en-USro-RO

| Login
26 aprilie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Joi, 26 aprilie 2018

Sfintii zilei
Sf. Anaclet, pp.
Liturghierul Roman
Joi din sãptãmâna a 4-a a Paștelui
Liturghie proprie, prefațã pentru Paști (II, III, IV sau V)
alb, IV
Lectionar
Fap 13,13-25: Dumnezeu a ridicat din descendența lui David un mântuitor: pe Isus.
Ps 88: În veci voi cânta, Doamne, milostivirea ta. (sau Aleluia.)
In 13,16-20: Cine îl primește pe cel pe care îl voi trimite, pe mine mã primește.
Meditatia zilei
Joi din sãptãmâna a 4-a a Paștelui


Is 35,1-6a.10

Iac 5,7-10

Mt 11,2-11

 

Suntem deja în duminica a III-a din Advent, iar Biserica ne invită să ne continuăm drumul de pregătire pentru marea sărbătoare a Naşterii Domnului. Adventul este un timp de aşteptare, un timp de pregătire. Dar Adventul este şi un timp de bucurie, şi nu întâmplător această duminică se numeşte şi „duminica bucuriei”.

Ne putem întreba: care este motivul bucuriei? Pentru omul credincios, el este rodul venirii lui Cristos. Creştinul are certitudinea că Domnul este aproape. El vine şi ne aduce mântuirea.

Prima lectură de astăzi nu este altceva decât o invitaţie la bucurie şi speranţă. Profetul Isaia afirmă cu înflăcărare: „Ţinutul pustiu şi uscat se va veseli, deşertul se va bucura şi va înflori cum înfloreşte crinul... Dumnezeu însuşi va veni şi vă va mântui” (Is 35,1.4). Isaia descrie efectele mântuirii cu imagini paradisiace pentru a ne face să înţelegem mai bine opera pe care Dumnezeu o realizează pentru noi. „Atunci se vor deschide ochii orbilor şi vor auzi urechile surzilor. Atunci cel şchiop va sări precum cerbul şi limba celui mut se va dezlega” (Is 35,5-6).

Aceste imagini vor să ne spună că mântuirea cuprinde omul întreg, atât partea spirituală, cât şi cea fizică. Profetul anticipă bucuria din zilele lui Mesia, contemplând pacea pe care el o va aduce pe pământ.

Mesajul evanghelic ne face să ieşim din climatul aşteptării lui Mesia din Vechiul Testament, pentru a ne introduce deja în timpul împlinirii. Ucenicii lui Ioan Botezătorul îl întreabă pe Isus: „Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să aşteptăm pe altul?” (Mt 11,3). Răspunsul lui Isus este cât se poate de clar, demonstrându-le, în persoana sa, împlinirea profeţiilor din Isaia: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi auzit şi aţi văzut: orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii se curăţă, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se aduce vestea cea bună” (Mt 11,4-5).

Isus, vorbind despre Ioan, îl descrie ca fiind un om auster şi penitent, nu este o trestie bătută de vânt, nu este un om îmbrăcat în haine moi. Şi totuşi, Isus afirmă: „Cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el” (Mt 11,12).

Ascultând mesajul Evangheliei de astăzi, ne putem întreba: idealul nostru, al fiecărui creştin, nu este acela de a trăi în împărăţia cerurilor? Scopul nostru nu este acela de a trăi alături de Dumnezeu, iar la sfârşitul vieţii pământeşti de a intra în împărăţia fericirii veşnice din ceruri?

Idealul suprem şi cheia bucuriei noastre este întâlnirea şi dialogul cu Dumnezeu.

Papa Paul al VI-lea spunea într-una dintre meditaţiile sale: „Viaţa noastră se naşte, se hrăneşte, se dezvoltă şi apune într-un raport existenţial şi moral cu Dumnezeu. Aici e toată speranţa vieţii, aici e toată filozofia adevărului, aici e teologia destinului nostru. Omul nu poate fi înţeles fără această legătură esenţială cu Dumnezeu, care este peste noi, care ne cunoaşte, ne pătrunde, ne observă, ne menţine în viaţă. El este Părintele vieţii noastre”.

 Putem fi fericiţi dacă Domnul se află cu adevărat în inimile noastre. Când, pentru a întâlni fericirea, încercăm să o luăm pe alte drumuri decât acela care duce la Dumnezeu, mai curând sau mai târziu, vom găsi numai nefericire şi tristeţe. Iar un suflet trist la câte ispite nu este expus! Câte păcate nu s-au comis în umbra tristeţii! Când sufletul este vesel, se răspândeşte în afară şi este un stimulent pentru cei din jurul său. Tristeţea se naşte din egoism, din indiferenţă faţă de datorii şi responsabilităţi, din lipsă de mortificare, din căutarea de avantaje şi, mai ales, din neglijenţă în relaţia cu Dumnezeu.

