreaptă spre orizont, să-i vadă pe compatrioţii lor exilaţi întorcându-se în patrie, călăuziţi de însuşi Dumnezeu. Până şi ruinele Ierusalimului sunt invitate să izbucnească în strigăte de bucurie: exilul s-a terminat, începe o epocă nouă. Şi profetul adaugă: Dumnezeu a mângâiat poporul său, el nu ne-a părăsit, nu a uitat de noi, ne-a iertat fărădelegile pentru care ne-a pedepsit, el s-a întors în mijlocul nostru, aducându-ne eliberarea şi pacea.

Astăzi, în ziua de Crăciun, la toate Liturghiile, sfânta Biserică ne porunceşte să ne aşezăm în genunchi, atunci când rostim la Crez cuvintele: „Şi s-a întrupat din Maria Fecioară şi s-a făcut om!” Pentru ce vrea Biserica să cădem în genunchi la auzul acestor cuvinte? Să cădem în genunchi de mirare şi de uimire, văzându-l pe acela în faţa căruia tremură chiar şi heruvimii şi serafimii, acoperindu-şi faţa cu aripile lor, culcat într-o iesle, între două animale.

Există undeva un orfelinat aşezat în apropiere de linia ferată, unde trăiesc o mulţime de copii orfani, abandonaţi, care nu cunosc din partea nimănui un strop de dragoste, de afecţiune. Când aud apropiindu-se un tren, copiii ies cu toţii afară, privesc trenul alergând cu viteză, numără vagoanele, urmăresc vagonul pe care scrie „Poşta”, şi în inima lor se întreabă: „Oare în trenul acesta este vreun pachet, vreo scrisoare pentru mine? Oare vine cineva cu trenul acesta să mă viziteze?” Dar cum nimic din toate acestea nu se întâmplă, copiii intră trişti în casă, ca să iasă din nou la trenul următor.

Sărbătorim astăzi din nou cu bucurie naşterea Domnului – evenimentul cel mai important din istoria omenirii. Dacă popoarele păgâne îşi imaginau dumnezeii lor locuind undeva foarte departe, pe un munte înalt, dincolo de nori, unde oamenii nu pot să ajungă, trăind într-o lume a lor, fără să le pese de soarta oamenilor de pe pământ, iată, Dumnezeul cel adevărat vine şi îşi aşază locuinţa în mijlocul oamenilor. „Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi”. Pe bună dreptate, noi am putea spune ceea ce spunea odinioară Moise poporului ales: „Care este acel popor, oricât de mare ar fi el, care să-şi aibă dumnezei atât de aproape, aşa cum este Dumnezeul nostru?”

Într-una din zile, Mântuitorul le-a spus ascultătorilor săi: „Fericiţi ochii care văd ce vedeţi voi şi urechile care aud ce auziţi voi. Căci vă spun: mulţi profeţi şi regi au voit să vadă ce vedeţi voi, şi nu au văzut, şi să audă ce auziţi voi, şi nu au auzit”. Aceste cuvinte ne răsună în urechi, în aceste momente, nouă, celor care ne aflăm lângă ieslea Mântuitorului. Ne numărăm printre puţinii oameni de pe pământ care au fericirea să fie în ziua de Crăciun la locul unde a venit pe lume Fiul lui Dumnezeu făcut om. Aici, în locul unde ne aflăm noi acum, s-a petrecut evenimentul central al istoriei omenirii. În acest loc, Cristos a împărţit definitiv istoria lumii în două ere: era dinainte de Cristos şi era de după Cristos. În acest loc, Dumnezeu şi-a descoperit negrăita sa iubire faţă de oameni. În acest loc, pentru prima dată, cerul s-a unit cu pământul. Aici s-a instalat acea scară pe care a văzut-o patriarhul Iacob în visul său. Acea scară sprijinită cu un capăt de pământ şi cu celălalt de cer. Pe această scară, Dumnezeu coboară la oameni, iar oamenii urcă la Dumnezeu.

Crăciunul este sărbătoarea Naşterii Domnului. Dar, de fapt, la Crăciun noi nu sărbătorim o singură naştere, ci trei naşteri ale Domnului. De aceea, Biserica, din cele mai vechi timpuri, a marcat această triplă naştere cu trei Liturghii diferite de Crăciun, celebrate la momente diferite şi având texte şi rugăciuni diferite. Astfel, avem Liturghia de la miezul nopţii, în care comemorăm naşterea istorică, biologică, trupească a Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, naştere ce s-a petrecut acum 2000 de ani la Betleem. Avem, apoi, Liturghia din dimineaţa Crăciunului, de la auroră, în care comemorăm naşterea mistică, spirituală a lui Isus Cristos în sufletele noastre; viaţa lui Cristos, viaţa supranaturală, dumnezeiască a lui Cristos se naşte în noi la Botez şi o recuperăm, când am ucis-o prin păcat, prin sacramentul Spovezii. Această naştere spirituală a lui Cristos în noi ar fi imposibilă fără prima sa naştere, cea de la Betleem. Şi, totodată, prima sa naştere ar fi cu desăvârşire inutilă, dacă el nu se naşte prin har în sufletul nostru. Avem, în sfârşit, a treia Liturghie, cea din ziua Crăciunului, pe care o celebrăm acum. La această Liturghie comemorăm o altă naştere: naşterea din veşnicie a Fiului lui Dumnezeu din Tatăl. Despre această naştere din veşnicie noi nu am şti absolut nimic, dacă n-ar fi fost naşterea lui Cristos în timp, cea de la Betleem. Fiul lui Dumnezeu, întrupându-se, ne-a descoperit că el este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, lumină din lumină, născut, şi nu creat, cel de o fiinţă cu Tatăl”. Naşterea sa pământească e ca o prelungire a naşterii sale din veşnicie.

Timpurile pe care le trăim, am putea să le numim timpurile interviurilor: interviuri în ziare, interviuri la radio, interviuri la televiziune. Dacă în acest moment ar veni un reporter şi ne-ar întreba: „Pentru dumneavoastră, ce înseamnă Crăciunul?” Răspunsul nostru imediat ar fi: „Crăciunul este sărbătoarea copiilor. Avem bradul frumos împodobit, ieslea cu Pruncuşorul, pe Moş Crăciun, cadourile ce bucură inima copiilor”.

În noaptea sfântă, când în grajdul Betleemului s-a născut Cristos, nu s-au arborat drapele, armata nu a fost pusă în stare de alertă, salve de tun nu au salutat sosirea lui pe lume, aşa cum s-a întâmplat când împăratului Napoleon i s-a născut un moştenitor. Ziarele şi telegraful nu au comunicat fulgerător vestea în lumea întreagă, şi totuşi, naşterea acestui copil, care vine pe lume într-un sătuc necunoscut, dintr-o ţară neînsemnată, din părinţi neînsemnaţi, rămâne evenimentul cel mai însemnat din istoria omenirii. Au fost mulţi oameni care, după numele lor obişnuit, au adăugat sintagma „cel Mare”: Carol cel Mare, Leon cel Mare, Grigore cel Mare, Ştefan cel Mare. Dar copilul ce se naşte azi pe paie este mai mare decât toţi aceşti oameni mari.

„Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a venit să locuiască în mijlocul nostru”. Naşterea Domnului este, fără îndoială, evenimentul cel mai important din istoria omenirii. Cu ea începe era nouă sau era creştină, cu această naştere începe numărătoarea anilor şi a secolelor, încetând numărătoarea de la întemeierea Romei sau de la olimpiadele greceşti. Naşterea Domnului a împărţit definitiv istoria în două: înainte de Cristos şi după Cristos. Dar nu pentru aceasta este important Crăciunul şi nici pentru tradiţiile, datinile străvechi, folclorul, colindele, care ne încălzesc inimile de Crăciun.

Cu şapte secole înainte de Cristos, profetul Isaia a scris: „Noi umblăm orbecăind ca nişte orbi, zăcem ca nişte morţi în întuneric, urlăm ca urşii şi gemem ca porumbeii în aşteptarea mântuirii”. Dar iată că, în sfârşit, îngerii vestesc bucuria cea mare: timpul de aşteptare s-a terminat. Astăzi, în cetatea lui David, s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul. Cei dintâi cărora Dumnezeu, prin glasul păstorilor, le aducea vestea cea mare a naşterii Mântuitorului nu au fost savanţii, învăţaţii lumii, de care Ierusalimul era plin, nici Irod sau vreunul dintre regii acestui pământ, nici măcar preoţii de la templul din Ierusalim, ci nişte păstori, nişte oameni simpli, săraci, fără ştiinţă de carte. Pe ei i-a ales Dumnezeu cei dintâi martori, misionari, care să vestească lumii vestea cea mare a lui Mesia. La aceşti păstori se gândea Cristos când mai târziu avea să spună: „Te preamăresc, Tată, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de la cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici”.

Pagina din Evanghelia după sfântul Luca, pe care am auzit-o acum, este extraordinar de frumoasă şi de mişcătoare: e plină de farmec şi de învăţătură. Erau în acel ţinut păstori care făceau de strajă, păzindu-şi turmele. Un înger al Domnului le-a apărut şi slava Domnului i-a învăluit în lumină. Pe vremea aceea, păstorii erau oameni săraci, umili, ignoranţi şi dispreţuiţi. Stând mereu cu oile lor, nu învăţau carte, nu cunoşteau Legea, nu mergeau sâmbăta la sinagogă, nu mergeau ca toată lumea la pelerinaj la templul din Ierusalim. De aceea, învăţaţii timpului, fariseii, considerau că pentru oamenii aceştia atât de păcătoşi nu era nici o speranţă de mântuire şi că, atunci când va veni Mesia în lume, îi va nimici cu suflarea gurii sale. Şi, când acolo, tocmai ei erau preferaţii Domnului. Lor li se descoperă pentru prima dată Mesia, sunt primii chemaţi la mântuire. Dar cu câtă însufleţire răspund ei la chemarea îngerului! Lasă oile singure în toiul nopţii, cu riscul de a fi furate de tâlhari şi sfâşiate de lupi, merg şi îl găsesc pe Cristos. Dar întâlnirea aceasta cu Cristos le schimbă complet viaţa: nu mai sunt cei de mai înainte. Mai mult, ei sunt primii apostoli, primii vestitori, primii predicatori ai lui Cristos în lume. Căci, spune evanghelistul, s-au întors lăudându-l şi preamărindu-l pe Domnul şi vorbind tuturor despre Prunc.

Cuvântul lui Dumnezeu, pe parcursul Adventului, ne-a călăuzit şi ne-a ajutat să-l descoperim pe cel care trebuia să vină: e Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, e Mântuitorul, e cel care prin întrupare a devenit Emanuel, adică Dumnezeu în mijlocul nostru. Misterul Crăciunului ne-a fost deja explicat. În marea şi frumoasa sărbătoare de azi nu mai e nevoie de prea multe explicaţii. E de ajuns să contemplăm cu bucurie şi recunoştinţă misterul unui Dumnezeu care se face om. La aceasta ne îndeamnă lecturile biblice ale Liturghiei de astăzi care, probabil că aţi observat, sunt toate trei foarte scurte, mult mai scurte decât la celelalte Liturghii, venind parcă se ne spună că misterul naşterii Domnului este prea mare ca să poată fi cuprins în cuvinte.

„Un Prunc ni s-a dat nouă, un copil ni s-a născut nouă”. De Pruncul din ieslea Betleemuluim care ni s-a dat nouă, de copilul care ni s-a născut nouă, numai copiii se pot apropia. Numai copiii se pot bucura de prezenţa şi vederea lui. Crăciunul este în mod exclusiv sărbătoarea copiilor: copiii copii, copiii bătrâni, dar care sunt asemenea copiilor: nevinovaţi, curaţi, buni la suflet. Copiii se înţeleg între ei. Doi copii mici se întâlnesc pe drum: imediat se apropie unul de altul, se iau de mână, se prind de gât; nu s-au văzut niciodată, dar sunt deja prieteni; nu ştiu să vorbească, dar se înţeleg, râd, gânguresc fericiţi unul la altul, se privesc încântaţi, fiecare văzând pe chipul celuilalt, ca într-o oglindă, propriul său chip frumos şi nevinovat.

Era obiceiul pe vremea lui Isus şi mai este şi astăzi la beduinii, la păstorii nomazi care locuiesc în corturi în pustiul Palestinei ca, la naşterea unui copil, femeile care au asistat-o pe mamă la naştere să iasă din cort şi să vestească tatălui care aşteaptă afară cu nerăbdare evenimentul cu aceste cuvinte: Îţi vestim o bucurie mare: astăzi ţi s-a născut un fiu. Când în noaptea Crăciunului se naşte la Betleem Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cerul se deschide şi îngerii lui Dumnezeu vestesc marele eveniment păstorilor şi întregii omeniri: „Vă vestesc vouă o bucurie mare care va fi pentru tot poporul: astăzi în cetatea lui David vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul”.

„Iată, vă vestesc o bucurie mare”. Păstorii din câmpia Betleemului, aceşti oameni săraci cu duhul, au fost cei dintâi cărora Isus le-a vestit venirea sa în lume. Corul de îngeri le aduce vestea cea bună: „Bucuraţi-vă, astăzi vi s-a născut Mântuitorul în cetatea lui David”.

Cu uimirea şi cu credinţa păstorilor, cădem şi noi acum în genunchi în adoraţie în faţa celui care, Dumnezeu fiind din veşnicie, a voit să se facă om din dragoste faţă de noi, oamenii.

După ce, în zilele Adventului, am aşteptat, am suspinat, ne-am rugat: „Picuraţi cerurilor rouă de sus şi norii să-l plouă pe cel drept, să se deschidă pământul şi să-l nască pe Mântuitorul”, iată că Biserica, în noaptea aceasta, ne dă vestea cea mare. Ea introduce Liturghia din noaptea de Crăciun cu acest îndemn: „Să ne bucurăm cu toţii în Domnul, căci s-a născut în lume Mântuitorul. Pacea adevărată a coborât din cer la noi”.

Multe şi frumoase au fost cântările ce au încântat şi mai încântă încă urechile şi au fermecat inimile oamenilor; dar, dintre toate, cea mai frumoasă cântare ce a răsunat vreodată în lume a fost aceea pe care îngerii lui Dumnezeu au făcut-o să răsune în înălţimile albastre ale cerului, deasupra Betleemului, în noaptea sfântă a Crăciunului: „Mărire în cer lui Dumnezeu şi, pe pământ, pace oamenilor de bunăvoinţă...”

