en-USro-RO

| Login
18 iunie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Luni, 18 iunie 2018

Sfintii zilei
Ss. Marcu și Marcelian, m.
Liturghierul Roman
Luni din sãptãmâna a 11-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, III
Lectionar
1Rg 21,1-16: L-au scos pe Nabot din cetate, l-au bãtut cu pietre și el a murit.
Ps 5: Ia aminte, Doamne, la suspinul meu!
Mt 5,38-42: Eu însã vã spun: sã nu vã împotriviți celui rãu.

Meditatia zilei
Luni din sãptãmâna a 11-a de peste an

Gen 2,7-9; 3,1-7

Rom 5,12-19

Mt 4,1-11

 Am început Postul Mare: timp sfânt în care ne pregătim pentru marea sărbătoare a Paştelui, adică pentru moartea şi învierea lui Cristos, Domnul şi Mântuitorul nostru. În această primă duminică a Postului Mare, prin lecturile propuse, suntem chemaţi să conştientizăm că în viaţă ne aflăm mereu în faţa unei răscruci. În fiecare clipă suntem chemaţi să alegem binele şi să fugim de rău. În viaţă există, aşadar, două căi, după cum ne prezintă Didahé: „…cea a vieţii şi cea a morţii, şi diferenţa dintre ele este foarte mare. Calea vieţii este aceasta: în primul rând, iubeşte-l pe Dumnezeu care te-a creat; în al doilea rând, iubeşte-l pe aproapele ca pe tine însuţi şi nu le fă altora ceea ce nu vrei să-ţi facă ţie alţii. Calea morţii este aceasta: înainte de toate, este o cale rea şi plină de fărădelegi. Pe ea suntem gata pentru rău, niciodată pentru bine, departe de amabilitate şi răbdare; o parcurg cei puternici şi cei care urăsc adevărul şi iubesc minciuna”.

„Ispită” pare să fie cuvântul cheie ce unifică lecturile din această primă duminică a Postului Mare. Totuşi, nu este singurul cuvânt. Alături de acesta trebuie să punem alte două expresii foarte importante: lupta spirituală şi învingerea ispitei. În acest sens, Evanghelia este cea care ne oferă tema centrală: Isus Cristos este ispitit în deşert şi învinge ispita, fiind diferit de Adam, care cade în faţa Ispititorului, la începuturile omenirii: după cum printr-un singur om păcatul şi moartea au intrat în lume, la fel prin meritul unui singur om, Isus Cristos, Cuvântul întrupat, au intrat harul şi milostivirea lui Dumnezeu. Ispita învinsă de Cristos cu ajutorul harului este izvor de creştere spirituală şi adevărată fericire.

Ne întrebăm, aşadar, ce este ispita? Cum este ea prezentată în lecturile de astăzi?

Orice ispită este, înainte de toate, o cunoaştere greşită a lui Dumnezeu. Şarpele, Ispititorul, dă o idee falsă despre Dumnezeu, sugerând cu amabilitate că Dumnezeu este gelos, este duşmanul libertăţii şi al cunoaşterii. El începe să exagereze legile impuse de Dumnezeu: „A zis Dumnezeu cu adevărat să nu mâncaţi din roadele nici unui pom din grădină?” (Gen 3,1). Astfel, el insinuează deja că Dumnezeu limitează binele nostru mai mult decât trebuie. Femeia îi răspunde că ei pot să mănânce fructe din toţi pomii, numai din pomul care se află în mijloc nu pot să mănânce. Aceasta înseamnă că noi suntem liberi în multe lucruri, dar că fiinţa noastră în mod fundamental nu ne aparţine, căci centrul ei este Dumnezeu. Şi Ispititorul revine: „Nicidecum nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Gen 3,4-5). Aşadar, Dumnezeu este gelos, nu vrea ca omul să devină asemenea lui. Adevărul este, în schimb, cu totul altul, deoarece Dumnezeu a creat omul după imaginea sa şi vrea ca el să-i semene cât mai mult posibil, apărându-l de acele ispite care îl împiedică să păstreze această asemănare.

Şi noi putem să avem o idee falsă despre Dumnezeu, să ne îndoim de Dumnezeu. Atunci când începem să ne îndoim de intenţiile lui Dumnezeu şi să creăm un Dumnezeu după imaginea noastră, gelos, invidios, care nu doreşte binele nostru, ci răul nostru, suntem pe punctul de a cădea în toate ispitele, care sunt întotdeauna ispite de egoism: a ne pune pe noi în centrul a toate, a căuta binele nostru în loc de a căuta binele celorlalţi.

Iadul era plin, şi afară un şir lung de persoane aşteaptă să intre. Diavolul a fost constrâns să blocheze intrarea tuturor noilor aspiranţi. „A rămas un singur loc liber şi, logic, trebuie să-i revină celui mai mare dintre păcătoşi”, a proclamat el. „Este printre voi cineva care să aibă mai multe crime făcute?” Pentru a-l găsi pe cel mai rău dintre toţi, diavolul a început să examineze păcătoşii din coadă. După puţin timp l-a văzut pe unul pe care nu observase până atunci. „Ce ai făcut?”, l-a întrebat. „Nimic. Eu sunt un om bun şi sunt aici numai din greşeală. Eu sunt un om care m-am ferit mereu în viaţă. Am văzut cum oamenii se persecutau unii pe alţii, dar nu am participat la acea vânătoare nebună. Am observat cum îi lasă pe copii să moară de foame şi îi vând ca sclavi; cum i-au marginalizat pe cei slabi ca pe nişte gunoaie. Eu am rezistat ispitei şi nu am făcut nimic, niciodată”.