Pe de altă parte, prin îndeplinirea îndatoririlor noastre, putem face mult bine celor din jur. Deseori, pentru a face viaţa celorlalţi mai frumoasă, sunt de ajuns câteva mici bucurii, care, chiar dacă sunt de mică importanţă, arată sentimentele noastre faţă de cei ce ne înconjoară: un zâmbet, un cuvânt bun, o încurajare. Astfel, vom contribui la uşurarea vieţii celor din jurul nostru.

Una dintre marile misiuni ale creştinului este aceea de a aduce bucurii într-o lume care este din ce în ce mai tristă, pentru că se îndepărtează de Dumnezeu.

Adevărata bucurie o simţim atunci când Domnul este prezent în viaţa noastră. El ne vindecă de toate tristeţile pe care le întâlnim în fiecare zi şi pentru toate are un remediu. Tot timpul întâlnim greutăţi, dar fără aceste dificultăţi nu ar fi posibil să creştem în virtute.

Sfântul apostol Iacob, în cea de-a doua lectură, ne îndeamnă să fim răbdători în greutăţile pe care le întâlnim, să fim cât mai aproape de Domnul şi să ne pregătim pentru venirea lui. Pentru a moşteni împărăţia cerurilor, Apostolul ne îndeamnă să rămânem statornici până la sfârşit. În drumul nostru către Domnul, nu învingem mereu. Multe înfrângeri ne pot presăra calea, dacă le vom lua în seamă, dar necazurile şi jignirile ne vor apropia mai mult de Domnul. Trebuie să ne îndreptăm spre el printr-un dialog sincer, intim şi profund, participând la sacramente şi primindu-l în sufletele noastre. Astfel, vom întâlni izvorul bucuriei, iar mulţumirea noastră se va manifesta printr-o credinţă, iubire şi speranţă mai mare.

Cu toţii am auzit de sfântul Ioan Bosco, care a trăit cu două secole în urmă. Acesta, într-o zi, le-a spus copiilor din oratoriul său: „Astăzi este ziua mea onomastică şi vreau să vă fac un cadou. Fiecare dintre voi să scrie pe un bileţel cadoul pe care doreşte să i-l fac, să treacă numele şi prenumele şi să mi-l dea. Eu voi face tot posibilul să i-l cumpăr”. Vă daţi seama de bucuria acelor copii care îl cunoşteau bine pe Don Bosco şi ştiau că este un om de cuvânt. Fiecare a început să scrie ceea ce îşi dorea. Don Bosco a adunat biletele şi le-a citit. Unul a cerut o şapcă, altul o haină; unul o carte, un altul o jucărie. În cele din urmă, a citit un bilet pe care era scris: „Vreau să mă ajutaţi să devin un adevărat prieten al lui Isus. Semnat: Dominic Savio”. Sfântul Ioan Bosco i-a împlinit dorinţa şi l-a ajutat pe Dominic să devină sfânt.

Şi pentru noi, prietenul ideal, prietenul adevărat trebuie să fie Isus. Să nu uităm un lucru esenţial: creştinismul nu este o ideologie. Creştinismul este o alianţă de iubire între Cristos şi fiecare dintre noi. Iubirea lui Isus este o iubire statornică, fidelă. El nu ne părăseşte nici atunci când noi îl părăsim. Despre această fidelitate ne vorbeşte prezenţa sa neîntreruptă în tabernacol. Cultivând prietenia cu Isus, orice creştin îşi găseşte izvorul bucuriei şi al mulţumirii adevărate.

Între toate scopurile vieţii noastre, doar unul este cu adevărat necesar: atingerea ţintei propuse nouă de Dumnezeu; ajungerea în cer, după împlinirea vocaţiei noastre. Pentru atingerea acestei ţinte, trebuie să fim dispuşi să pierdem orice altceva, să ne îndepărtăm de tot ceea ce s-ar putea interpune între noi şi scopul nostru. Totul trebuie să slujească drept mijloc de a ajunge la mântuire.

 Să căutăm adevărata bucurie ce vine de sus, iar în acest timp binecuvântat al Adventului să ne pregătim să-l primim pe Isus, conştienţi fiind că el este prietenul nostru adevărat.