„Cântaţi-i Domnului un cântec nou, căci lucruri minunate a făcut el”. Cu aceste cuvinte ale psalmistului ne îndeamnă sfânta Biserică să ne unim în noaptea aceasta cântările de bucurie cu cântecele pe care le-au intonat îngerii sub bolta cerului înstelat al Betleemului. Sfânta Biserică ia cuvintele de pe buzele îngerilor şi ni le adresează nouă: „Bucurie mare vă vestesc vouă, vi s-a născut, în cetatea lui David, Mântuitorul, care este Cristos Domnul”. Uitaţi măruntele griji ale pământului, descreţiţi-vă frunţile, bucuraţi-vă, căci în noaptea aceasta totul e farmec, totul e armonie, totul e fericire. Un Dumnezeu s-a născut pe paiele unui grajd, a luat chipul unui copilaş plăpând, el a coborât pe pământ, ca să caute şi să salveze ceea ce era pierdut. Timpul de groază, de teroare de mai înainte s-a dus. În Pruncul din iesle, cum spune sfântul Pavel, s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea lui de oameni.

„Tu ai înmulţit bucuria, ai sporit bucuria poporului tău”.

Liturghia din Noaptea Crăciunului este în întregime un imn închinat bucuriei. O bucurie pe care Dumnezeu, cu şapte sute şi ceva de ani mai înainte, o vestea prin profetul Isaia poporului evreu deportat de împăratul Teglat Falasar al III-lea la Babilon, aşa cum am auzit în prima lectură: „Tu înmulţeşti poporul, îi dai mari bucurii şi el se bucură înaintea ta, cum se bucură la seceriş, cum se veseleşte la împărţirea prăzii”.

„Vă vestesc vouă o bucurie mare, care bucurie va fi a întregului popor”. Cu toate că îngerii din înălţimea cerului ne vestesc bucuria, ceea ce am auzit în Evanghelia pe care am ascultat-o ne lasă în suflet, mai degrabă, un sentiment de tristeţe, de mâhnire, de apăsare. „Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când Maria trebuia să nască. Şi l-a născut pe Fiul ei cel dintâi născut, l-a înfăşat în scutece şi l-a culcat în iesle, fiindcă nu era loc pentru ei în casa de poposire” (Lc 2,6-7). Fiul lui Dumnezeu vine în mijlocul oamenilor, iar când se naşte, oamenii nu găsesc pentru el un loc sub acoperişul casei lor, nu-i oferă un leagăn, îi oferă doar un grajd şi o iesle din care se hrănesc animalele. El avea să spună mai târziu: „Bateţi şi vi se va deschide”. Maria, Mama sa, care îl purta în sân, a bătut la uşile caselor din Betleem, dar toate au rămas închise. Isus e nevoit să se nască în afara cetăţii, după cum avea să moară în afara cetăţii.

Să retrăim câteva minute evenimentul ce s-a petrecut acum două mii de ani pe plaiurile Palestinei. În acest scop, ne putem lăsa călăuziţi de povestirea atât de simplă a evangheliştilor. Dar la povestirea lor aş vrea să adaug o experienţă unică şi de neuitat, pe care am trăit-o eu însumi în Ţara Sfântă.

„În ţinutul acela, erau nişte păstori care stăteau în câmp şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată că un înger al Domnului li s-a arătat şi slava Domnului i-a învăluit în lumină” (Lc 2,8-9).

Într-un imn religios ce se cânta la sinagogă deja înainte de naşterea lui Cristos, sunt cântate patru nopţi celebre, pe care evreul nu trebuie să le uite niciodată, deoarece sunt scrise în Cartea amintirilor.

„Crăciun trist, melancolic şi amar, ai sosit şi anul acesta la noi?” Cuvintele acestea, scrise de un poet francez, par să fie nelalocul lor, vor parcă să ne strice bucuria acestei nopţi de Crăciun, când totul e atât de frumos şi de încântător, când casele sunt împodobite cu brazi, cu beculeţe colorate, când colindele ne încântă urechile şi ne înduioşează inimile, când parcă devenim şi noi copii, bucurându-ne împreună cu copiii care îl aşteaptă pe Moş Crăciun să le aducă daruri.

Regele David îi învinsese pe toţi duşmanii din jurul său şi se bucura acum de o perioadă de linişte, de pace. A profitat de ocazie ca să-şi construiască un palat regal pe colina Sionului, la Ierusalim. Dar se simţea cumva ruşinat: el locuia într-un palat luxos, iar arca Legământului, semnul prezenţei lui Dumnezeu, locuia într-un cort, afară. Se hotărăşte să-i construiască lui Dumnezeu o casă, o locuinţă, un templu. Dar, lucru neaşteptat, Dumnezeu îi zice: „Tu vrei să-mi construieşti mie o casă? Nu, eu îţi voi construi ţie o casă, un templu”. Era o profeţie care avea să se împlinească peste o mie de ani. Templul, locuinţa construită de Dumnezeu este Mesia Cristos, care se trăgea din dinastia regelui David. Cristos care avea să spună într-o zi: „Distrugeţi acest templu şi în trei zile îl voi zidi la loc”. Notează evanghelistul Ioan: se referea la templul trupului său.

Prima lectură a Liturghiei de astăzi ne duce cu mintea la poporul israelit din secolul al V-lea î.C. Evreii se reîntorseseră din robia babiloniană. Reconstruiseră templul dărâmat de Nabucodonosor. Viaţa morală a poporului însă era jalnică. În locul evreilor deportaţi în Babilon, regele Nabucodonosor adusese populaţii păgâne pe care le-a colonizat în Palestina. Evreii reîntorşi s-au amestecat cu aceste populaţii păgâne, au încheiat căsătorii mixte şi s-au lăsat contaminaţi de moravurile lor păgâne. Corupţia, decadenţa, dezordinea morală se infiltrase chiar şi în cultul adus la noul templu construit la Ierusalim. Evreii practicanţi, rămaşi fideli legii lui Dumnezeu se întrebau: unde este dreptatea lui Dumnezeu? Până când nelegiuiţii îşi vor face de cap nepedepsiţi? În numele lui Dumnezeu, profetul Malahia vesteşte că însuşi Domnul va veni în templul său, îl va curăţi de toată pângărirea, îi va îndepărta pe preoţii nedemni, va ţine judecată şi va rosti sentinţa de condamnare împotriva celor nelegiuiţi. Dar Domnul va trimite înaintea sa un crainic care să-i pregătească cum se cuvine calea, predicând convertirea. Tradiţia iudaică îl vede pe crainicul înainte-mergător în profetul Ilie. Şi astăzi, în noaptea de Paşti, la evrei uşa casei rămâne deschisă; la cina pascală e umplut un pahar cu vin – paharul lui Ilie – de care nimeni nu se atinge şi e rezervat un scaun – scaunul lui Ilie – pe care nimeni nu se aşază. În caz că Ilie vine pe neaşteptate în haine de cerşetor să găsească uşa deschisă şi să se aşeze imediat la masă. Isus le atrage atenţia evreilor de pe vremea sa: „Dacă vreţi să ştiţi, Ilie a venit deja”. Şi arată cu degetul spre Ioan Botezătorul.

În Sfânta Scriptură, naşterea extraordinară, miraculoasă a unui copil este semnul chemării la o misiune specială din partea lui Dumnezeu. Aşa a fost naşterea lui Isaac dintr-o mamă sterilă şi foarte înaintată în vârstă. Aşa a fost naşterea lui Samson, naşterea lui Samuel destinat să devină primul mare profet al Israelului; aşa a fost naşterea lui Ioan Botezătorul şi nu putea fi altfel naşterea lui Isus din Fecioara Maria.

Cântarea Cântărilor, din care s-a citit la prima lectură, este un poem de iubire; este o bijuterie, o capodoperă a literaturii universale. În titlul ebraic al poemului, e scris: „Cea mai frumoasă cântare pe care a compus-o Solomon”. Poemul este atribuit aşadar împăratului Solomon, care, după cum ne informează Cartea I a Regilor, a compus 1005 poeme. Bibliştii sunt de părere că este vorba despre un „epitalam”, adică despre un poem de nuntă compus de un poet al curţii cu ocazia căsătoriei unui prinţ, poate chiar cu ocazia căsătoriei împăratului Solomon.

„De aceea, Domnul însuşi vă va da un semn: Iată fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu şi-i va pune numele Emanuel”.

Era pe la anul 735 î.C. Ahaz, regele Ierusalimului, tânăr, slab, lipsit de înţelepciune, frivol, dedat la plăceri lumeşti, fără copii, a început să tremure văzând că i se clatină tronul. Regele Siriei s-a coalizat cu regele Samariei, capitala Regatului de Nord, şi armatele lor încercuiseră deja regatul Iudeii. Văzând că armatele inamice erau la hotarele ţării, regele Ahaz, pentru a ieşi din impas, intenţionează să încheie alianţe militare cu alte naţiuni păgâne. Dar profetul Isaia îl îndeamnă să se încreadă numai în Dumnezeu, nu în alianţe omeneşti. „Cere un semn ca dovadă că Dumnezeu e gata să te ajute” – îi spune profetul. Regele refuză, mascându-şi necredinţa cu pretextul religiozităţii: „Nu vreau să-l ispitesc pe Dumnezeu”. Profetul îi demască făţărnicia şi, în ciuda refuzului, îl asigură pe rege că totuşi Dumnezeu îi va da un semn: „Iată, Fecioara va rămâne însărcinată şi va naşte un fiu”.

La Liturghia de azi, lecturile biblice ne prezintă istoria a două femei sterile: soţia lui Manoah, şi Elisabeta, soţia lui Zaharia, şi naşterea miraculoasă a doi copii: Samson şi Ioan Botezătorul. De altfel, în Sfânta Scriptură găsim o serie întreagă de femei sterile: Sara, Ana - mama lui Samuel, mama lui Samson, Elisabeta, dar care nasc prin intervenţia extraordinară a lui Dumnezeu. Ele prevestesc şi pregătesc maternitatea feciorelnică a Mariei, arătând concret că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.

Dacă există un lucru pe care oamenii îl iubesc pe lumea aceasta, este dreptatea. Şi dacă e ceva care nu există pe lumea aceasta, este tot dreptatea. Cine este drept? E omul care trăieşte conform legilor prevăzute de drept. Dar la popoarele antice, nomade, analfabete nu exista vreun cod de drept scris. Când două persoane sau două clanuri încheiau o alianţă, un contract, îl parafau printr-un singur cuvânt: promit! Cel care îşi respecta promisiunea era considerat drept. Cel care o încălca era considerat trişor, trădător, infidel. Şi în acest caz, evident, primul partener era absolvit de orice obligaţie la care s-a angajat.

Dacă există un lucru pe care oamenii îl iubesc pe lumea aceasta, este dreptatea. Şi dacă e ceva care nu există pe lumea aceasta, este tot dreptatea. Cine este drept? E omul care trăieşte conform legilor prevăzute de drept. Dar la popoarele antice, nomade, analfabete nu exista vreun cod de drept scris. Când două persoane sau două clanuri încheiau o alianţă, un contract, îl parafau printr-un singur cuvânt: promit! Cel care îşi respecta promisiunea era considerat drept. Cel care o încălca era considerat trişor, trădător, infidel. Şi în acest caz, evident, primul partener era absolvit de orice obligaţie la care s-a angajat.

De acum, sărbătoarea Crăciunului este aproape. Biserica vrea să ne facă o pregătire mai intensă pentru sărbătoarea Naşterii Domnului, prin octava care începe astăzi.

Iar pentru prima zi a octavei, am citit prima pagină din Evanghelia sfântului Matei, care începe cu cuvintele: „Cartea neamului lui Isus Cristos, fiul lui David, fiul lui Abraham”. Mai exact, trebuia să fie tradus din textul original grec: „Cartea Genezei lui Isus Cristos”. Ştim că Biblia începe cu Cartea Genezei, în care ni se descrie crearea lumii şi a lui Adam, primul om. Cu Cristos începe o nouă Geneză, o nouă creaţie, o nouă Biblie; o nouă omenire se naşte. De altfel, apostolul Pavel îl numeşte pe Cristos noul Adam.

Întreaga istorie a poporului ales a fost presărată cu păcate şi infidelităţi: idolatrie, nedreptate şi ipocrizie religioasă. Profeţii au avut misiunea de a striga împotriva păcatului şi a chema la pocăinţă. În prima lectură, îl auzim chemând la pocăinţă şi ameninţând pe profetul Sofonia, care a trăit pe la anul 640 î. C., cu vreo sută de ani înaintea profetului Isaia.

Întreaga istorie a poporului ales a fost presărată cu păcate şi infidelităţi: idolatrie, nedreptate şi ipocrizie religioasă. Profeţii au avut misiunea de a striga împotriva păcatului şi a chema la pocăinţă. În prima lectură, îl auzim chemând la pocăinţă şi ameninţând pe profetul Sofonia, care a trăit pe la anul 640 î. C., cu vreo sută de ani înaintea profetului Isaia.

Spuneam în predica anterioară că Mântuitorul Cristos s-a făcut om şi şi-a vărsat sângele ca să ne redobândească harul sfinţitor, prin care să devenim prieteni şi copii ai lui Dumnezeu, părtaşi la viaţa dumnezeiască. Continui să vă vorbesc astăzi despre harul sfinţitor, pentru că este un lucru cu totul neînţeles, absurd, ca acest har, pe care îl primim iarăşi prin sfânta Spovadă, să-l pierdem atât de uşor, astfel încât, după o zi sau două, nici să nu ne mai putem apropia de sfânta Împărtăşanie. De ce trebuie să trăim necontenit în harul sfinţitor? Mai întâi, pentru frumuseţea, strălucirea pe care harul sfinţitor o dă sufletului nostru. Omul are înnăscută în el dorinţa de a fi ca Dumnezeu. „Veţi fi ca Dumnezeu”, le-a şoptit Ispititorul celor dintâi oameni, îndemnându-i să încalce porunca. Filosoful Bergson a spus: „Universul nu este altceva decât o maşină de fabricat dumnezei”, ceea ce exprimă situaţia omului de astăzi, care se crede Dumnezeu şi stăpânul absolut al lumii.

