en-USro-RO

| Login
18 iunie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Luni, 18 iunie 2018

Sfintii zilei
Ss. Marcu și Marcelian, m.
Liturghierul Roman
Luni din sãptãmâna a 11-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, III
Lectionar
1Rg 21,1-16: L-au scos pe Nabot din cetate, l-au bãtut cu pietre și el a murit.
Ps 5: Ia aminte, Doamne, la suspinul meu!
Mt 5,38-42: Eu însã vã spun: sã nu vã împotriviți celui rãu.

Meditatia zilei
Luni din sãptãmâna a 11-a de peste an

Ex 17,3-7

Rom 5,1-2.5-8

In 4,5-42

 „Ne-ai creat pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până când nu se va odihni în tine” (sfântul Augustin, Confesiuni 1, 1).

Drumul Postului Mare continuă în duminica de astăzi cu un mesaj important pentru a putea înţelege către ce anume se îndreaptă omul în pelerinajul său pământesc. Astăzi, poate mai mult ca oricând, omul postmodern, omul care este înconjurat mai mult de tot felul de maşini decât de oameni, omul problematic, aşa cum este numit de diverşi gânditori, are nevoie să ştie şi să înţeleagă care este rostul său pe pământ. Într-o lume în permanentă căutare, în care valorile se confundă cu nonvalorile, omul aproape că nu mai ştie ce să caute şi observă că nimic nu-l mai satisface. Însă Dumnezeu ne-a creat pentru a ne bucura de viaţă şi pentru a ne găsi fericirea trăind în comuniune cu el. Contrariaţi de numeroasele experienţe negative ale vieţii, aflaţi în deşertul lumii moderne, oamenii de astăzi strigă precum odinioară îi strigau evreii lui Moise: „Murim de sete!” (cf. Ex 17,3). Acest strigăt ascunde aspiraţiile nelimitate ale omului: setea de iubire, setea de dreptate, setea de adevăr, setea de libertate, de comuniune şi de pace. Însă strigătul omului se îndreaptă de cele mai multe ori în direcţii greşite: către guvernanţi, către ideologii, către cultură. Acestea sunt doar mici izvoare care nu pot potoli pe deplin setea omului. Cine însă poate potoli cu adevărat setea omului? De unde vine adevărata apă vie pe care trebuie să o oferim fraţilor noştri?

Lecturile duminicii de astăzi, a treia a Postului Mare, ne răspund la aceste întrebări, propunându-ne spre aprofundare darul lui Dumnezeu, apa vie, care este Cristos Domnul, şi trasându-ne un itinerar ce trebuie urmat pentru a descoperi această apă vie şi pentru a-i face simţită prezenţa în viaţa noastră.

Prima lectură, luată din Cartea Exodului, ne descrie minunea săvârşită de Dumnezeu, prin intermediul lui Moise, la poalele muntelui Horeb. Poporul evreu, eliberat din robia Egiptului, se afla acum în pustiu. Idealul ţării unde curge lapte şi miere trebuia să treacă prin încercările deşertului: războaie, foamete, sete. Încă era proaspăt evenimentul trecerii Mării Roşii, iar acum are loc o nouă intervenţie din partea lui Dumnezeu. Moise este îndemnat să ia toiagul cu care lovise apele Mării Roşii şi să lovească stânca, iar din stânca aceea aridă, Dumnezeu va face să ţâşnească apa atât de necesară poporului. Dacă până acum lipsa apei era semnul lipsei lui Dumnezeu, apa ce izvorăşte din stâncă devine semnul că Iahve nu şi-a abandonat poporul, că el este cel care îl protejează şi îl conduce către ţara promisă.

Asemenea drumului poporului israelit prin pustiu, viaţa omului, viaţa creştinului este plină de riscuri. Încredinţându-se însă în mâinile Creatorului său, omul va avea mereu siguranţa necesară pentru a trece peste greutăţile şi exigenţele vieţii. Setea de viaţă, acea sete care ne atrage către tot ceea ce e pământesc, nu trebuie să excludă din existenţa umană setea de transcendent, de Dumnezeu. Se spune că un călugăr şi-a propus să parcurgă întreaga perioadă a Postului Mare fără a bea nici un pahar cu apă. Într-o zi, în timp ce stătea în camera sa şi se gândea la pocăinţa pe care şi-a impus-o, şi-a spus: „Ce nebun sunt! Cu atâta apă în lacul din faţa mea, în fântâna din grădină, şi eu stau aici şi mor de sete!” Atunci însă a auzit vocea înţelepciunii divine care l-a avertizat: „Dacă nu vei avea aceeaşi sete şi pentru Domnul tău, nu vei putea niciodată să fii un imitator fidel al lui Cristos. Cristos Domnul a fost însetat când era pe cruce, însă această sete el nu şi-a potolit-o decât prin iubire şi jertfire de sine”. Întărit de aceste cuvinte, călugărul şi-a dus la bun sfârşit propunerea.

