en-USro-RO

| Login
18 august 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Sâmbătă, 18 august 2018

Sfintii zilei
Fer. Paula Montaldi, fc.
Liturghierul Roman
Sâmbãtã din sãptãmâna a 19-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, III, PP
Lectionar
Ez 18,1-10.13b.30-32: Vã voi judeca pe fiecare dupã cãile lui.
Ps 50: Creeazã în mine, Dumnezeule, o inimã curatã!
Mt 19,13-15: Lãsați copiii și nu-i opriți sã vinã la mine, cãci împãrãția cerurilor este a acelora care sunt ca ei!

Meditatia zilei
Sâmbãtã din sãptãmâna a 19-a de peste an

Is 11,1-10

Rom 15,4-9

Mt 3,1-12

 Un scriitor contemporan de spiritualitate punea pe seama lui Dumnezeu aceste uimitoare cuvinte: „Credinţa nu mă surprinde pe mine; iubirea, nici aceasta nu mă surprinde; însă speranţa, iată ce mă surprinde cu adevărat, deoarece este uimitor să priveşti acei oameni care, văzând cum toate trec, continuă să creadă că mâine va fi mai bine. Rămân surprins de ei chiar şi eu însumi” (Victor Sion, Vivere l’attimo presente).

Întreaga perioadă a Adventului este în chip deosebit un timp al aşteptării şi al speranţei. Liturgia cuvântului de astăzi ne vorbeşte despre speranţă şi mântuire, propunându-ne întâlnirea cu o persoană specială: Isus Cristos, Mesia cel promis de veacuri. Noi aşteptăm această întâlnire? Şi dacă o aşteptăm, cum se manifestă această aşteptare a noastră? Cum ne pregătim noi pentru întâlnirea cu Domnul? Glasurile celor doi profeţi, Isaia din Vechiul Testament şi Ioan Botezătorul din Noul Testament, tocmai au răsunat cu putere în urechile noastre. Aşa cum odinioară, în vremea lui Ioan Botezătorul, evreii stăteau pe malurile Iordanului şi ascultau îndemnurile profetului, şi noi astăzi să ne aşezăm la malurile vieţii noastre şi să-i privim cursul. Este o curgere limpede, liniştită sau una zbuciumată, învolburată, din cauza numeroaselor obstacole ale vieţii? Să analizăm toate acestea în lumina lecturilor de astăzi.

Fragmentul din Isaia încheie aşa-numita Carte a lui Emanuel, fiind totodată un splendid poem al literaturii iudaice. Isaia subliniază, în primul rând, originea davidică de necontestat a lui Mesia. Asupra acestui rege davidic va domni Duhul lui Iahve, dăruindu-i câteva calităţi de excepţie: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, tăria, cunoaşterea şi frica de Dumnezeu. Acestea sunt acele daruri pe care teologia creştină le va numi darurile Duhului Sfânt. Portretul regelui Mesia făcut de profetul Isaia întruneşte toate premisele cerute pentru a fi un rege după inima lui Dumnezeu, căci „dreptatea va fi ca o cingătoare pentru rărunchii lui şi credincioşia ca un brâu pentru coapsele sale” (Is 11,5). În continuarea fragmentului, profetul ne transpune într-o lume ideală, o lume pe care încă nu o cunoaştem, dar pe care, cu siguranţă, ne-o dorim destul de mult: „Atunci lupul va locui cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară... Pruncul se va culca lângă culcuşul viperei şi în vizuina şarpelui otrăvitor copilul abia înţărcat îşi va întinde mâna. Nu va fi nici o nenorocire şi nici un prăpăd în tot muntele meu cel sfânt!” (Is 11,6-9). Toate acestea, ne spune Isaia, se vor realiza atunci când Mesia va veni şi toate neamurile i se vor supune lui.

