en-USro-RO

| Login
20 octombrie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Sâmbătă, 20 octombrie 2018

Sfintii zilei
Ss. Cornel, centurion; Maria Bertilla, cãlug.
Liturghierul Roman
Sâmbãtã din sãptãmâna a 28-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, IV
Lectionar
Ef 1,15-23: L-a stabilit pe Cristos cap peste Biserica întreagã, care este trupul sãu.
Ps 8: Tu, Doamne, l-ai pus pe Fiul tãu stãpânitor peste toate.
Lc 12,8-12: Duhul Sfânt vã va învãța ce trebuie sã spuneți.
Meditatia zilei
Sâmbãtã din sãptãmâna a 28-a de peste an

Is 50,4-7

Fil 2,6-11

Mt 26,14-27.66

 Ne-am adunat astăzi în jurul altarului, cu ramuri în mâini, pentru a sărbători intrarea triumfală a lui Cristos în Ierusalim.

Duminica de astăzi, numită şi duminica Floriilor, este poarta de intrare solemnă în Săptămâna Sfântă. Cu această zi începem Săptămâna Sfântă care, pentru noi, creştinii, este cea mai importantă din întregul an liturgic, deoarece în decursul ei s-au împlinit evenimentele decisive prin care Dumnezeu a înfăptuit mântuirea noastră: pătimirea, moartea şi învierea Domnului nostru Isus Cristos. Este ceea ce numim misterul pascal sau trecerea lui Cristos din această lume la Tatăl prin pătimirea, moartea şi învierea sa, iar în el şi prin el trecerea întregii omeniri de la sclavia păcatului la viaţa harului.

La începutul acestei sfinte Liturghii, am sfinţit ramurile, apoi am mers în procesiune pentru a retrăi acele clipe în care Mântuitorul a fost primit în Ierusalim cu slavă şi cu cinste. Mulţimile, cu ramuri de măslini în mâini, îl întâmpinau pe Cristos strigând: „Osana! Fiul lui David! Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului! Osana în înaltul cerului!” (Mt 21,9).

Dacă stăm şi ne gândim puţin, ne dăm seama că la nici o săptămână după acest eveniment, Cristos avea să pătimească şi să-şi dea viaţa murind pe lemnul crucii, aşa cum subliniază textul din Evanghelia după sfântul Matei. De aceea, liturgia cuvântului de astăzi, în ansamblul ei, la început este veselă şi triumfătoare, apoi devine gravă şi tristă. Mai întâi, Isus este aclamat ca rege şi purtat în triumf, apoi este trădat, prins, condamnat şi răstignit pe cruce. Pe de o parte, preamărire, iar pe de alta, hulire materializată în strigătul: „Răstigneşte-l!”

Prima lectură, luată din Cartea profetului Isaia, ne introduce deja în tema pătimirii lui Cristos. Slujitorul suferind spunea despre sine: „Spatele mi l-am dat spre a fi lovit, obrajii spre a fi pălmuiţi şi faţa nu mi-am întors-o de la cei care mă ocărau şi mă scuipau” (Is 50,6). Slujitorul suferind are o atitudine de încredere în Dumnezeu şi de iubire faţă de fraţii săi, care îl fac să îndure cu răbdare toate încercările. În acest text, Biserica a văzut întotdeauna o prefigurare a lui Mesia şi, mai ales, a pătimirii sale. Isus Cristos este slujitorul suferind pe care îl anticipa profetul Isaia.

Sfântul apostol Paul, în cea de-a doua lectură, ne vorbeşte despre despuierea lui Cristos care, deşi era Dumnezeu, s-a înjosit, făcându-se asemenea oamenilor, s-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce (cf. Fil 2,7-8). Acelaşi apostol arată apoi preamărirea lui Cristos: „Pentru aceasta şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din cer, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt, şi orice limbă să dea mărturie că Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl” (Fil 2,9-11).

Isus este Fiul lui Dumnezeu care, pentru a-l mântui pe om, se face asemenea lui în toate, afară de păcat, adică se coboară în sfera existenţei umane şi, prin suferinţă, urcă iarăşi către înălţimile cerurilor, ducând cu sine omenirea mântuită.

