en-USro-RO

Inregistrare | Login
22 ianuarie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Luni, 22 ianuarie 2018

Sfintii zilei
Sf. Vincenţiu, diacon m. *; Fer. Laura, m.
Liturghierul Roman

Luni din sãptãmâna a 3-a de peste an
Liturghie la alegere, prefaţã comunã
verde (roşu), III
Lectionar
2Sam 5,1-7.10:Tu vei fi pãstorul poporului meu Israel.
Ps 88: Ocroteşte-l, Dumnezeule, pe slujitorul tãu!
Mc 3,22-30: Cum poate Satana sã-l alunge pe Satana?
Meditatia zilei
Luni din sãptãmâna a 3-a de peste an

Il 2,12-18

2Cor 5,20 – 6,2

Mt 6,1-6.16-18

 Iată-ne ajunşi la o întâlnire importantă în trăirea noastră de creştini: Postul Mare – un drum de penitenţă, de reflecţie şi de convertire, care ne pregăteşte pentru sărbătoarea Paştelui.

În această perioadă a Postului Mare suntem invitaţi să mergem în deşert, care nu este un loc, ci o stare a sufletului. Avem timpul necesar pentru a face „curat” în noi, pentru a ne elibera, pentru a înţelege o realitate esenţială: Dumnezeu mă iubeşte, Dumnezeu este milostivire. Atunci vor avea sens pentru noi cuvintele pe care Dumnezeu le pune în gura profetului Osea: „Te voi conduce prin deşert şi voi vorbi inimii tale” (Os 2,16).

Da! Avem de trecut un deşert care comportă, cu siguranţă, exigenţe şi eforturi din partea noastră, însă, în acelaşi timp, va fi un drum de fericire, deoarece ne conduce la întâlnirea cu Domnul. În acest deşert, în acest pustiu se va ivi teama, vor izbucni angoasele. Ce e viaţa mea? Care e adevărata mea credinţă? Unde este Dumnezeul meu? Suntem chemaţi să răspundem la aceste întrebări, suntem chemaţi să abandonăm vacarmul care ne înconjoară, pentru a privi ceva mai mult în interiorul nostru şi să ne gândim ceva mai mult la Dumnezeu în acest timp sfânt. Suntem chemaţi să ne repunem în sintonie cu Dumnezeu, pentru a descoperi ceea ce contează cu adevărat în viaţa noastră, ceea ce valorează cu adevărat, ceea ce dă sens şi ne face cu adevărat fericiţi. Lecturile de astăzi vin în ajutorul nostru, pentru a descoperi adevăratul răspuns, pentru a descoperi adevărata fericire, adevărata bucurie.

În prima lectură, profetul Ioel cheamă poporul la pocăinţă şi doliu, pentru a obţine iertarea lui Dumnezeu, deoarece păcatele provocaseră pedeapsa divină. Îi îndeamnă să se convertească, să se întoarcă la Dumnezeu, să regrete propria comportare rea şi să se încreadă în Domnul, în răbdarea şi bunătatea sa. Atunci, Domnul va asculta poporul căit şi îi va da pace, bunăstare şi bucurie. Profetul, aşa cum s-a adresat contemporanilor lui, ni se adresează şi nouă la începutul acestui post, îndemnându-ne să ne purificăm sufletul şi să începem o viaţă nouă. „Acum întoarceţi-vă la mine din toată inima, cu post, cu plâns şi tânguire. Sfâşiaţi-vă inimile, şi nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul Dumnezeul nostru, căci este milostiv şi îndurător, îndelung răbdător şi plin de bunătate” (Il 2,12-13). Domnul doreşte o căinţă sinceră pentru păcatele săvârşite, deoarece păcatul este refuzul de a-l iubi pe Dumnezeu, înseamnă a prefera voinţa noastră în locul voinţei lui. Însă putem schimba urmările dureroase ale greşelilor noastre şi să triumfăm prin căinţă sinceră şi penitenţă. Păcatul este iubirea de sine până la dispreţuirea lui Dumnezeu, însă lepădarea de sine ne poate conduce la o mare iubire faţă de Dumnezeu. Sfinţii ne demonstrează acest lucru. Margareta de Cortona a fost o mare păcătoasă, dar a recunoscut, a făcut pocăinţă şi a devenit o mare sfântă; mai înainte, şi sfântul Paul, prigonitorul, s-a transformat în apostol şi martir, iar sfântul Augustin, de la o viaţă plină de erori şi de senzualitate, a trecut la o viaţă eroică şi a devenit un mare doctor al Bisericii.

Prin gura profetului, prin exemplul sfinţilor, Domnul ne cheamă să ne îndreptăm inimile spre el, ne cheamă să ne convertim. În acest sens, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea Novo incipiente, spunea următoarele: „Convertirea înseamnă pentru noi căutarea, din nou, a iertării şi a puterii lui Dumnezeu în sacramentul Reconcilierii”.