Isaia cunoştea, cu siguranţă, situaţia existentă în lumea contemporană lui: o lume plină de contradicţii, sfâşiată de războaie, dezbinată de ură, plină de egoism şi răutate, o lume în care ultimul cuvânt îl avea întotdeauna cel care era mai puternic. Dar oare astăzi, la două mii de ani după venirea lui Mesia, s-a schimbat cu mult situaţia din vremea profetului Isaia? Nu există oare şi astăzi atâtea rivalităţi şi războaie, atâta egoism şi răutate? Şi totuşi, Cristos, Mesia, a venit în lume, iar prin moartea şi învierea sa a dat omului posibilitatea de a trăi în pace şi armonie. De ce astăzi sunt încă atâţia care trăiesc în dezbinare şi invidie? Pentru că armonia şi pacea dăruite lumii de Cristos se pot stabili doar în lipsa păcatului. Însă, atâta vreme cât oamenii vor trăi în păcat, departe de Dumnezeu, în lume vor exista mereu conflicte şi războaie. Reconcilierea omului cu Creatorul său înseamnă, implicit, şi restabilirea adevăratei domnii a păcii. Lumea va deveni mai bună numai dacă fiecare dintre noi va alerga cu încredere în faţa lui Dumnezeu şi va cere iertare pentru păcatele sale.

Cu aceste gânduri pătrundem deja în tematica Evangheliei de astăzi care, prin cuvintele lui Ioan Botezătorul, ne îndeamnă: „Convertiţi-vă pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Mt 3,2). Auzind aceste cuvinte, ne vine în minte o întrebare: ce este împărăţia cerurilor? Sau, mai exact, cine este împărăţia cerurilor? Urmărind parcursul evenimentelor evanghelice, ne dăm seama că împărăţia cerurilor nu este un timp sau un loc, ci este o persoană; Isus Cristos însuşi este împărăţia cerurilor. În el, Dumnezeu Tatăl realizează pe deplin planul de mântuire al omului, adunându-le pe toate în Cristos atât cele din cer, cât şi cele de pe pământ, aşa cum ne spune sfântul Paul.

Predica lui Ioan Botezătorul începe, aşadar, cu vestirea solemnă a venirii lui Cristos. Pentru toţi, şi pentru fiecare în parte, este momentul să se ia o hotărâre. Ioan reuşeşte să provoace mulţimile şi să reînnoiască aşteptările, căci, ne spune evanghelistul, oamenii „veneau la el din Ierusalim, din toată Iudeea şi din tot ţinutul Iordanului şi mărturisindu-şi păcatele erau botezaţi în râul Iordan” (Mt 3,5-6). Toţi sunt mişcaţi de predica lui înflăcărată: oamenii simpli, fariseii cei prea siguri de evlavia şi observarea Legii, chiar şi saduceii care alcătuiau aristocraţia sacerdotală iscusită în intrigi politice. La nimic nu foloseşte descendenţa din Abraham şi invocarea Legii; este nevoie de convertirea inimii pentru a-l primi pe Dumnezeu care vine. Aşadar, a aştepta cu speranţă venirea Domnului înseamnă întâi de toate a ne converti. Iar această convertire trebuie să fie una radicală şi personală. Domnul vine să ne aducă dreptatea, vine pentru a ne oferi fidelitatea sa, prietenia sa, vine să ne dăruiască mântuirea. Reuşim noi să ne pregătim cum se cuvine pentru întâlnirea cu Cristos? Îl vom recunoaşte oare atunci când va veni în lume?