Un rege renumit prin înţelepciunea şi puterea sa avea un fiu moştenitor al tronului, dornic de războaie, care nu visa decât la bătălii şi victorii. Bătrânul rege, pentru a-i tăia fiului său pofta de războaie, a pictat o sală a palatului numai cu scene zguduitoare de război. Pe un perete era reprezentat un măcel groaznic: se vedeau capete tăiate, desprinse de trup, cum se rostogoleau pe jos, mâini şi picioare tăiate, împrăştiate în toate părţile, râuri de sânge care curgeau pe pământ. Iar sub tablou, cu litere mari, erau scrise cuvintele: „Iată urmările războiului!”

Deşi profeţii l-au descris pe Mesia în cele mai mici amănunte, pe vremea lui Cristos, evreii, uitând de vechile profeţii, aşteptau un eliberator, un Mesia, cu totul altul decât cel care trebuia să vină în realitate. Nu aşteptau un Mesia eliberator al sufletelor din robia păcatelor, un întemeietor al împărăţiei veşnice, fără margini, spirituală, a sufletelor, ci ei, care de veacuri trăiau în umilinţă sub jugul, sub robia altor popoare, aşteptau acum un rege pământesc care să urce pe tronul de la Ierusalim şi să facă să reînvie timpurile glorioase ale regelui David, un comandant care pornind în fruntea unei armate puternice, să-i izgonească pe străinii care le cotropiseră ţara, să cucerească celelalte împărăţii şi să le supună la biruri.

Am văzut trecut pe scurt în revistă istoria poporului evreu, popor ales de Dumnezeu pentru ca din el să se nască Mântuitorul. Am văzut care a fost soarta lui de-a lungul veacurilor. Dar să vedem astăzi care a fost soarta popoarelor păgâne, înainte de venirea lui Cristos pe pământ. Mintea lor era cu totul întunecată şi s-au îndepărtat cu totul de la viaţa lui Dumnezeu, cum spune sfântul Pavel, căzând sub jugul tuturor viciilor şi păcatelor. Iată cum ni-i descrie sfântul Pavel în Scrisoarea către Romani: Ei gemeau sub povara păcatelor şi încercau zadarnic să se elibereze de greutatea care le apăsa şi le robea sufletele; de aceea, aduceau jertfe de tot felul, şi chiar jertfe omeneşti.

Vestirea făcută Mariei este cea mai uluitoare, dar nu este unica în istoria mântuirii. În Vechiul Testament a fost vestită naşterea miraculoasă a multor personaje şi protagonişti ai planului de mântuire înfăptuit de Dumnezeu, cum a fost aceea a lui Isac, Samson, Ismail. În Noul Testament vestirea naşterii lui Isus are un preludiu în vestirea naşterii lui Ioan Botezătorul.

Cristos, trebuind să ia un trup omenesc, să vedem acum cine sunt strămoşii de la care Cristos şi-a împrumutat carnea omenească, ce sânge a curs în venele lui.

Dacă deschidem Evanghelia după sfântul Matei, vedem că, chiar la începutul ei, ni se dă lista cu înaintaşii lui Cristos. Ceea ce surprinde în această listă este faptul că găsim în ea cinci nume de femei, şi ştim că, la evrei, în genealogii, adică în lista înaintaşilor, se treceau numai nume de bărbaţi şi niciodată nume de femei. Şi iată că printre strămoşii lui Cristos sfântul Matei pune şi cinci femei. Dar să vedem cine sunt acestea.

Dacă în faţa ochilor ni se pune o fotografie, după acea fotografie putem recunoaşte uşor omul pe care îl reprezintă. Fotografia nu este totuna cu omul, dar între om şi fotografie există o asemănare. Şi dacă l-am văzut pentru prima oară pe acel om, putem spune: „Îl cunosc pe acesta, l-am văzut într-o fotografie”.

Se povesteşte despre un pictor din vechime că lucra la un tablou ce reprezenta un cal. Şi era foarte necăjit, deoarece de mai mult timp se chinuia să picteze puţină spumă la botul calului şi nu reuşea aşa cum voia el. Într-o bună zi, pierzându-şi răbdarea, a izbit nervos penelul peste tablou. Dar, ca prin minune, a nimerit chiar peste botul calului şi pata lăsată de penel pe tablou era aşa cum voia el şi cum nu reuşise să facă cu toată arta sa.

Evreii ajunşi în pământul făgăduit, în Canaan, după moartea lui Iosue, au fost conduşi de către judecători. Dintre judecători, cel mai important a fost Samuel, judecător (conducător) şi, în acelaşi timp, profet. Dar evreii nu erau mulţumiţi. Voiau şi ei un rege aşa cum aveau popoarele vecine. Samuel le împlineşte dorinţa. Îl unge rege şi-l face conducător al poporului evreu pe un tânăr înalt şi bine făcut din tribul lui Beniamin, pe care l-a întâlnit căutând măgăriţele tatălui său. Acesta purta numele de Saul. Învins de filisteni, Saul se sinucide, aruncându-se în propria lui sabie.

Să continuăm istoria poporului ales de Dumnezeu pentru ca dintr-însul să se nască Mesia. Isaac, feciorul lui Abraham, se căsătoreşte cu Rebeca şi, prin această căsătorie, credinţa lui Abraham în împlinirea făgăduinţei de către Dumnezeu se întăreşte. Din cauza foametei, Isaac este nevoit ca şi tatăl său să emigreze peste graniţele Canaanului în ţara filistenilor, dar, odată trecută calamitatea, se întoarce în ţara făgăduită lui Abraham şi urmaşilor săi de către Dumnezeu. Isaac are doi copii, pe Esau şi pe Iacob, care se urăsc de moarte. Iacob, moştenitorul lui Isac, din cauza furiei şi urii fratelui său, este nevoit să plece din Canaan în Mesopotamia şi, după 20 de ani de şedere în Haran, vine în ţara de unde plecase şi se împacă cu fratele său. Domnul îi schimbă numele în Israel. Are 12 fii, dar unul dintre ei, Iosif, este duşmănit de moarte de către fraţii săi, invidioşi pe el, pentru că tatăl lor ţinea mai mult la Iosif. Într-o zi, căzându-le în mână, se hotărăsc să-l omoare, dar, în cele din urmă, se răzgândesc şi-l vând unor negustori ce erau în trecere spre Egipt, ducând acasă tatălui lor vestea că o fiară l-a sfâşiat pe fiul său favorit. Tatăl a rămas înmărmurit. Inima sa a fost sfâşiată de durere, dar, în timp ce el jelea şi îşi rupea hainele, Iosif, fiul său, călătorea spre Egipt.

Dumnezeu, hotărând să-l trimită pe Fiul său în lume, pentru ca, prin moartea sa, să ispăşească în locul oamenilor, nu l-a trimis dintr-o dată, pe nepregătite, astfel că Cristos nu a căzut pe pământ asemenea unui meteorit, ci Dumnezeu a anunţat venirea Fiului său în lume şi a pregătit această venire timp de câteva mii de ani. În acest scop, Dumnezeu şi-a ales un popor pe care l-a condus în mod minunat şi l-a păstrat timp de două mii de ani, salvându-l în anumite împrejurări, când, omeneşte vorbind, trebuia să dispară sau să fie înghiţit de alte popoare. Acest popor este poporul evreu. Din acest popor trebuia să se nască Fiul lui Dumnezeu făcut om. Acest popor a fost asemenea unei corăbii minunate, care a păstrat şi a purtat de-a lungul veacurilor speranţa întregului neam omenesc. Deşi plină de omoruri, adultere, răscoale şi alte crime de felul acesta, istoria poporului evreu nu este altceva decât istoria aşteptării acestui vlăstar, a acestei fiinţe excepţionale, pe care Dumnezeu a promis că o va ridica, a promis că se va naşte din mijlocul acestei naţiuni. De-a lungul veacurilor, milioane de evrei au trăit în această aşteptare şi cu această speranţă, nutrind în inimile lor speranţa că vor putea contempla faţa celui ce trebuia să vină. Mulţi şi-au vărsat sângele ca mărturie a acestei speranţe. Profeţii au fixat trăsăturile acestui glorios vlăstar şi evreii evlavioşi repetau zilnic textele ce se refereau la acela pe care îl numeau Mesia, Eliberatorul, Cristos, Unsul Domnului.

Dumnezeu, hotărând să-l trimită pe Fiul său în lume, pentru ca, prin moartea sa, să ispăşească în locul oamenilor, nu l-a trimis dintr-o dată, pe nepregătite, astfel că Cristos nu a căzut pe pământ asemenea unui meteorit, ci Dumnezeu a anunţat venirea Fiului său în lume şi a pregătit această venire timp de câteva mii de ani. În acest scop, Dumnezeu şi-a ales un popor pe care l-a condus în mod minunat şi l-a păstrat timp de două mii de ani, salvându-l în anumite împrejurări, când, omeneşte vorbind, trebuia să dispară sau să fie înghiţit de alte popoare. Acest popor este poporul evreu. Din acest popor trebuia să se nască Fiul lui Dumnezeu făcut om. Acest popor a fost asemenea unei corăbii minunate, care a păstrat şi a purtat de-a lungul veacurilor speranţa întregului neam omenesc. Deşi plină de omoruri, adultere, răscoale şi alte crime de felul acesta, istoria poporului evreu nu este altceva decât istoria aşteptării acestui vlăstar, a acestei fiinţe excepţionale, pe care Dumnezeu a promis că o va ridica, a promis că se va naşte din mijlocul acestei naţiuni. De-a lungul veacurilor, milioane de evrei au trăit în această aşteptare şi cu această speranţă, nutrind în inimile lor speranţa că vor putea contempla faţa celui ce trebuia să vină. Mulţi şi-au vărsat sângele ca mărturie a acestei speranţe. Profeţii au fixat trăsăturile acestui glorios vlăstar şi evreii evlavioşi repetau zilnic textele ce se refereau la acela pe care îl numeau Mesia, Eliberatorul, Cristos, Unsul Domnului.

După săvârşirea păcatului strămoşesc, puntea de legătură între Dumnezeu şi neamul omenesc s-a rupt. Omenirea zăcea neputincioasă în duşmănie cu Dumnezeu, lipsită de harul sfinţitor, fără dreptul la mântuire, şi singură nu se mai putea ajuta, nu se mai putea salva. Păcatul săvârşit împotriva unui Dumnezeu infinit cuprindea o răutate, o jignire infinită, şi omul mărginit nu-i poate aduce lui Dumnezeu pentru păcatul comis decât ispăşire mărginită. Să zicem că un om oarecare şi-ar fi dat viaţa ca ispăşire pentru ceilalţi oameni. Ce valoare avea ispăşirea unui păcătos? Să zicem că Dumnezeu ar fi creat un om sfânt, lipsit de păcatul strămoşesc şi de celelalte păcate, şi acesta ar fi murit pentru fraţii săi; dar nici această jertfă n-ar fi valorat. Sau să zicem că Dumnezeu ar fi dat tuturor oamenilor harul unei mari căinţe şi cu toţii s-ar fi îmbrăcat în sac şi cenuşă; dar nici aceasta n-ar fi fost de ajuns. Sau să zicem că Dumnezeu, printr-un act al bunăvoinţei sale, ar fi iertat toată omenirea fără nici un fel de ispăşire. Dar dreptatea lui Dumnezeu nu ar fi permis lucrul acesta. „Dacă eu vă sunt Tată”, spune Dumnezeu prin gura profetului Malachia, „unde este onoarea mea? Şi dacă sunt Domnul, Stăpânul, unde este respectul cuvenit?”

Ne spune o legendă că Adam şi Eva, după ce au săvârşit păcatul şi au primit de la Dumnezeu porunca să părăsească paradisul pământesc, la plecare, au mai aruncat o ultimă privire peste plaiurile însorite şi acoperite cu flori fermecătoare ale paradisului. Inima le era plină de jale şi de durere; nicicând nu aveau să mai vadă această încântătoare grădină. Atunci l-au rugat pe Dumnezeu să le dea măcar o floare pe care să o ducă în surghiunul lor, ca o amintire din paradisul pe care l-au pierdut. Şi atunci, Dumnezeu le-a dat un crin. Aşa avem noi crinul, cea mai frumoasă floare, floarea paradisului.

O străveche legendă a grecilor ne vorbeşte despre un oarecare Prometeu, care, în mândria sa, s-a răsculat împotriva zeilor, voind să-i răstoarne şi să se aşeze în locul lor. Pentru a-şi atinge scopul, pentru a deveni puternic, mai întâi a furat focul din cer, el fiind acela care a adus focul pe pământ. Dar zeii l-au pedepsit pentru fapta sa îndrăzneaţă. A fost legat cu lanţuri de o stâncă din Munţii Caucazului. Zilnic venea câte un vultur şi ciugulea câte o bucată de carne din trupul său, iar sărmanul înlănţuit mereu privea să vadă dacă nu vine cineva să-l elibereze, să-l scoată din lanţuri.

În viaţa marelui artist italian Leonardo da Vinci se povestesc următoarele: se spune că marele maestru tocmai terminase de pictat un mare tablou. Era capodopera, cea mai frumoasă şi mai desăvârşită lucrare a vieţii sale. Prietenii, venind la el, au rămas uimiţi de frumuseţea operei. Dar artistul avea un duşman negru la suflet, care nu putea să-i privească lucrările fără să turbeze de invidie şi ură. Într-o noapte, a pătruns pe neobservate în atelierul pictorului şi, cu o furie de nedescris, a zgâriat tabloul, l-a murdărit, apoi l-a rupt în două, de sus şi până jos. A doua zi, artistul a rămas consternat, uimit de fapta josnică a duşmanului său.

Timpul Adventului este o recapitulare, o retrăire a istoriei omenirii de la crearea primului om până la venirea lui Cristos în lume. De aceea, în zilele care ne-au rămas până la Crăciun, să cercetăm, să trecem prin faţa ochilor noştri, pe scurt, istoria omenirii de la fericirea paradisului pământesc până la naşterea Mântuitorului pe paiele Betleemului. Astăzi, câteva cuvinte despre paradisul pământesc.

Timpul Adventului este o recapitulare, o retrăire a istoriei omenirii de la crearea primului om până la venirea lui Cristos în lume. De aceea, în zilele care ne-au rămas până la Crăciun, să cercetăm, să trecem prin faţa ochilor noştri, pe scurt, istoria omenirii de la fericirea paradisului pământesc până la naşterea Mântuitorului pe paiele Betleemului. Astăzi, câteva cuvinte despre paradisul pământesc.