„Absolut nimic?”, a întrebat diavolul incredul. „Eşti sigur că ţi-ai amintit tot?” „Sigur”. „Şi nu ai făcut nimic?”, a repetat diavolul. „Nu!” Diavolul a exclamat: „Intră, prietene. Locul este al tău!”

A doua lectură ne propune principiul solidarităţii tuturor oamenilor, dubla solidaritate: în rău şi în bine: „Printr-un singur om păcatul a intrat în lume, iar prin păcat moartea; astfel moartea a trecut la toţi oamenii, căci toţi au păcătuit în cel dintâi om... cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul lui au prisosit asupra celor mulţi, prin harul unui singur om, Isus Cristos” (Rom 5,12.15).

Este un principiu acceptat cu dificultate, înainte de toate, în aspectul său negativ: „Prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii”. Pare dur şi nedrept şi suntem încontinuu tentaţi să ne sustragem acestei solidarităţi. Nu vrem să fim confundaţi cu păcătoşii: putem să ne rugăm pentru ei şi o facem, dar separându-ne de condiţia lor. Şi totuşi, dacă nu acceptăm această solidaritate în păcat şi în condamnare, nu vom primi cu prisosinţă harul care îndreptăţeşte. Cristos a acceptat-o şi s-a prezentat înaintea Tatălui încărcat cu păcatele întregii omeniri, el, „cel sfânt, inocent, fără pată, separat de păcătoşi” (Evr 7,26). Este un mister profund, o revelaţie a unei iubiri pe care mintea umană nici nu o poate concepe.

Din pagina evanghelică proclamată vrem să scoatem în evidenţă trei aspecte: cine este protagonistul, ispitirea lui Isus şi care este sensul ultimei fraze.

Protagonistul este cunoscut din prima frază: „Isus a fost condus de Duhul Sfânt în pustiu, ca să fie ispitit de către diavol” (Mt 4,1). Acest fapt, prezentat la începutul ministeriului public al lui Isus, are scopul de a ilumina asupra realităţilor terestre ale vieţii sale. Nu este diavolul cel care îl conduce pe Isus în pustiu, ci Duhul Sfânt. Aşadar, aceste ispitiri sunt providenţiale, intră în proiectul Dumnezeului salvator. Putem spune că în acest moment al vieţii sale, ca şi în altele, este necesar ca Isus să fie ispitit de diavol: o necesitate care proiectează lumină chiar şi asupra vieţii noastre, viaţă care trebuie să fie întotdeauna fidelă în urmarea lui Isus Cristos. Dacă a fost ispitit capul, de asemenea, trebuie să fie ispitite şi membrele. Şi dacă Isus a putut învinge ispitele diavolului, înseamnă că şi noi putem spera la o rezolvare pozitivă.

Cele trei ispite privesc pâinea, succesul şi puterea. Sunt însuşi ispitele care au tentat subtil şi poporul israelit în lungul drum spre ţara promisă şi sunt, de asemenea, ispitele care ameninţau prima comunitate creştină. Ne vine spontan în gând faptul că sunt şi ispitele noastre: acelea ale fiecărui discipol al lui Cristos, acelea ale Bisericii care astăzi este peregrină pe pământ. Sunt ispitele averii, ale valorii şi ale puterii, prin care diavolul ameninţă rădăcinile vieţii comunitare. În acest mod, el încearcă să pună germeni contrari seminţelor naturale aruncate de Isus, sămânţă care este însăşi persoana sa. Diavolul doreşte să-l substituie pe Isus prezent în noi şi îşi arogă dreptul să dicteze legi în viaţa noastră şi în istoria umanităţii.

Ultima frază a ispitirilor lui Isus operează o schimbare de scenă: diavolul pleacă ruşinat şi îngerii vin şi îi slujesc lui Isus. Isus iese victorios şi consolat: aceasta este prima victorie, preludiul la toate celelalte care vor mai veni, înaintea ultimei şi definitive victorii care se realizează cu glorioasa sa înviere.

 Din experienţă ştim ce este ispita: o probă, un moment riscant din care putem ieşi victorioşi, dar în care putem să şi cădem. Astfel este pusă la încercare adeziunea noastră faţă de Dumnezeu. Deci, ispita ni se prezintă ca un fel de suferinţă, ca un moment de luptă şi, de aceea, am vrea să fim imuni la ispită. Dacă privim mai profund, ispita ne oferă o ocazie de manifestare a iubirii şi un moment de luptă pentru a iubi. În viaţa unui om nu este un moment mai mare ca acela în care, surâzând la ademenirile diavolului, să adere în mod necondiţionat la Dumnezeu, care este creatorul său. Ceea ce înainte se prezenta ca o ocazie de ruinare spirituală, se transformă, cu ajutorul harului şi a fermei determinări a omului, în motiv de creştere spirituală. Să încercăm, aşadar, să punem în practică cuvintele sfântului Augustin: „Dacă în Cristos am fost ispitiţi, în Cristos învingem diavolul. Te bazezi pe faptul că Cristos a fost ispitit, şi nu vezi că a învins ispita? Recunoaşte-te pe tine însuţi ispitit în el, şi recunoaşte-te victorios în el. El a putut să oprească acţiunea ispititoare a diavolului, dar acum tu, care eşti subiectul ispitei, nu ai învăţat de la el să o învingi”?