Un autor rămas necunoscut făcea nu demult această mărturisire: „În 1939, când fratele meu mai mare a plecat în război, aveam trei ani. De aceea îl cunoşteam foarte puţin. Devenit prizonier, fratele meu s-a întors abia în 1945. În toată această perioadă, fotografia sa a rămas pe sobă, într-o ramă frumoasă. Ea îmi amintea că aveam un frate. Părinţii îmi vorbeau despre el mereu. Am învăţat de la ei să îl cunosc şi să-mi dau seama că ne iubea şi că se gândea la noi. Uneori, mai primeam de la el câte o scrisoare. Atunci parcă era prezent între noi şi simţeam cu toţii o bucurie nespusă. Când s-a întors acasă, în 1945, ne-am dus să-l întâmpinăm la gară. Îmi voi aminti mereu şocul acelei întâlniri şi bucuria din inima mea: «El este! El este fratele meu!», am strigat eu în momentul când el a coborât din tren”. Şi continuă autorul: „Pentru mine, aşa este şi Cristos: fratele meu mai mare pe care îl descopăr în viaţa de zi cu zi prin iubirea şi cuvintele celor care îmi vorbesc despre el. Ştiu că, atunci când îl voi întâlni faţă în faţă, îl voi recunoaşte! Faţa sa, iubirea sa sunt deja în inima mea!”

Suntem într-un timp de aşteptare a venirii Domnului. Încercăm cu toţii să ne pregătim pentru a-l recunoaşte pe Cristos atunci când acesta va veni între noi. Trebuie însă să fim conştienţi că Cristos este mereu prezent între noi prin ceilalţi fraţi ai noştri, prin cei care ne dau mărturie despre el. Cristos se află din nou pe punctul de a sosi, iar Ioan ne anunţă cu tărie această sosire. Asemenea lui Ioan, şi noi trebuie să mărturisim venirea Domnului, deoarece şi noi suntem martori şi precursori ai lui Cristos.

În a doua lectură, sfântul Paul ne îndeamnă şi el cu insistenţă să fim martori şi imitatori ai lui Cristos. Sfântul Paul le scrie romanilor să fie primitori şi ospitalieri unii faţă de alţii, după exemplul lui Cristos, care poartă mântuirea la toţi oamenii fără a face diferenţă de rasă sau cultură, fie iudei, fie păgâni. Cristos şi-a dat viaţa pentru toţi oamenii şi ne-a învăţat astfel cum trebuie să-i slujim pe fraţii noştri. Într-unul dintre discursurile sale, sfântul Augustin le spunea creştinilor din Hippona: „Cunoaşteţi ceea ce fiecare dintre voi are de făcut în casele voastre, cu prietenii voştri, cu vecinii, cu aceia care depind de voi, cu superiorii voştri, cu aceia care vă sunt inferiori. Cunoaşteţi, de asemenea, în ce fel dă Domnul ocazia să trăiţi liniştiţi, câştigându-i pe ceilalţi de partea lui, de vreme ce şi voi aţi fost câştigaţi de el” (Tratat asupra Evangheliei după sfântul Ioan, 10,9). Aşadar, familia, prietenii, colegii de muncă, persoanele cu care ne întâlnim deseori, trebuie să fie primii care să beneficieze de cuvântul şi îndemnul nostru de a urma calea Domnului. Însă, prin comportamentul nostru în societate, putem să-i schimbăm în bine şi pe cei pe care nu-i cunoaştem, dar care ne observă pe noi. Prin faptele şi cuvintele noastre, trebuie să-i apropiem mai mult de Cristos, trebuie să le redăm speranţa într-o viaţă călăuzită de puterea Duhului Sfânt.

În Constituţia dogmatică Lumen gentium a Conciliului al II-lea din Vatican, Biserica este numită „popor mesianic”. Folosind acest termen, Conciliul a voit să exprime misiunea proprie a Bisericii de a fi pentru întregul neam omenesc germen al unităţii şi al speranţei. Iar speranţa creştinului nu este alta decât dorinţa unei cunoaşteri mai intime şi mai profunde a lui Cristos. Perioada Adventului ne promite mai mult ca oricând cunoaşterea Domnului, o cunoaştere care cuprinde totul, aşa cum marea cuprinde apele. Împreună cu sfânta Fecioară Maria, cea care a crezut şi a sperat cu adevărat în venirea Domnului, să ne rugăm şi noi: „Vino, Doamne, rege al dreptăţii şi al păcii!”