Zilele Adventului, în care ne aflăm, sunt zile de aşteptare, de pregătire, de speranţă. Din pieptul nostru vor ieşi necontenit strigăte, rugăciuni, chemări, ca Mesia, Cristos, să vină, să coboare în mijlocul nostru. De pe buzele noastre se vor desprinde înflăcăratele chemări ale proorocilor şi patriarhilor din Vechiul Testament: „O, de ai sfâşia cerurile şi ai coborî! Vino, Doamne, şi nu întârzia, arată-ne faţa ta şi vom fi mântuiţi!”

„Mă bucur în Domnul şi sufletul meu este plin de veselie în Dumnezeul meu; căci m-a îmbrăcat cu hainele mântuirii şi m-a acoperit cu mantia sfinţeniei”.

Cu aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi, care sunt aşezate pe buzele sfintei Fecioare Maria, începe sfânta Biserică Liturghia de astăzi. Sfânta Biserică doreşte ca aceleaşi haine ale mântuirii şi sfinţeniei, care au înveşmântat-o pe preacurata Fecioară Maria, să le îmbrace fiecare creştin, şi nu hainele modei păcătoase şi ale necuviinţei. Iată ce hotărăşte Biserica în această privinţă.

Sfântul episcop German completează astfel salutul îngerului din Evanghelia de astăzi: „Bucură-te, Marie, cea plină de har, bucură-te, tu, care eşti mai sfântă decât toţi sfinţii, mai presus decât cerurile, mai cinstită decât serafimii, mai slăvită decât heruvimii, mai mărită decât toate creaturile! Bucură-te, tu, porumbiţă, care ne-ai adus ramura de măslin a păcii, pe Cristos care ne-a împăcat cu Tatăl. Bucură-te, tu, palat preacurat al lui Dumnezeu şi fără prihană, în care a locuit împăratul Preaînalt!”

Un poet din vremuri de demult a scris o foarte frumoasă poezie dedicată Marelui Rege. Locuitorii unui oraş aşezat undeva departe, la marginea regatului, aşteptau cu nerăbdare vizita pe care Marele Rege promisese să le-o facă. Dar timpul trecea şi Marele Rege nu mai venea. La un moment dat, şi-au pierdut speranţa şi nu-l mai aşteptau. Dar iată că, într-o noapte, Marele Rege soseşte într-adevăr la ei. Lumea aude zgomotul trăsurilor, huruitul roţilor, dar nu-i dă nici o importanţă. Oamenii zic: „Probabil că este un tunet ce se aude din depărtări”. Se aude sunetul trâmbiţelor, galopul cailor, dar lumea zice: „E vântul”. Şi se întoarce pe partea cealaltă şi îşi continuă somnul. Marele Rege se apropie de poarta oraşului, crainicii vestesc intrarea, dar nimeni nu-i iese în întâmpinare. Regele străbate străzile pustii şi întunecate ale oraşului. Mâhnit, părăseşte oraşul, fără a se mai întoarce vreodată în el.

Evenimentul pe care îl relatează Evanghelia de astăzi este cel mai important din istoria omenirii. În momentul în care Maria a rostit cuvintele: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”, s-a întâmplat un lucru nemaiauzit până atunci şi care nici nu avea să se mai audă: cerul a coborât pe pământ, Dumnezeu, creatorul cerului şi al universului, a coborât pe planeta noastră neînsemnată, care, în comparaţie cu universul, e ca o picătură de apă într-un ocean; Dumnezeu cel nevăzut se face văzut între oameni; Dumnezeu cel nesfârşit şi necuprins se închide în sânul îngust al Fecioarei; Dumnezeu cel nesfârşit de fericit, fără a-şi pierde dumnezeirea, devine un om supus suferinţei; Dumnezeu cel nemuritor devine un om muritor; stăpânul universului îmbracă chipul sclavului. Gândindu-ne la toate acestea, ne vine să spunem uimiţi cu Maria: dar cum se poate întâmpla aceasta? Şi tot îngerul ne răspunde ca şi Mariei: la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă! S-a împlinit profeţia profetului Ieremia, care spusese: „Ca un străin vei veni pe pământ şi ca un călător care se opreşte pentru popas”.

Evanghelia Liturghiei de astăzi ne vorbeşte despre un mesaj pe care îl primeşte Iosif prin îngerul trimis de Dumnezeu. Dar mesajul trimis lui Iosif nu poate fi înţeles decât având în vedere unul anterior trimis de Dumnezeu prin acelaşi înger Mariei. Mariei, îngerul îi spune că voinţa lui Dumnezeu este ca ea să devină mamă a celui care se va chema Fiul celui Preaînalt. Lui Iosif, îngerul îi spune că voinţa lui Dumnezeu este ca el să devină tată al celui ce va salva poporul de păcatele sale.

În primele pagini ale Sfintei Scripturi, găsim un strigăt dureros, plin de nelinişte, ca strigătul unui părinte ce îşi caută copilul pierdut. Este strigătul lui Dumnezeu ce îl căuta pe omul căzut în păcat: „Adame, unde eşti?” Omul se ascunsese prin tufişurile Paradisului. Omul refuza întâlnirea, dialogul, prietenia cu Dumnezeu. Întorcea spatele iubirii lui Dumnezeu. „Ţi-am auzit glasul în grădină şi mi-a fost frică, pentru că eram gol şi m-am ascuns”. Urmaşii lui Adam, fiindcă erau goi, despuiaţi de strămoşul lor de veşmântul harului sfinţitor, au continuat să se ascundă, să trăiască în frică, pentru că le era ruşine de ochii lui Dumnezeu.

Puţine sunt zilele care ne mai despart de sărbătoarea cea frumoasă şi plină de farmec a Crăciunului. Sfânta Biserică, în rugăciunile şi în cântările ei, ne atrage tot mai insistent atenţia: Domnul este aproape; Cristos se va naşte curând; el este la uşă; pregătiţi-vă să-l primiţi cum se cuvine. Şi tot în acest scop, face să răsune cuvintele sfântului Ioan Botezătorul, pe tot parcursul Adventului: „Pregătiţi calea Domnului!”

Când un conducător de stat vine într-o localitate, toată lumea se alarmează şi îi pregăteşte cu înfrigurare o primire cât mai frumoasă: se repară drumurile, se asfaltează şoselele, se curăţă străzile pe unde va trece acel conducător cu maşinile, cu suita sa. Se pun flori, pancarte, se văruiesc clădirile, celor dărăpănate li se pune ceva în faţă pentru a nu fi văzute, cu alte cuvinte, nu este lăsat nimic la o parte, pentru ca acel conducător să-şi facă o impresie bună despre localitatea respectivă.

Pe când sfântul Ioan boteza pe malurile Iordanului, s-a apropiat de el o delegaţie de preoţi şi leviţi, care i-au zis: „Venim la tine din Ierusalim şi suntem trimişi de căpeteniile oraşului şi ale poporului ca să te întrebăm: «Tu cine eşti?»” În predica de astăzi, aş vrea să mă opresc numai asupra acestor trei cuvinte: „Tu cine eşti?” Această întrebare să ne-o punem fiecare dintre noi: „Cine sunt eu?” Sfântul Bernard îi scria Papei Eugen aceste cuvinte: „Nu vei fi înţelept dacă nu te vei cunoaşte pe tine însuţi. Pentru ce atâta curiozitate în a cerceta lumea din afară şi atâta scăpare din vedere în a cerceta lumea dinăuntrul nostru? Întoarce-te la tine, află cine eşti. Să nu fim ca ochiul care pe toate le vede, iar pe sine nu se vede. Îţi mărturisesc că nici o neştiinţă nu este mai primejdioasă decât aceea de a nu te cunoaşte pe tine însuţi. Dacă nu vei cunoaşte filosofia, literatura, mecanica, legile, medicina, te vei putea mântui; dar dacă nu te vei cunoaşte pe tine însuţi, nu te vei mântui”.

„Fraţilor, bucuraţi-vă mereu în Domnul; şi iarăşi vă spun, bucuraţi-vă!” (Fil 4, 4-7)

Primele trei duminici ale Adventului ne vorbesc despre cele trei chemări fundamentale ale creştinului. Chemarea la speranţă, în prima duminică: „Ridicaţi-vă capetele, pentru că e aproape mântuirea voastră”. Chemarea la pocăinţă, în duminica a doua: Ioan predică un botez al convertirii şi al iertării păcatelor. Glasul lui răsună în pustiu: „Pregătiţi calea Domnului!” Chemarea la bucurie, astăzi, în duminica a treia.

Dintre toate cuvintele ce au ieşit din gura lui Ioan Botezătorul şi pe care le-am auzit în Evanghelia Liturghiei de astăzi, cel mai mult ne reţine atenţia reproşul pe care el îl aruncă în faţă evreilor: „În mijlocul vostru este acela pe care voi nu-l cunoaşteţi”. De necrezut. Veacuri de-a rândul evreii suspinaseră, se rugaseră, îl aşteptseră pe Cristos, iar când a coborât în mijlocul lor, nu l-au cunoscut. Şi cu toată învăţătura şi minunile săvârşite de Isus sub ochii lor, au rămas în orbirea lor până la moarte; nu l-au cunoscut, de aceea, l-au şi ucis.

Iudeii au trimis la Ioan, în pustiu, o delegaţie formată din preoţi şi leviţi, care i-au pus direct această întrebare: „Cine eşti tu?” Şi Ioan le-a spus cine era.

Această întrebare să ne-o punem fiecare dintre noi în ziua de astăzi: omule, cine eşti tu? Cum te-a creat pe tine cel care te-a creat? Pentru ce te-a creat? Cine eşti tu?... La această întrebare ne ajută să răspundem sfântul Ambroziu când zice: „Omule, tu eşti un tablou, un chip. Cel ce te-a lucrat este Domnul Dumnezeul tău. El şi-a făcut în tine autoportretul, căci te-a făcut după chipul şi asemănarea lui. Cel ce te-a lucrat e un atât de mare artist. Nu distruge acest tablou, acest chip sublim din tine, care a fost făcut nu cu vopsele, nu modelat în ceară, ci a lucrat cu harul, cu însăşi viaţa lui Dumnezeu”. Iată demnitatea, nobleţea cea mare a omului, iată cine eşti. Chipul său, Dumnezeu nu şi l-a imprimat în trupul, în carnea noastră, ci în sufletul nostru.

„Fraţilor, fiţi răbdători până la venirea Domnului Isus Cristos!” Sărbătoarea Crăciunului fiind aproape, sfânta Biserică vrea să ne pregătească cu grijă sufletele şi inimile pentru apropiata venire a Domnului. Ea doreşte ca inimile să nu ne fie tulburate, zbuciumate, descurajate din cauza suferinţelor şi necazurilor ce se abat la tot pasul asupra noastră, sau din cauza răutăţii şi necazurilor pe care ni le fac cei din jur, deoarece Cristos, Principele Păcii, nu poate veni în ziua Crăciunului decât în inimile unde domnesc pacea şi dragostea. De aceea, sfânta Biserică ne repetă astăzi minunatele cuvinte ale sfântului Iacob: „Fraţilor, fiţi răbdători până la venirea Domnului. Aşa cum plugarul aşteaptă recolta robotind îndelung de primăvara, când aruncă sămânţa între brazde, până toamna, când îşi vede recolta în hambar, la fel, şi voi fiţi răbdători în suferinţă şi întăriţi-vă inimile, căci Domnul care vă va mângâia este aproape. Iar dacă alţii, fraţilor, vă supără şi vă chinuiesc viaţa cu vorbele şi răutăţile lor, nu numai că nu trebuie să vă răzbunaţi, dar nici să nu vă plângeţi, nici să nu-i judecaţi. Judecătorul stă deja înaintea uşii, el îi va judeca. Luaţi, fraţilor, pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare de la proorocii care au vorbit şi au suferit pentru numele Domnului”.

După ce am ascultat cu atenţie cele trei texte biblice, dacă ar fi să dăm un nume acestei duminici, am putea să o numim duminica aşteptării. În prima lectură este în aşteptare Ierusalimul care, după mulţi ani de jale şi suferinţă, aşteaptă să se întoarcă acasă fiii săi eliberaţi, în sfârşit din robia Babilonului. În a doua lectură, apostolul Pavel îi pregăteşte pe creştinii din Filipi care aşteptau cu înfrigurare a doua venire a lui Cristos; îi pregăteşte pentru ziua întâlnirii cu Domnul. În textul evanghelic, Ioan Botezătorul îi pregăteşte pe ţărmul Iordanului îndemnându-i la pocăinţă pe iudeii care aşteptau şi ei cu înfrigurare venirea lui Mesia.

În viaţa lui Leonardo da Vinci se povesteşte că acesta terminase de pictat un nou tablou; era capodopera vieţii sale. Prietenii săi au venit a doua zi să-l admire. Dar ce le-a fost dat să vadă? Un vechi duşman al pictorului, un om rău şi invidios, care trata cu ură lucrările lui Leonardo şi nu putea suporta succesul şi faima acestuia, s-a strecurat neobservat în atelierul maestrului, a murdărit complet tabloul şi a făcut o tăietură de sus până jos, distrugându-l. Ne putem imagina consternarea şi mâhnirea artistului văzându-şi distrusă capodopera vieţii sale! E ceea ce s-a întâmplat cu capodopera mâinilor lui Dumnezeu: cu tabloul, cu portretul pe care Dumnezeu şi l-a făcut, l-a întipărit în sufletul omului. Duşmanul lui Dumnezeu, Satana, l-a murdărit, l-a desfigurat, l-a distrus; l-a desfigurat nu numai în primii noştri părinţi, ci şi în urmaşii săi.

Glasul lui Ioan, care chema poporul la pocăinţă, făcea să răsune pustiul: „Mesia e aproape; pregătiţi-i calea; munţii şi dealurile să se plece, văile, prăpăstiile să se umple!” Şi, la strigătele lui, iudeii şi toţi cei din Ierusalim se botezau în râul Iordan şi-şi mărturiseau păcatele.