Fragmentul evanghelic ne îndreaptă atenţia spre pătimirea şi moartea Mântuitorului, arătându-ne, de fapt, iubirea lui Dumnezeu, iubire pe care noi o înţelegem doar în lumina planului său. Privind la acest plan, vedem cum Dumnezeu, în iubirea sa, a ieşit din misterul vieţii sale intime, ni s-a deschis, ne-a oferit viaţa sa dumnezeiască, ba, mai mult, s-a dăruit pe sine însuşi pentru noi. Iar această dăruire atinge punctul culminant în jertfirea propriului său fiu pentru mântuirea noastră.

Evanghelistul Matei ne relatează şirul întâmplărilor care se desfăşoară în această săptămână a pătimirii, scoţând în evidenţă faptul că Isus Cristos îşi cucereşte regalitatea sa mesianică urcând pe lemnul crucii. Tocmai în aceasta constă paradoxul creştin: crucea este tronul de pe care Cristos domneşte peste lumea mântuită prin sacrificiul său.

Papa Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea apostolică Salvifici doloris, scria: „Prin crucea lui Cristos nu numai că s-a împlinit mântuirea prin suferinţă, ci a fost mântuită chiar şi suferinţa omenească. Cristos prin suferinţa sa mântuitoare a participat la suferinţa fiecărui om. Prin suferinţa şi moartea sa trăieşte în cel pe care l-a iubit atât de mult: în om” (SD 19).

În faţa morţii lui Isus, ne punem întrebarea: din cauza cui a murit? Cine a contribuit la moartea celui fără de păcat? Pătimirea lui Cristos este plină de duşmani: Iuda îl trădează, iudeii îl dau pe mâna judecătorilor ca să-l osândească, Pilat rosteşte sentinţa nedreaptă, soldaţii îl pironesc pe cruce. În spatele lor se află mulţimea care îl condamnă.

 Suntem tentaţi să-i acuzăm de această crimă numai pe contemporanii lui Isus. Dar dacă stăm şi medităm puţin, ne dăm seama că păcatele noastre sunt cele care l-au răstignit pe lemnul crucii. În acea mulţime ne găsim şi noi. La faptele petrecute pe muntele Calvar suntem şi noi complici. Şi noi l-am condamnat şi-l condamnăm atunci când există în inima noastră puţin din Iuda care îl trădează, puţin din Pilat care îl condamnă sau din soldaţii care îl răstignesc.

Suferinţa şi moartea lui Cristos pe cruce pentru mântuirea noastră să trezească în noi sentimentul de pocăinţă şi convertire, să trezească în noi căinţa adevărată asemenea lui Petru care, după ce l-a renegat pe Cristos, s-a căit de păcatul său.

 Sfântul Iosif de Copertino a trăit la începutul secolului al XVII-lea. Se spune că servitorul unui rege a venit într-o zi la sfânt pentru a-i aduce o scrisoare. De cum l-a văzut, sfântul Iosif de Copertino i-a spus cu voce aspră: „Fiul meu, serveşti un stăpân atât de nobil şi nu ţi-e ruşine să umbli cu o faţă aşa murdară, du-te şi te spală pentru a nu te vedea aşa de urât stăpânul tău”. Sărmanul om era foarte mişcat, ştia că dimineaţă se spălase pe faţă şi nu-şi dădea seama cum s-a putut murdări, deoarece nu se atinse de nici un obiect murdar. După ce s-a gândit puţin, şi-a dat seama că sfântul se referea la murdăria din sufletul său. A mers şi a făcut o spovadă generală, apoi s-a prezentat din nou în faţa sfântului. Acesta l-a primit cât se poate de bine şi i-a zis: „Acum, fiind fără nici o pată, te poţi prezenta înaintea stăpânului tău”.

Să luăm exemplu de la acest servitor şi să ne prezentăm în faţa Domnului cu inima curată pentru a sărbători aşa cum se cuvine Învierea Domnului. Să ne căim de păcate mărturisindu-le, spre a ne fi iertate prin sacramentul Spovezii. Astfel vom învia şi noi alături de Cristos, cel care s-a jertfit pentru ca noi să avem viaţă. Astfel vom deveni torţe vii pentru lumea care se zbate în întunericul păcatului.