Exemplul amintit poate părea oamenilor de azi cam excentric. Este adevărat că nimeni nu ne cere să renunţăm la a bea apă în perioada Postului Mare, însă există multe alte lucruri la care putem renunţa în această perioadă: televizor, distracţii şi, în general, toate acele lucruri care îl pot duce pe om la păcat. Deşi este atras de cele pământeşti, omul se simte atras în adâncul fiinţei sale spre un mai mult, un absolut capabil de a îndestula şi de a stinge definitiv setea sa. Însă această mişcare a omului nu se desfăşoară pe un drum cu un singur sens. Primul care se mişcă pe acest drum este însuşi Dumnezeu. El vine în întâmpinarea omului, trimiţându-l în lume pe Fiul său pentru a ne oferi apa cea vie şi pentru a ne atrage cu sine la Tatăl. Acest drum şi această întâlnire a omului cu Dumnezeu sunt scoase în evidenţă de Evanghelia de astăzi.

Este bine să amintim că această Evanghelie a samaritenei, împreună cu cea a orbului din naştere şi a învierii lui Lazăr, se citeau la Roma, în Biserica primară, în duminicile a III-a, a IV-a şi respectiv a V-a a Postului Mare. În duminica a III-a, cei aleşi pentru a primi Botezul la Paşte începeau o pregătire mai specială. Cele trei pericope evanghelice marcau cumva drumul ce trebuia parcurs pentru a deveni o nouă făptură prin botezul în Cristos. Pericopa evanghelică în care ne este relatat dialogul lui Isus cu samariteana deschidea acest drum. Alegerea nu este deloc întâmplătoare, deoarece fragmentul marchează punctul de plecare şi drumul credinţei: întâlnirea şi dialogul cu Cristos.

Ceea ce ne surprinde în dialogul lui Isus cu samariteana este faptul că Isus însuşi este cel care provoacă şi conduce drumul femeii de la început până la sfârşit. El ia femeia de acolo de unde se află, prizoniera propriilor aşteptări, şi o conduce în altă parte. Prin gestul său de a cere de băut de la o femeie din Samaria, samaritenii fiind dispreţuiţi de evrei, Isus provoacă uimire; dar este o uimire care se deschide spre o alta: uimirea că Isus cere să bea de la ea, în timp ce ar trebui să fie invers.

Citind în viaţa femeii, Isus o determină pe aceasta să-i pună întrebarea referitoare la cult, care constituie pentru Isus punctul de plecare al marii revelaţii asupra adevăratului loc de întâlnire cu Tatăl. Isus spune: „Adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr” (In 4,24). Declaraţia femeii despre Mesia aşteptat de samariteni îi oferă lui Isus ocazia de a-şi afirma clar natura sa mesianică. Drumul femeii este, aşadar, un itinerar care descoperă treptat cine este Isus: mai întâi, un iudeu diferit de ceilalţi, poate mai mare decât părintele Iacob, apoi un profet, în cele din urmă, Mesia, mântuitorul lumii. Ideile şi conceptele cu care oamenii merg înaintea lui Isus sunt lăsate să cadă unele după altele, pentru ca, în cele din urmă, să se impună cel decisiv: Isus este Mesia, aşteptat de iudei şi de samariteni deopotrivă, care va conduce omenirea la Dumnezeu.

Drumul pe care îl parcurge femeia nu este lipsit de obstacole. Evanghelistul Ioan vrea să arate că omul singur nu este capabil să înţeleagă cuvântul lui Dumnezeu, nici să ajungă la el, nici să-şi interpreteze corect propriile aşteptări. Ispita celui care îl caută pe Dumnezeu este de a închide darul Domnului în propria sa aşteptare: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin aici să scot!” (In 4,15), îi spune femeia lui Isus. Dar Dumnezeu nu se lasă închis în aşteptările omului, ci le lărgeşte. Căutarea femeii este închisă în trecut, însă Isus o face să privească spre viitor şi să ia act că în lume a sosit noutatea. Astfel, femeia îşi părăseşte preocupările sale anterioare şi merge în oraş pentru a vesti şi celorlalţi cele ce i s-au întâmplat. Întâlnirea cu Isus nu rămâne, aşadar, închisă în sine, ci se deschide spre ceilalţi devenind ocazie de a da mărturie despre Mântuitorul lumii.

Drumul de căutare al femeii este o imagine a drumului fiecărui om spre Dumnezeu. Acest drum începe prin credinţă, este susţinut de speranţă şi se desăvârşeşte în iubire. În a doua lectură, sfântul Paul ne vorbeşte despre forţa lăuntrică ce mişcă existenţa umană pe acest drum; ea este „iubirea lui Dumnezeu revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit” (Rom 5,5). Prin lucrarea Duhului Sfânt devenim una în Cristos, fii în Isus, adevăraţi adoratori ai Tatălui. Existenţa creştină însufleţită de Duhul Sfânt ne face să ne simţim cu adevărat fii ai lui Dumnezeu. Nu este altceva decât a trăi în iubire răspândind ceea ce am primit.

Adunaţi în jurul mesei Domnului, hrăniţi de el cu adevăratul său trup şi sânge în sfânta Euharistie, vom primi apa cea vie pentru a deveni şi noi izvoare de har. Adorând pe Tatăl în duh şi adevăr, prezentându-ne în faţa lui cu slăbiciunile şi nevoile noastre, să-i spunem şi noi asemenea sfântului Augustin: „Ne-ai creat pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până când nu se va odihni în tine” (sfântul Augustin, Confesiuni 1, 1).