Prin glasul lui Ioan Botezătorul, în ziua de astăzi ne vorbeşte, de fapt, Biserica şi ne cheamă la pocăinţă. Cristos e aproape, naşterea lui e aproape: pregătiţi-i calea, aşa cum făceau iudeii pe malul Iordanului, prin pocăinţă, mărturisindu-vă ca şi ei păcatele. De fapt, dorinţa Bisericii este ca noi să începem de pe acum să ne gândim şi să ne pregătim pentru Spovada de la Crăciun. Cum vom face o bună mărturisire a păcatelor? Ne-o spune Ioan Botezătorul: munţii, dealurile mândriei să plece. De ce oare omul nu se spovedeşte? De ce nu vrea să-şi recunoască păcatele? Din mândrie nu vrea să se plece, să se umilească; crede că îşi înjoseşte demnitatea dacă şi-ar recunoaşte păcatele în faţa lui Dumnezeu şi în faţa preotului, care iartă la Spovadă păcatele în numele lui Dumnezeu.

Cu cât ne apropiem mai mult de sărbătoarea Naşterii Domnului, cu atât glasul sfântului Ioan Botezătorul se face mai insistent auzit la sfânta Liturghie. „Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui”. Drumurile întortocheate, adică minciunile, vorbele, făţărniciile, intrigile şi clevetirile pe la spate să devină drumuri drepte. Drumurile colţuroase ale certurilor, invidiei, duşmăniei să devină drumuri netede. Munţii, colinele mândriei, ale îngâmfării, ale încrederii în sine să se plece. Văile şi hăurile sufletului tău pustiu şi gol să se umple cu fapte bune. Cristos vrea să locuiască de Crăciun în sufletul nostru, nu ca odinioară în grajdul Betleemului, ci vrea să găsească o locuinţă frumoasă şi bine pregătită. Cum îi vom pregăti lui Cristos locuinţa pentru Crăciun? Smulgând, distrugând buruienile sălbatice, tufişurile păcatelor, ale pornirilor rele, care ne năpădesc şi ne sufocă sufletul.

Textul evanghelic al Liturghiei de azi ne poartă cu mintea la a doua venire a lui Cristos: „Atunci îl veţi vedea pe Fiul Omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare.”

Isus a venit în lume la împlinirea timpurilor; a fost o venire în umilinţă şi suferinţă. Va veni din nou la sfârşitul timpurilor; va fi o venire cu putere şi slavă mare. Noi trăim acum amintindu-ne de prima sa venire şi aşteptând a doua sa venire. Un lucru ne surprinde ascultând Evanghelia de astăzi. Adventul este prin excelenţă timpul speranţei, iar Isus, descriind evenimentele de la sfârşitul timpurilor vorbeşte despre fenomene cosmice înspăimântătoare, despre groază, nelinişte, aşteptare, veghere, dar nu pomeneşte cuvântul speranţă. S-ar spune că Isus nu cunoaşte speranţa. Evangheliile sinoptice nu relatează vreo referire a lui Isus la speranţă. Dar iată că după Înviere această temă a speranţei explodează în scrisorile sfântului Pavel şi în celelalte scrieri ale apostolilor. Speranţa, împreună cu credinţa şi iubirea, este o componentă esenţială a existenţei creştine: „Acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi dragostea” (1Cor 13,13).

Toate cele trei lecturi biblice prevăzute pentru Liturghia duminicii de astăzi, prima din Advent, ilustrează un singur gând, o singură realitate pe care noi o constatăm cu uşurinţă: istoria omenirii şi istoria vieţii fiecăruia dintre noi este dominată de o luptă, de un război permanent între lumină şi întuneric, între bine şi rău, între împărăţia lui Cristos şi împărăţia Satanei. Şi este uşor de constatat că forţele întunericului şi ale răului par mai puternice decât forţele luminii şi ale binelui. Duşmanii lui Dumnezeu, prigonitorii, par întotdeauna victorioşi, iar cei buni sunt întotdeauna îngenuncheaţi. Dar din toate lecturile răzbate un îndemn de încurajare, de speranţă, de bucurie adresat celor buni, celor drepţi: să nu se lase pradă descurajării, pesimismului. Să aibă răbdare. Va veni o zi în care Dumnezeu va ţine judecata, va face dreptate. Victoria finală va fi a celor drepţi. În cele din urmă, binele va ieşi învingător.

Putem spune că pentru catolici astăzi este Anul Nou: anul nou liturgic, bisericesc, bineînţeles, care cuprinde acelaşi număr de zile ca şi anul civil. Deosebirea este că el începe şi se încheie la date diferite. Dar există o deosebire şi mai mare, cea de conţinut.

Anul civil este o înşiruire de zile, săptămâni, luni, anotimpuri care nu amintesc nimic. Reflectă doar mişcările şi ritmurile Cosmosului, ale unor corpuri cereşti: rotirea zilnică a Pământului în jurul axei sale, rotirea anuală a Pământului în jurul Soarelui, ceea ce determină apariţia anotimpurilor, precum şi alternarea luminii şi a întunericului, a căldurii şi a frigului. E o veşnică repetare, o veşnică revenire. E un ciclu, un cerc. Anul civil începe şi revine exact în punctul de unde a plecat, ca iarăşi să o ia de la capăt.

Intrând astăzi în Advent, Biserica ne învaţă de la bun început ce trebuie să însemne pentru noi acest timp al Adventului; el are pentru noi o dublă semnificaţie: mai întâi, este un timp de pregătire pentru sărbătoarea Crăciunului, când cinstim prima venire a Fiului lui Dumnezeu în lume, şi, în al doilea rând, amintindu-ne de prima venire, mintea noastră trebuie să se îndrepte spre a doua venire a lui Cristos de la sfârşitul lumii. Sfârşitul lumii! Aceste două cuvinte bagă spaima în oameni. Lumea nu poate să le audă fără să se cutremure. În schimb, pentru cei care-l urmează pe Cristos, venirea a doua a lui Cristos înseamnă speranţă, aşteptare şi bucurie.

Dacă aţi ascultat cu atenţie prima lectură pe care Biserica o propune astăzi la sfânta Liturghie, aţi remarcat că în cuvintele ei se află accente de o sfâşietoare durere şi de o jale ce seamănă a disperare. Sunt cuvintele poporului ales, ale evreilor, care departe de ţara lor, de casele şi de templul lor drag, se aflau la Babilon sub jugul robiei. Şi acolo, printre străini şi în ţară străină, se tânguiau, rugându-l pe Dumnezeu să le uite fărădelegile pentru care fuseseră pedepsiţi, să-şi întoarcă faţa către ei, să-i elibereze din robia în care gemeau. Şi iată că profetul Ieremia le trimite din Ierusalim o scrisoare celor ce zăceau în robia babiloniană, în care, printre altele, le spune: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel, către toţi prinşii de război, pe care i-am dus de la Ierusalim la Babilon: «Zidiţi case şi locuiţi-le, sădiţi grădini şi mâncaţi din roadele lor. Luaţi-vă neveste şi vă căsătoriţi, însuraţi-vă copiii, măritaţi-vă fetele şi vă înmulţiţi acolo unde sunteţi, ca să nu vă împuţinaţi. Urmăriţi binele cetăţii în care v-am dus în robie şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei». Căci iată ce zice Domnul: «De îndată ce vor trece 70 de ani ai Babilonului, îmi voi aduce aminte de voi şi voi împlini faţă de voi făgăduinţa mea cea bună, aducându-vă înapoi în ţara voastră. Căci eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde»”.

Cu sărbătoarea de astăzi, Cristos, Regele Universului, anul liturgic, început cu prima duminică din Advent ia acum sfârşit. Această sărbătoare este oarecum recentă şi a fost instituită de Papa Pius al XI-lea la 11 decembrie 1925, prin enciclica apostolică Quas primas. Titlul de „Cristos, Rege” este un mod de a rezuma întreaga credinţă creştină, un mod de a spune cine este şi ce înseamnă Isus Cristos pentru noi. Cu această sărbătoare suntem îndemnaţi să-l arătăm pe Isus ca unicul rege al nostru, care nu s-a născut într-un palat, ci într-o iesle; nu a fost bogat, ci, dimpotrivă, a fost sărac, iubind sărăcia şi în special pe cei săraci.

 „Bine, servitor bun şi credincios! Ai folosit bine puţinul care ţi-a fost încredinţat, mult îţi voi încredinţa de acum; ia parte la bucuria stăpânului tău!” (Mt 25,21).

Liturgia Bisericii continuă în aceste ultime săptămâni ale anului liturgic îndemnul de a ne îndrepta tot mai mult spre adevărurile eterne. Duminica trecută, prin parabola celor zece fecioare, Cristos ne-a vorbit despre a doua sa venire; însă cum nimeni nu ştie nici ziua, nici ceasul când Mirele va sosi, trebuie să veghem mereu cu candela aprinsă, ca nu cumva să ne trezim afară, în întuneric, asemenea fecioarelor nechibzuite.

Suntem în cea de-a XXXII-a duminică de peste an şi, deci, ne apropiem cu paşi repezi de sfârşitul anului liturgic. Este o duminică în care se impune invitaţia de a trăi cu înţelepciune şi vigilenţă. Lecturile de astăzi ne îndeamnă să-l întâmpinăm pe Domnul plini de credinţă, ne încurajează în speranţa învierii şi, în acelaşi timp, ne avertizează să fim vigilenţi.

„Toate faptele lor le fac pentru a fi văzuţi de către oameni!” (Mt 23,5a).

În această a XXXI-a duminică de peste an, suntem împreună în jurul altarului, participând cu însufleţire la această întâlnire de credinţă cu învăţătorul Isus Cristos, dar şi cu ceilalţi fraţi ai noştri. Ne întâlnim în mod real cu Domnul Cristos şi aşezăm pe altar realizările, problemele şi recunoştinţa noastră. După ce duminica trecută, Isus, întâlnindu-se cu fariseii, respinge un ultim atac din partea unuia dintre ei, doctor al legii, în această duminică pune degetul pe rană în ceea ce îi priveşte pe cărturari şi pe farisei.

Termenul „iubire” este astăzi pe buzele oricui. Iubirea este invocată la tot pasul. Când pronunţi acest cuvânt, toţi încep să zâmbească în mod spontan. Se subînţelege că s-a spus ceva frumos, ceva esenţial, ceva despre care toţi cred că au o idee foarte limpede. Cuvântul are un asemenea prestigiu, încât ar fi aproape o blasfemie să „raţionalizezi” ceva atât de înalt, de nobil, de misterios. Ştim foarte bine ce e iubirea: „nu e om să nu fi iubit măcar o dată”. „Viaţa nu are nici un rost fără iubire”, spunem noi adesea. Corelaţia I love you! – I love you, too! a ajuns, în filmele americane, un fel de „Ce mai faci?” În realitate, ne confruntăm cu unul dintre cele mai vagi concepte ale discursului cotidian. Şi cu cât este mai nebulos, cu atât e mai frecvent.

Daţi, aşadar, împăratului ce este al împăratului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Mt 22,21).

După invitaţia la nuntă din duminica trecută făcută de Mântuitorul Isus, ocazie prin care am înţeles împreună cum trebuie să ne pregătim ca să putem avea parte de acest banchet care rămâne prefigurare a vieţii veşnice, astăzi Isus porneşte spre Ierusalim şi este înconjurat ca de fiecare dată de oameni. Cei care-l abordează de această dată sunt fariseii şi irodienii, decişi să-l condamne şi caută pentru aceasta un motiv şi un prilej. Ne amintim că nu este nici prima, nici unica dată când Isus Cristos este atacat, sau mai bine spus, provocat de adversarii săi.

Printre sentimentele fundamentale care definesc omul în calitatea sa de creatură după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Gen 1,26), se află cel al bucuriei şi al speranţei. În timp ce bucuria izvorăşte dintr-un fapt deja împlinit, speranţa se îndreaptă prin însăşi natura ei spre viitor, spre lucrurile de împlinit. Speranţa zideşte în inima omului încredere în forţele şi faptele sale, oferă constanţă în acţiuni şi permanenţă în efortul depus.

Experienţa comună de viaţă ne arată tuturor, fără nici o excepţie, că noi suntem nişte fiinţe mereu greşitoare, deficitare în atâtea privinţe, cu carenţe mai mult sau mai puţin remarcabile, care în urmările pe care le au asupra noastră ne pot costa uneori decisiv. Ne place sau nu, o dată cu maturizarea noastră, ne devine din ce în ce mai limpede, prin noi înşine, dar mai ales prin ceilalţi, ce fel de oameni suntem şi ce trebuie să îndreptăm la atitudinile şi faptele noastre. Însă nimănui, se pare, nu-i este câtuşi de puţin indiferent modul în care este avertizat sau cum ajunge la cunoaşterea vinovăţiei actelor sale. Înştiinţarea omului de propriile păcate poate fi făcută direct, fără menajamente, brutal şi tăios, sau poate îmbrăca o formă voalată, dar cordială, care să atingă practic aceleaşi rezultate.

Mesajul central al liturgiei cuvântului de azi este ascultarea. Să vedem care este răspunsul cuvântului revelat. Sfânta Scriptură afirmă că dezordinea morală l-a dus pe om la ruină. După cum subliniază prima lectură, luată din Cartea profetului Ezechiel, viaţa omului este condiţionată de unirea sa cu Domnul. Îndepărtarea de el îi aduce moartea, iar întoarcerea la el îi aduce viaţa. Această legătură trebuie să fie nu numai afectivă, ci şi efectivă, aşa cum ne arată Mântuitorul în parabola celor doi fii trimişi în via Tatălui să muncească. Mijlocul de a restabili legătura cu Dumnezeu este convertirea. Încrederea exagerată în vrednicia proprie este, în schimb, semnul înstrăinării de Dumnezeu. Sfântul Paul, în Scrisoarea către Filipeni, aşază la temelia trăirii vieţii creştine exemplul de umilinţă pe care ni l-a dat Cristos. Noi ne însuşim simţămintele sale când suntem gata să mergem şi la moarte pentru a asculta de legea Domnului.

Liturgia cuvântului din această duminică este brăzdată de tema căutării neobosite a lui Dumnezeu. Lansează o invitaţie-provocare la a ne deschide noutăţii mereu proaspete a fiinţei sale personale şi la a ne descotorosi de prejudecăţile leneşe. Şi, pe de altă parte, vrea să ne risipească iluziile, vanităţile ridicole că l-am putea înşfăca într-un concept, deoarece el este prin excelenţă, după expresia pr. André Scrima, „cel liber de orice închidere”.