În lectura a doua, sfântul Paul ne spune că postul este un timp excelent pentru convertire, un timp de care să ne folosim din plin: „Vă îndemnăm să nu lăsaţi ca harul lui Dumnezeu să fie fără rod în voi... Iată, acum este timpul potrivit; iată acum este ziua mântuirii” (2Cor 6,1-2). Pentru a fructifica acest timp plin de har, apostolul neamurilor ne cere un lucru simplu, dar şi foarte important pentru viaţa spirituală: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2Cor 5,20b). În acest fel, iubirea Domnului poate ajunge la noi ca o sevă vitală. Numai aşa reuşim să ne încredinţăm milostivirii sale, să recunoaştem că suntem profund iubiţi şi să nu punem piedici între noi şi Dumnezeu. Acest lucru presupune nevoia vie a unui nou raport mai profund cu Dumnezeu. Acestea ar trebui să fie ţinta şi rodul angajării noastre în timpul Postului Mare. Provocaţi de acest îndemn al Apostolului de a ne împăca cu Domnul, se nasc întrebările: Ce avem de făcut? Cum trebuie să ne prezentăm în faţa lui?

Evanghelia de astăzi vine în ajutorul nostru pentru a răspunde acestor întrebări, oferindu-ne un semnificativ izvor de imbolduri pentru acest timp special de har: ne indică câteva atitudini simple pe care să le trăim fără reţinere, ca nişte obişnuinţe zilnice, cum ar fi pomana, rugăciunea şi postul. Ce înseamnă aceste lucruri pentru noi? Oare au vreo importanţă în viaţa noastră? Rugăciunea, postul şi pomana sunt trei moduri de exprimare ale credinţei pe care Biserica le recomandă. Primul mod de exprimare e rugăciunea, care trebuie înţeleasă ca o relaţie unică, sinceră şi profundă cu Dumnezeu Tatăl. Sfântul Ioan Crisostomul, într-una dintre omiliile sale, spunea: „Rugăciunea este lumina sufletului, adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, mijlocitoare între Dumnezeu şi oameni. Face ca sufletul să se ridice până la cer şi să-l îmbrăţişeze pe Dumnezeu cu îmbrăţişări inefabile, gustând laptele divin, asemenea copilului care, plângând, o cheamă pe mama sa; prin rugăciune, sufletul îşi expune propriile dorinţe şi primeşte daruri mai mari decât toată natura vizibilă” (Ioan Crisostomul, Despre rugăciune).

Al doilea mod de exprimare a credinţei noastre este postul, care este calea de împărtăşire cu suferinţa celor săraci ai lumii, semnul independenţei de bucuriile şi de idolii lumii. Postul este cârma vieţii umane, conduce întreaga barcă a sufletului nostru, ridică spre înălţimi inima, întinde pânzele catargului cu frânghiile abstinenţei, pune în funcţie vâslele sufletului şi, cu vela largă a sincerităţii, suscită şi primeşte tot impulsul suflului ceresc, dirijând şi conducând în felul acesta mica navă a trupului nostru printre aceste valuri ale lumii, printre pericolele vieţii, în locuinţa portului divin. Şi, în sfârşit, al treilea mod de exprimare a credinţei, pomana, este o deschidere a inimii faţă de aproapele nostru, care nu ţine cont de neam, rasă şi popor.

Într-o zi, la ora de religie, un copil l-a întrebat pe preot, care le vorbea despre pomană: „Părinte, dar eu, care sunt sărac şi nu am ce dărui, cum să dau eu de pomană? Dacă aş avea şi eu mai mulţi bani, aş da cu dragă inimă, dar aşa...”. „Fiule, nu asta înseamnă pomană. Uite, de exemplu, ieri dimineaţă, plecând cu treburi, am văzut-o peste drum pe mama ta ieşind din curte şi ajutând până acasă o bătrână ce se ostenea cu o legătură de lemne. Mai târziu, am zărit-o iarăşi îndrumând un călător ce se rătăcise şi, chiar dacă nu l-a putut ospăta, un sfat bun şi o cană cu apă rece s-au găsit şi pentru el. Când vecina de alături a plecat la târg cu treburi, i-a lăsat în grijă copilul cel mic. Spre seară, când doi săteni se certau în drum, a ieşit şi, cu vorbe frumoase, i-a împăcat. Înţelegi acum ce este pomana? Chiar dacă nu ai bani să dai şi celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu ceea ce poţi. Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet”. Aceasta trebuie să fie şi atitudinea noastră în această perioadă a Postului Mare. Cu toate acestea, Evanghelia denunţă cu mare luciditate şi eventualitatea unei folosiri pervertite a postului: a posti pentru a ieşi în evidenţă. Isus ne învaţă şi ne îndeamnă, în acelaşi timp, că toate aceste fapte pe care le facem, fie că dăm de pomană, fie că ne rugăm, fie că postim, să le facem în secret; „să nu ştie stânga ce face dreapta”, adică să nu trâmbiţăm ca fariseii când dăm de pomană.

Să profităm de acest timp al Postului Mare, pentru a căuta să întruchipăm stilul evanghelic, propus nouă, şi să-l invocăm pe Domnul împreună cu psalmistul: „Inimă curată zideşte în mine Dumnezeule şi duh statornic înnoieşte înăuntrul meu” (Ps 51,11).