Liturgia cuvântului de astăzi continuă mesajul duminicii precedente, acela al comuniunii şi al responsabilităţii faţă de aproapele. Evanghelia şi cele două lecturi dezvoltă reflecţia asupra modului în care convieţuirea dintre oameni se poate desfăşura într-un ambient de linişte şi pace. Acest ambient trebuie să fie caracterizat de iertare. Noi, cei de faţă, aparţinem unei comunităţi ce a făcut experienţa iertării, prin sacramentul Botezului. Acceptând Botezul, prima experienţă a îndurării divine, am acceptat să recunoaştem că suntem greşitori şi avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Actul iertării ce vine din partea lui Dumnezeu implică însă pentru fiecare dintre noi şi anumite atitudini faţă de cei din jurul nostru. De fapt, mesajul biblic de astăzi tocmai acest lucru îl subliniază: relaţiile interumane, în perspectiva întrupării, morţii şi învierii lui Cristos, devin mai profunde numai prin gesturi autentice de iertare şi împăcare pe care ni le oferim unii altora.

Ascultând lecturile din liturgia cuvântului de astăzi, cred că gândul multora dintre noi s-a oprit asupra unui aspect, şi anume: corectarea fraternă. Poate că acest lucru este normal, de vreme ce în natura noastră este înscris simţul sociabilităţii şi al responsabilităţii faţă de aproapele sau, aşa cum spunea o mare mistică, suntem conştienţi că de mântuit ori ne mântuim împreună, ori nu ne mântuim deloc. Totuşi, deschizând ochii şi privind realităţile lumii de astăzi, putem observa cum relaţiile adevărate şi profund umane ocupă un loc nesemnificativ pe scara valorilor umane, iar tot ceea ce înseamnă simţ comunitar şi responsabilitate faţă de aproapele sunt valori pe cale de dispariţie. Omul din ziua de azi, rănit parcă prea des şi prea violent în iubirea şi încrederea sa, nu mai are curajul şi voinţa să privească spre celălalt, să se simtă responsabil faţă de aproapele şi, de aceea, se închide în sine însuşi, în izolare şi în singurătate. Observăm cum omul de astăzi este împreună cu celălalt doar pentru a face gălăgie şi pentru a se simţi bine împreună, dar în nici un caz pentru a-l asculta în linişte pe Dumnezeu şi pentru a găsi calea ce duce spre el.

Identitatea noastră creştină îşi are fundamentul în sacramentul Botezului. Prin acest sacrament, noi am primit filiaţiunea divină şi harul de a-l mărturisi pe Isus Cristos drept singurul mântuitor şi învăţător al nostru. Coerenţa cu această identitate impune ca existenţa noastră pământească să fie trăită într-o urmare fidelă şi perseverentă a modelului nostru suprem, Isus Cristos, care s-a jertfit pe sine din iubire pentru mântuirea lumii.

În liturgia cuvântului de astăzi, creştinul îl întâlneşte pe Dumnezeu de la care vine toată puterea, pe cel care încredinţează puterea omului. Însă puterea omenească nu este niciodată o dominaţie absolută, deoarece cel de la care vine rămâne mereu stăpânul omului. Această putere constituie un mare mister şi trebuie pusă în slujba iubirii. Astfel, în prima lectură, Isaia ne vorbeşte despre destituirea guvernatorului Şebna, funcţionar în serviciul regelui Ezechia, şi despre înlocuirea lui cu Eliachim. Dumnezeu însuşi este cel care conferă noului guvernator puterile sale. Textul accentuează însemnele folosite pentru învestitura sa: tunica, eşarfa şi cheile. Acest ultim însemn era simbolul autorităţii slujitorului care putea să permită, sau să interzică, accesul la suveran. Observăm că Dumnezeu nu spune că încredinţează puterea lui Eliachim, fără să-l mai intereseze ce va face acesta cu ea, ci el vrea ca acesta să fie un tată pentru locuitorii din Ierusalim. Astfel, tronul său va fi un turn de mărire pentru casa tatălui său.

Dumnezeul nostru este Dumnezeul tuturor, deoarece este un Dumnezeu al milostivirii. Iată, care este tema fundamentală a acestei duminici: universalismul mântuirii, mântuire intuită în Vechiul Testament, după cum subliniază prima lectură: „Păziţi dreptatea, faceţi ce este bine, căci mântuirea mea este aproape” (Is 56,1); împlinită prin acţiunea şi prin cuvântul lui Isus din Evanghelie faţă de femeia păgână: „Femeie, mare este credinţa ta! Să ţi se împlinească dorinţa!” (Mt 15,28); făcută cunoscută de Paul şi păgânilor, prin activitatea şi predica sa misionară, în lectura a doua: „Fraţilor, vă spun vouă, care eraţi păgâni (...), neascultători faţă de Dumnezeu, dar acum (...), aţi aflat îndurare” (Rom 11,13.30).

„Curaj! Eu sunt: nu vă temeţi!” (Mt 14,27).

Timpul de peste an, asemenea celorlalte timpuri liturgice, este un timp privilegiat pentru că Biserica, de-a lungul a 34 de duminici ne propune, prin lecturile prezentate, o aprofundare a Cuvântului lui Dumnezeu care este viu, pătrunzător şi ascuţit ca o sabie cu două tăişuri, după cum spune autorul Scrisorii către Evrei (4,12).

Timpul în care trăieşte omul de astăzi este un timp al foamei şi al setei după Absolut. Este un timp al căutării, al speranţei. Cultura, care domină acest timp vrea să stingă aceste dorinţe ale omului şi să le înlocuiască cu posesia, succesul, plăcerea. Dar realitatea este cu totul alta: acest tip de cultură nu face decât să domine nesiguranţa, frica, disperarea, şi aceasta pentru că se vrea stingerea dorinţei de absolut şi căutarea lucrurilor efemere.

Mesajul central al liturgiei de astăzi se rezumă la bucuria de a-l urma pe Cristos; cine experimentează aceasta, ştie că orice altceva nu are valoare. Isus încearcă să ne facă conştienţi că mântuirea adusă de el este unicul bine preţios, pentru care omul trebuie să se dedice în mod total, fără regrete, rezerve şi nostalgie. Împărăţia cerurilor, viaţa de comuniune cu Dumnezeu, este unicul bine preţios pentru care se merită să abandonezi totul.

Textele din duminica de astăzi scot în evidenţă atitudinea unui Dumnezeu care îl aşteaptă pe păcătos să se convertească şi care nu-şi pierde răbdarea, care dă încredere, care crede în capacitatea omului de a se întoarce. Atitudine a unui Dumnezeu care este milostiv, îndurător şi iubitor. El nu este impulsiv ca noi, însă ştie să aştepte şi să dea posibilitate tuturor oamenilor, până în ultimul moment, să se corecteze, să se mântuiască. Din păcate, se pare că această atitudine nu mai este o virtute în timpurile noastre. Noi, de cele mai multe ori, dorim ca atunci când cineva ne supără să-i răspundem cu aceeaşi monedă, să-l pedepsim, să ne facem dreptate fără a-i acorda şansa de a-şi îndrepta greşeala.

În Sfânta Scriptură, Dumnezeu Tatăl iese cu iubire în întâmpinarea fiilor săi şi vorbeşte cu ei; în cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere şi tărie, încât el constituie, pentru Biserică, sprijin şi forţă, iar pentru fiii Bisericii, tăria credinţei, hrana sufletului, izvor curat şi nesecat al vieţii spirituale (DV 21).

În marea sa grijă, sfânta Biserică ne oferă astăzi, prin liturgia cuvântului, o lecţie profundă despre viaţa adevăratului creştin, viaţă care ar trebui să fie ca şi o continuare, o imitare a vieţii pământeşti a marelui nostru Învăţător, Domnul Isus Mântuitorul. Lecturile luate din Sfânta Scriptură ne ajută să înţelegem cât de importantă este în ochii lui Dumnezeu practicarea virtuţii umilinţei. Căci cu adevărat umilinţa este o virtute, deşi mulţi nu mai cred astăzi aşa ceva.

La începutul acestei sfinte celebrări, am făcut cu toţii semnul sfintei cruci. Un creştin adevărat, la începutul muncii sau al unei călătorii, se încredinţează în grija Tatălui ceresc prin intermediul acestui sfânt semn. Primul lucru pe care l-am învăţat de la părinţii noştri a fost acelaşi semn; noi toţi, când ne adresăm Domnului în rugăciune, începem cu acest semn. Însă de multe ori facem acest gest din obişnuinţă, distraţi sau, mai rău, facem o schimonoseală care numai a semnului sfânt nu seamănă. Aşadar, să ne întrebăm: ce înseamnă pentru noi semnul sfintei cruci?

„Nu vă temeţi de oameni... Ceea ce vă spun la întuneric, vestiţi la lumină şi ceea ce vă spun la ureche, predicaţi de pe acoperişuri” (Mt 10,26-27).

Poate părea ciudat ca în societatea noastră, în vremea noastră, să mai vorbim despre curajul cuvântului. Teme despre care până nu demult toţi vorbeau cu reţinere şi timiditate sunt acum la ordinea zilei. Şi, totuşi, există o excepţie: pentru a vorbi despre Cristos avem nevoie de curaj. În societatea de astăzi, nu este nevoie de curaj pentru a spune da faptelor murdare, păcatului, ci, mai degrabă, pentru a face semnul crucii. Curajul cuvântului nu este o invenţie a retoricii moderne, ci este datoria fiecărui creştin, chemat să-şi afirme credinţa în Cristos, în viaţa veşnică, în principiile evanghelice, mai ales în iubire. A sosit ceasul în care creştinul să propună societăţii soluţii şi principii creştine. E timpul să luăm în mână bătrâna şi, în acelaşi timp, veşnic tânăra evanghelie şi să descoperim între rândurile ei un răspuns la diversele probleme cu care ne confruntăm. Atâta nedreptate, atâta necinste, sub toate formele ei de manifestare, atâţia care profită de eticheta lor creştină ca să înainteze în viaţa publică, ca apoi să dea dovada goliciunii sufleteşti şi a sărăciei credinţei lor.

„Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!” Acesta a fost subiectul principal al predicii lui Ioan Botezătorul, al lui Isus şi al apostolilor. Acesta este şi mesajul principal al liturgiei cuvântului din duminica aceasta, a unsprezecea de peste an, pentru noi oamenii de astăzi, pentru că împărăţia cerurilor este o realitate de actualitate, o realitate vie, care ne interpelează pe noi toţi.

În viaţa fiecăruia există nenumărate întâlniri. Întâlnim persoane pe care timpul nu le va mai şterge din cartea propriei vieţi. Unele întâlniri dorim să le uităm, să le ştergem definitiv din viaţa noastră. În general, viaţa ni se schimbă în urma unei întâlniri. Liturgia cuvântului din duminica a X-a de peste an, ne conduce spre misterul bunătăţii şi milostivirii lui Dumnezeu, care prin Fiul său dat la moarte pentru păcatele noastre, dar înviat din morţi, vine să-i cheme pe cei păcătoşi la mântuire.

La prima vedere, scurtul fragment din Scrisoarea către Romani pare a fi în dezacord cu celelalte două texte biblice propuse în această duminică, dar vom vedea că, de fapt, converg spre o minunată complementaritate. Sfântul Paul subliniază nu doar starea gravă de păcat în care se găsea omenirea, ci, mai ales, abolirea acestei stări de alienare prin intervenţia masivă şi gratuită a lui Dumnezeu în favoarea omului prin evenimentul Isus Cristos. În acest context, sfântul Paul sintetizează opera de mântuire a lui Dumnezeu prin Isus Cristos în folosul nostru prin cuvântul justificare sau îndreptăţire. Acest termen surprinde un aspect al mântuirii şi desemnează noua identitate, noul statut la care am fost ridicaţi datorită iubirii milostive a lui Dumnezeu şi fără nici o umbră de merit din partea noastră. Prin Isus Cristos mort şi înviat, am devenit drepţi, suntem din nou în pace cu Domnul (cf. Rom 5,1), suntem conformaţi chipului Fiului său (cf. Rom 8,29) şi putem participa la viaţa lui. Astfel, tema constantă a Scrisorii către Romani, prezentată de Paul cu vădită vervă polemică, o constituie primatul lui Dumnezeu şi al harului în lucrarea de mântuire şi eliminarea oricărei pretenţii arogante şi suficiente că ne putem mântui prin simpla observare a unui cod de legi şi porunci. Suntem mântuiţi în şi prin Isus Cristos, iar darurile ce exprimă bine experienţa mântuirii sunt: harul, pacea (cf. Rom 1,7) şi iertarea. Conştiinţa limpede şi umilă a acestui fapt ne umple de bucurie şi speranţă motivată (cf. Rom 5,5).

Astăzi, Biserica ne oferă prin textele sacre o învăţătură fundamentată pe relaţia noastră de credinţă atât la nivel personal, cât şi comunitar, o învăţătură, care dobândeşte o valoare cu totul particulară pentru timpurile în care trăim, într-o lume orgolioasă datorită rezultatelor sale tehnice şi ştiinţifice, plină de materialism şi de autosuficienţă, care îl îndepărtează pe Dumnezeu şi încearcă să rezolve totul cu propriile forţe. Această învăţătură, este bazată pe încrederea şi abandonarea totală în Dumnezeu, văzută nu ca o supunere oarbă, ci ca o angajare vie şi decisă în iubirea lui Dumnezeu Tatăl.

Sfinţenia trebuie să fie în viaţa creştinului primul său semn distinctiv. Cel de-al doilea este în strânsă legătură cu primul: iubirea. Dar în ce constă această sfinţenie şi această iubire? În acest sens, sfânta Biserică, în duminica de astăzi, în prima lectură luată din Cartea Leviticului, ne propune două enunţuri fundamentale cuprinse în legea încredinţată de Moise poporului său: principiul sfinţeniei: „Fiţi sfinţi, căci eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt” (Lev 19,2) şi principiul iubirii fraterne: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lev 19,18). Mai mult decât atât, în fragmentul din Evanghelia după sfântul Matei, Isus propune ucenicilor săi un nivel înalt, de neimaginat pentru mintea umană şi de neajuns în viaţa omului: „Fiţi, aşadar, desăvârşiţi, precum Tatăl vostru ceresc desăvârşit este” (Mt 5,48). Pe aceeaşi linie sfântul Paul, în a doua lectură, atenţionează asupra sensului demnităţii şi nobleţei pe care creştinul a dobândit-o în Cristos: el a devenit „templul lui Dumnezeu” (cf. 1Cor 3,16). De aceea, este chemat să renunţe la înţelepciunea pur umană, care este nebunie în ochii lui Dumnezeu, pentru a trăi pe deplin apartenenţa proprie la Cristos.

Întâlnim în viaţa noastră persoane care ne fascinează prin modul de a-şi concepe şi de a-şi trăi viaţa. Întâlnim persoane dedicate cu toată fiinţa lor unui ideal măreţ de dreptate, de pace, de adevăr, persoane dedicate până în măduva oaselor slujirii aproapelui. Ajungem chiar să ne întrebăm: de unde atâta pasiune, atâta energie şi atâta poftă de viaţă? Întâlnim însă şi multe persoane cu o existenţă monotonă, oameni obosiţi şi plictisiţi de viaţă. Majoritatea acestora se simt îngrădiţi în libertatea lor. Ei percep legea ca o limitare a propriei libertăţi. Şi noi ne întrebăm deseori: de ce sunt obligat să acţionez aşa, şi nu altfel? De ce Constituţia are atâtea legi? De ce fiecare instituţie impune norme care să fie respectate? De ce nici măcar Dumnezeu, care este iubire, nu-mi respectă libertatea şi de ce, pentru a fi vrednic de iubirea lui, trebuie să respect un cod moral?

Credinţa în Dumnezeu nu ne îndepărtează de oameni, dimpotrivă, ne îndeamnă să ne implicăm într-un mod foarte atent şi serios în viaţa semenului nostru, a celui apropiat, dar şi a celui îndepărtat, a oricărui om care are nevoie de ajutorul nostru. Cu toate acestea, deşi cultul nu-şi poate pierde niciodată locul în pietatea şi viaţa credinciosului, există riscul ca el să devină simplu cultualism. Acest fapt se întâmplă atunci când cuvintele şi gesturile rituale ale credinciosului capătă valoare doar pentru ele însele şi nu pentru sufletul celui care apelează la ele, pentru starea sa interioară, şi nu-l îndemnă la o disponibilitate tot mai profundă faţa de cei din jurul său. În spaţiul cultual, un rol important îl au mintea şi inima omului, deoarece ele sunt cele care laudă cu adevărat bunătatea lui Dumnezeu, şi nu cuvintele sau gesturile credinciosului. Acestea pot să transmită gândurile sau sentimentele sale, însă nu pot înlocui adevărata sa stare sufletească.

„Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe cel care ia asupra sa păcatele lumii!” (In 1,29).

Cu această duminică intrăm din nou în timpul de peste an, ceea ce înseamnă că timpul feeric al Naşterii Domnului, dominat de bucurie şi speranţă, s-a încheiat. Totuşi, acesta nu este un motiv de tristeţe, pentru că acest timp continuă şi astăzi, şi la fiecare întâlnire cu Cristos. Dovada acestui îndemn de a nu fi trişti o găsim în prima lectură de astăzi, luată din Cartea profetului Isaia: „Voi face din tine lumina popoarelor, ca să duci mântuirea mea până la marginile pământului” (Is 49,6). Iată una dintre multele promisiuni pe care le face Dumnezeu lui Israel prin Isaia, promisiune pe care trebuie să ne-o apropriem. Cristos nu ne lasă singuri, ci, dimpotrivă, ne face mărturisitorii săi, misionarii săi, însă este nevoie de aportul nostru, de colaborarea noastră.

Ne aflăm imediat după încheierea timpului pascal. Am sărbătorit Coborârea Duhului Sfânt, momentul de început al Bisericii. Duhul Sfânt întăreşte în ucenici dorinţa de a ieşi din Cenacol pentru a predica cuvântul lui Cristos, iar Biserica se răspândeşte prin mărturia lor. Duminica trecută am celebrat sărbătoarea Sfintei Treimi, fundamentul credinţei noastre. A fost ca o primă cateheză pe care am primit-o pentru a ne trezi credinţa necesară recunoaşterii lui Cristos din sfânta Euharistie, aşa cum ne spune şi Iustin: „Nu-i este dat nimănui să participe decât celui care crede...” (Apologia I, 66). Astăzi, Biserica ne invită pe noi, membrii ei, să facem experienţa întâlnirii cu Cristos la frângerea pâinii, nu ca un moment cu care nu am mai fi avut de a face, ci ca o retrăire şi aprofundare a evenimentului, asemenea ucenicilor de la Emaus.

Biserica ne invită astăzi să celebrăm cel mai mare mister al credinţei noastre, mister central, ce trebuie să stea mereu în faţa privirilor noastre de credinţă şi de contemplaţie, mister de meditat şi imitat, pentru că este şi scopul ultim al vieţii noastre: misterul Sfintei Treimi.

Suntem oameni ai secolului al XXI-lea şi cred că lucrul despre care ne vine cel mai greu să vorbim este tocmai ceea ce simţim. Vorbim cu uşurinţă despre ceea ce se petrece în jurul nostru, despre cei de lângă noi, însă când este vorba să exprimăm ceea ce simţim, preferăm să tăcem. Poate tocmai de aceea solemnitatea de astăzi este o sărbătoare, care pe mulţi dintre noi ne pune în dificultate, deoarece a vorbi despre Duhul Sfânt înseamnă a vorbi despre ceea ce poate fi doar simţit. Reuşim să vorbim cu uşurinţă despre Tatăl pornind de la frumuseţile creaţiei; vorbim despre Fiul pornind de la întruparea sa şi mântuirea împlinită prin el; însă atunci când vrem să vorbim despre Duhul Sfânt, parcă nu găsim cuvintele potrivite şi ne cuprinde tăcerea, căci acţiunea lui pare că scapă simţurilor noastre, înclinate mai mult spre ceea ce este material, palpabil. Acest lucru devine şi mai evident, dacă ne gândim că, în urmă cu zece zile, Biserica, prin solemnitatea Înălţării la ceruri a lui Isus Cristos, ne invita la o despărţire – despărţirea de o persoană abia regăsită –, dar o despărţire care lăsa în urma ei o promisiune. Iată de ce, astăzi, Biserica ne adună din nou laolaltă pentru a ne face părtaşi la împlinirea acestei promisiuni, şi astfel, pentru a ne mângâia prin prezenţa Duhului mângâietor care, după cum spunea cardinalul Carlo Maria Martini, „împlineşte tot ceea ce este frumos şi bun în lume”.

Mesajul lecturilor din duminica a şaptea din timpul pascal se referă în mod special la rugăciune şi suferinţă. Prima lectură ne prezintă nucleul Bisericii primare care aşteaptă, în rugăciune, venirea Duhului Sfânt. A doua lectură încearcă să ne pregătească pentru clipele de suferinţă pe care trebuie să le trăim în această viaţă peregrină. Evanghelia îl prezintă pe Cristos, care îşi celebrează misterul său pascal, rugându-se Tatălui pentru sine şi pentru ucenicii săi.

Solemnitatea Înălţării Domnului nostru Isus Cristos la cer poate părea o sărbătoare de mai puţină importanţă, fiind situată între Paşte şi Rusalii. În schimb, ea face parte din însăşi inima timpului şi a misterului pascal. Este inseparabilă de Naştere, începutul drumului mântuirii noastre. Este inseparabilă de pătimire şi înviere, căci numai Cristos glorificat şi înălţat îl poate trimite pe Duhul Sfânt să continue în istorie lucrarea sa pământească. Mai mult, este tocmai scopul ultim care dă sens credinţei noastre.

Ne-am adunat din nou împreună în această duminică, a şaptea a Paştelui, în spiritul nucleului Bisericii primare din Ierusalim, pentru ca, asemenea acesteia, să ne predispunem pentru rugăciune şi să-l aşteptăm pe acela care a fost promis Bisericii de către Isus Cristos împreună cu toate darurile sale şi cu asistenţa sa permanentă, adică pe Duhul Sfânt, pe care îl vom sărbători peste două săptămâni, la Rusalii.

 Se spune, pe drept cuvânt, că bucuria autentică este gustată în toată intensitatea ei numai de aceia care, în prealabil, au învăţat ce este durerea.

Trăim într-un timp pe care avem adesea tentaţia de a-l considera „cel mai rău cu putinţă”, victimizându-ne din pricina atâtor neajunsuri, datorate în mare măsură incapacităţii de a ne asigura un trai decent şi liniştit. În fiecare zi, propria noastră existenţă, oricât de umilă, este asediată şi dinăuntru şi din afară, cu mii de situaţii concrete, care cer răspunsuri concrete, uneori ameţitor de contradictorii. Sfântul Augustin spunea: „Desigur, fiecare dintre noi am dori să trăim fericiţi, iar în neamul omenesc nu este nimeni care să nu fie de acord cu această afirmaţie, chiar înainte de a fi pe deplin formulată!” Am dori ca succesul să fie întotdeauna de partea noastră, alteori am dori să ne bucurăm la nesfârşit de tot ceea ce viaţa ne oferă. E natural să gândim aşa, însă uităm un adevăr fundamental: suntem rătăcitori pe acest pământ, oricât ar fi el de frumos şi primitor.

Liturgia cuvântului din această duminică este dominată de imaginea lui Isus, bunul păstor, imagine prin care Biserica ne invită să aprofundăm evenimentele celebrate în duminica Paştelui. Dimensiunea pascală este scoasă în evidenţă prin faptul că Isus, înviind din morţi şi înălţându-se la cer, rămâne alături de noi până la sfârşitul veacurilor ca un blând şi bun păstor ce îşi conduce turma, Biserica sa. Imaginea păstorului este completată de imaginea porţii prin care trece turma. Numai trecând „prin Cristos” se poate intra în împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum ne descrie prima lectură, a doua lectură urmând să ne prezinte viaţa creştină asemenea unei călătorii pe urmele păstorului Cristos.

Suntem în plină perioadă pascală şi simţim în inima noastră rezonanţa frumuseţii şi a bucuriei intense pe care le-am trăit în Noaptea Sfântă, atunci când Cristos, înviind din mormânt, a rupt legătura morţii care ne ţinea prizonieri ai păcatului şi ne-a redat speranţa într-o viaţă viitoare dincolo de zbuciumul şi neliniştea acesteia în care trăim acum. A deschis orizontul credinţei noastre asupra unei perspective mult mai desăvârşite a realităţilor prezente, care dobândesc o nouă conotaţie privite din perspectiva învierii lui Cristos.

 „Fericiţi sunt cei care nu au văzut şi au crezut” (In 20,29).

Realitatea evenimentului pascal, cel mai preţios dar făcut de Dumnezeu oamenilor şi obiectul fiecărei celebrări euharistice şi, mai ales, al fiecărei euharistii duminicale, este foarte bine subliniată în lecturile liturgiei de astăzi. Bucuria Paştelui este atât de mare încât nu poate fi epuizată într-o singură zi. Liturgia numeşte această a doua duminică „a Paştelui”, şi nu de „după Paşti”, pentru că împreună cu celelalte şase duminici ale Paştelui, până la Rusalii, acest timp lung de 50 de zile trebuie văzut ca o singură zi „Paştele”. Acesta este modul prin care Biserica ne invită să medităm asupra marelui eveniment care stă la baza credinţei noastre: învierea lui Isus Cristos.

Biserica, în înţelepciunea sa, conştientă fiind de măreţia evenimentului pe care îl celebrăm în aceste zile, a rânduit mai multe zile de sărbătoare pentru a oferi un spaţiu mai larg de meditare asupra misterului central al credinţei noastre. Însăşi existenţa creştinismului are la bază acest eveniment al morţii şi învierii lui Cristos, căci sfântul Paul le spune corintenilor: „Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este şi credinţa voastră” (1Cor 15,14). Prin venirea sa în lume, Cristos duce la îndeplinire planul de răscumpărare al Tatălui. Prin moartea şi învierea sa, el a răscumpărat lumea, a refăcut legătura omului cu Tatăl, legătură care a fost ruptă prin păcatul primilor oameni. Răscumpărarea nu s-a făcut cu aur şi argint, ci printr-o jertfă supremă pornită din iubire.

Astăzi, a doua zi de Paşti, resimţim o prelungire şi un ecou al bucuriei zilei de ieri, o bucurie care are ca fundament misterul învierii Domnului nostru Isus Cristos din morţi. El, Cel Înviat, după ce a învins moartea şi a distrus puterea diavolului, ne-a deschis prin învierea sa calea mântuirii, ne-a ridicat la rangul de fii ai lui Dumnezeu. De aceea, toţi trebuie să ne bucurăm, să ne înveselim, deoarece Isus, Cel Înviat, ne eliberează de mizeriile noastre, ne umple inima de bucurie şi de speranţă, ne vorbeşte, ne încălzeşte inima, uită trădările noastre, merge împreună cu noi şi ne luminează viaţa noastră, atât de des întunecată şi obscură.

Cristos a înviat! Da! Cristos a înviat! De aceea, să trăim această zi a Paştelui cu cea mai mare bucurie de care suntem capabili, căci astăzi este cea mai mare sărbătoare a noastră şi a întregii omeniri. Într-adevăr, învierea lui Cristos a schimbat o dată şi pentru totdeauna faţa întregului pământ şi soarta tuturor oamenilor. Învierea lui Cristos schimbă toate lucrurile: lumea, istoria, omul, prezentul şi viitorul pentru că toate acestea au fost ajunse de Fiul lui Dumnezeu care a pus pecetea sa peste întreaga creaţie. Chiar dacă mulţi nu cunosc realitatea acestui eveniment, unii îl ignoră, alţii îl interpretează în mod greşit, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, a murit şi a înviat pentru a-i mântui pe oameni. Însă, din păcate, mulţi oameni văd învierea doar din punct de vedere biologic, adică recăpătarea tuturor funcţiilor corpului după ce ele s-au oprit în mod natural sau au fost provocate de factori externi. Este omul capabil să facă acest lucru astăzi cu toată tehnologia de care dispune? Nu, chiar dacă se pot menţine în mod artificial anumite funcţii ale corpului. Înainte de Cristos au mai înviat oameni? Da. Chiar în Biblie ne sunt relatate câteva cazuri. În Vechiul Testament, la cererea profetului Ilie, Dumnezeu îl învie pe fiul văduvei care îl găzduia. În Noul Testament Isus Cristos învie câteva persoane dintre care sunt amintite trei: fiica lui Iair, fiul văduvei din Naim şi Lazăr. Aceşti oameni au revenit la viaţa lor dinainte apoi au murit din nou. Oricum, până la Cristos exista în Israel un curent de gândire care admitea o înviere a morţilor dar care era o revenire la viaţa anterioară. În schimb, învierea lui Cristos este diferită de aceasta. Isus înviind din morţi a intrat în plinătatea vieţii lui Dumnezeu, o dimensiune cu totul nouă la care ne face şi pe noi părtaşi. De aceea, trupul său după înviere este diferit de trupul nostru fiind un trup glorificat aşa cum vor fi şi trupurile noastre la învierea de care vom avea parte datorită lui.

Iată-ne adunaţi în această noapte plină de har pentru a sărbători Învierea Domnului nostru Isus Cristos din morţi. Sfântul Augustin a spus despre această noapte pascală că este „mama tuturor vigiliilor”, şi acest lucru deoarece acum este momentul când toţi oamenii sunt eliberaţi de sub jugul păcatului prin jertfa Fiului lui Dumnezeu. Această vigilie pascală este compusă din patru părţi foarte importante şi pline de semnificaţie. Prima parte este începutul solemn al vigiliei sau „ceremonia luminii”, a doua parte cuprinde liturgia cuvântului, a treia, liturgia baptismală, iar a patra, liturgia euharistică.

 „Isus ştiind toate câte aveau să i se întâmple, le-a ieşit în întâmpinare şi le-a zis: «Pe cine căutaţi?», iar ei au răspuns: «Pe Isus Nazarineanul»” (In 18,4).

Suntem în Vinerea Sfântă. Această săptămână pe care am început-o în duminica Floriilor, când evreii l-au primit pe Isus în mod triumfal, cu ramuri de palmier în mâini şi strigând: „Osana Fiului lui David! Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului! Osana în înaltul cerului!” (Mt 21, 9), se încheie cu triduum-ul pascal, adică trei zile sfinte în care, prin textele şi celebrările liturgice propuse de sfânta Biserică, suntem conduşi progresiv spre misterul învierii Domnului, spre sărbătoarea Paştelui. Astfel, dacă ieri seară, în Joia Sfântă, am celebrat misterul instituirii sfintei Euharistii şi am prefigurat în mod ritual Paştele prin imaginea ultimei cine, în Vinerea Sfântă celebrăm misterele pătimirii, morţii şi înmormântării Domnului nostru Isus Cristos, anticipându-l prin jertfa sa de iubire pe lemnul crucii pe Cristos înviat, pentru ca în Sâmbăta Sfântă, cu vigilia pascală, să celebrăm însuşi misterul învierii.

Liturgia cuvântului de la această sfântă Liturghie este esenţială pentru a înţelege misterul pascal. Nu putem sări direct la duminica Învierii fără ca prin aceasta să împiedicăm posibilitatea pe care ne-o oferă ziua de astăzi, pentru a înţelege în ce constă Paştele nostru, adică participarea reală a fiecăruia dintre noi la pătimirea, moartea şi învierea aceluia care ne-a redeschis calea spre Dumnezeu-Treime, cel care este înţelegerea şi împlinirea noastră. De aceea, celebrăm acum instituirea Euharistiei, ca noua alianţă şi ca memorial al morţii şi învierii sale pentru noi.

 Ne-am adunat astăzi în jurul altarului, cu ramuri în mâini, pentru a sărbători intrarea triumfală a lui Cristos în Ierusalim.

Duminica de astăzi, numită şi duminica Floriilor, este poarta de intrare solemnă în Săptămâna Sfântă. Cu această zi începem Săptămâna Sfântă care, pentru noi, creştinii, este cea mai importantă din întregul an liturgic, deoarece în decursul ei s-au împlinit evenimentele decisive prin care Dumnezeu a înfăptuit mântuirea noastră: pătimirea, moartea şi învierea Domnului nostru Isus Cristos. Este ceea ce numim misterul pascal sau trecerea lui Cristos din această lume la Tatăl prin pătimirea, moartea şi învierea sa, iar în el şi prin el trecerea întregii omeniri de la sclavia păcatului la viaţa harului.

Iată că, puţin câte puţin, zi după zi, ne apropiem de sfârşitul Postului Mare şi, totodată, de sărbătoarea cea mai importantă a întregii creştinătăţi, de Sfintele Paşti, când sărbătorim învierea Domnului nostru Isus Cristos. În această a cincea duminică din Postul Mare, Biserica ne-a propus spre ascultare la liturgia cuvântului trei lecturi, care au ca temă principală învierea, ca un fel de prevestire a învierii lui Cristos.

De-a lungul întregului an liturgic, creştinul se pregăteşte să asimileze misterele lui Cristos făcut om. El a venit pe pământ ca să-şi dea viaţa pentru om şi pentru aceasta şi-a vărsat sângele, pentru ca prin el să spele păcatele oamenilor. Dar misterul pascal nu se opreşte aici, deoarece Cristos a înviat şi, prin aceasta, ne conduce şi pe noi la o viaţă nouă, ne renaşte la o nouă demnitate: aceea de fii ai lui Dumnezeu.

„Ne-ai creat pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până când nu se va odihni în tine” (sfântul Augustin, Confesiuni 1, 1).

Drumul Postului Mare continuă în duminica de astăzi cu un mesaj important pentru a putea înţelege către ce anume se îndreaptă omul în pelerinajul său pământesc. Astăzi, poate mai mult ca oricând, omul postmodern, omul care este înconjurat mai mult de tot felul de maşini decât de oameni, omul problematic, aşa cum este numit de diverşi gânditori, are nevoie să ştie şi să înţeleagă care este rostul său pe pământ. Într-o lume în permanentă căutare, în care valorile se confundă cu nonvalorile, omul aproape că nu mai ştie ce să caute şi observă că nimic nu-l mai satisface. Însă Dumnezeu ne-a creat pentru a ne bucura de viaţă şi pentru a ne găsi fericirea trăind în comuniune cu el. Contrariaţi de numeroasele experienţe negative ale vieţii, aflaţi în deşertul lumii moderne, oamenii de astăzi strigă precum odinioară îi strigau evreii lui Moise: „Murim de sete!” (cf. Ex 17,3). Acest strigăt ascunde aspiraţiile nelimitate ale omului: setea de iubire, setea de dreptate, setea de adevăr, setea de libertate, de comuniune şi de pace. Însă strigătul omului se îndreaptă de cele mai multe ori în direcţii greşite: către guvernanţi, către ideologii, către cultură. Acestea sunt doar mici izvoare care nu pot potoli pe deplin setea omului. Cine însă poate potoli cu adevărat setea omului? De unde vine adevărata apă vie pe care trebuie să o oferim fraţilor noştri?

„Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vin-o în pământul pe care ţi-l voi da eu!” (Gen 12,1)

Astfel începe istoria unui popor. Fiecare naţiune, fiecare neam are o origine. Aşa cum strămoşii noştri, ca popor român, sunt reprezentaţi de Traian şi Decebal, germenul poporului ales este reprezentat de Abraham, mai exact de răspunsul de credinţă, de dialogul dintre Abraham şi Iahve. Datorită încredinţării totale în Dumnezeu se marchează o nouă perioadă în istoria mântuirii. Începând cu Abraham, Isaac şi Iacob se deschide istoria poporului ales, care a fost privilegiat între celelalte popoare, nu pentru că a avut vreun merit, ci din marea bunătate a lui Dumnezeu faţă de întreaga omenire.

Am început Postul Mare: timp sfânt în care ne pregătim pentru marea sărbătoare a Paştelui, adică pentru moartea şi învierea lui Cristos, Domnul şi Mântuitorul nostru. În această primă duminică a Postului Mare, prin lecturile propuse, suntem chemaţi să conştientizăm că în viaţă ne aflăm mereu în faţa unei răscruci. În fiecare clipă suntem chemaţi să alegem binele şi să fugim de rău. În viaţă există, aşadar, două căi, după cum ne prezintă Didahé: „…cea a vieţii şi cea a morţii, şi diferenţa dintre ele este foarte mare. Calea vieţii este aceasta: în primul rând, iubeşte-l pe Dumnezeu care te-a creat; în al doilea rând, iubeşte-l pe aproapele ca pe tine însuţi şi nu le fă altora ceea ce nu vrei să-ţi facă ţie alţii. Calea morţii este aceasta: înainte de toate, este o cale rea şi plină de fărădelegi. Pe ea suntem gata pentru rău, niciodată pentru bine, departe de amabilitate şi răbdare; o parcurg cei puternici şi cei care urăsc adevărul şi iubesc minciuna”.

 Iată-ne ajunşi la o întâlnire importantă în trăirea noastră de creştini: Postul Mare – un drum de penitenţă, de reflecţie şi de convertire, care ne pregăteşte pentru sărbătoarea Paştelui.

În această perioadă a Postului Mare suntem invitaţi să mergem în deşert, care nu este un loc, ci o stare a sufletului. Avem timpul necesar pentru a face „curat” în noi, pentru a ne elibera, pentru a înţelege o realitate esenţială: Dumnezeu mă iubeşte, Dumnezeu este milostivire. Atunci vor avea sens pentru noi cuvintele pe care Dumnezeu le pune în gura profetului Osea: „Te voi conduce prin deşert şi voi vorbi inimii tale” (Os 2,16).

După ce am parcurs perioada Crăciunului în care am sărbătorit Naşterea Domnului nostru Isus Cristos şi, mai apoi, Sfânta Familie, după ce, cu bucuria caracteristică acestor sărbători, am intrat într-un nou an calendaristic, al cărui început l-am marcat prin alte două sărbători, Sfânta Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu şi Epifania Domnului, iată că Biserica ne invită astăzi să sărbătorim un alt eveniment din viaţa lui Cristos, şi anume Botezul său. Importanţa acestei sărbători este scoasă în relief, în primul rând, de cea a Epifaniei Domnului, care o anticipă într-un fel, iar în al doilea rând, de poziţia ei în timpul liturgic, adică drept concluzie la perioada Crăciunului şi început la timpul de peste an.

 Cu puţin timp în urmă am celebrat Naşterea Domnului la Betleem şi avem încă proaspăt în minte mesajul pe care îngerul l-a dus păstorilor: „Vi s-a născut mântuitorul, care este Cristos Domnul”.

Dacă Adventul era timp de aşteptare şi de speranţă, timp de pregătire pentru sărbătoarea Crăciunului, iată că acum suntem deja în bucuria acestei sărbători. Crăciunul este sărbătoarea luminii şi a bucuriei în care planul veşnic al Tatălui îşi are începutul concret. Cristos s-a născut la Betleem într-un grajd sărac şi se naşte şi astăzi în inima fiecărui om care îl acceptă şi îi doreşte prezenţa. Dar Cristos nu se naşte numai la Crăciun, ci se naşte în fiecare clipă în inima aceluia care îi dăruieşte fiinţa sa în întregime. Astfel, cel care îl primeşte este umplut de lumina lui Dumnezeu făcut om pentru mântuirea noastră, iar inima lui devine transparentă, lăsând să iasă afară lumina celui care a coborât în fiinţa sa. Acum timpul speranţei s-a împlinit şi toţi cei care se convertesc şi îl acceptă devin prietenii săi, prietenii luminii.

După ce în timpul Adventului, care este prin excelenţă un timp de aşteptare, ne-am pregătit inima prin rugăciune şi pocăinţă, iată-ne acum ajunşi la momentul când suntem invitaţi să ne bucurăm, căci în cetatea lui David s-a născut Mântuitorul. Naşterea lui Isus este semnul că promisiunea făcută de Dumnezeu părinţilor noştri s-a împlinit. Aşteptarea poporului nu a fost zadarnică. În această zi, întreaga creştinătate se bucură, căci prin naşterea lui Cristos, Dumnezeu Tatăl şi-a arătat milostivirea şi iubirea faţă de oameni. Cristos vine în lume pentru a împlini planul răscumpărător al Tatălui; vine să ne aducă eliberarea de sub puterea păcatului. Dar oare ne-am pregătit noi aşa cum se cuvine pentru această întâlnire?

După ce ne-am pregătit sufletele în timpul acestor patru săptămâni ale Adventului, iată-ne ajunşi în această noapte sfântă şi minunată, în care se împlinesc toate profeţiile Vechiului Testament. Motivul pentru care am lăsat la o parte pregătirile şi obiceiurile străbune şi ne-am adunat în această noapte aici, în biserică, este acela de a-l întâmpina pe pruncul Isus.

În această ultimă duminică a Adventului, Biserica ne pune din nou în faţa operelor minunate ale lui Dumnezeu pentru a retrezi în noi credinţa şi speranţa. Căci, după cum se spune psalmistul, „al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei care locuiesc pământul”.

Suntem deja în duminica a III-a din Advent, iar Biserica ne invită să ne continuăm drumul de pregătire pentru marea sărbătoare a Naşterii Domnului. Adventul este un timp de aşteptare, un timp de pregătire. Dar Adventul este şi un timp de bucurie, şi nu întâmplător această duminică se numeşte şi „duminica bucuriei”.

Dumnezeu, în planul său de iubire, l-a creat pe om pentru a fi fericit. El a sădit în inima acestuia dorinţa naturală de fericire, aşa încât toate aspiraţiile, toate gândurile, toate faptele omului tind în mod spontan şi instinctiv spre fericire. Tocmai din acest motiv, năzuinţa spre fericire şi căutarea neîncetată a căii care conduce la plinătatea acesteia constituie o caracteristică proprie fiecărei fiinţe umane.

În fragmentul evanghelic din această duminică, a treia de peste an, sfântul Matei trasează primele momente din viaţa apostolică a lui Isus. Mereu atent să confrunte faptele vieţii lui Isus cu ceea ce profeţii au prezis despre Mesia, sfântul Matei, începând relatarea activităţii apostolice a lui Isus, prezintă o profeţie a lui Isaia despre ţinutul lui Zabulon şi al lui Neftali, unde Învăţătorul locuia în acel timp: „Poporul care umbla în întuneric a văzut lumină mare; asupra celor care locuiau în ţara umbrei a strălucit o lumină” (Is 9,1).