en-USro-RO

| Login
15 august 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Miercuri, 15 august 2018

Sfintii zilei
ADORMIREA MAICII DOMNULUI
Ss. Tarciziu, m.; Iacint, pr.; Stanislau Kostka, cãlug.
Liturghierul Roman
† ADORMIREA MAICII DOMNULUI
Liturghie proprie, Gloria, Credo, prefațã proprie
alb, P
Lectionar
Ap 11,19a;12.1-6a.10ab: O Femeie îmbrãcatã în soare; ea avea luna sub picioarele ei.
Ps 44: Regina stã la dreapta ta, împodobitã cu aur de Ofir.
1Cor 15,20-27a: Cel dintâi va învia Cristos, dupã aceea, cei care sunt ai lui Cristos.
Lc 1,39-56: Cel Puternic mi-a fãcut lucruri mari. I-a înãlțat pe cei umili.
Meditatia zilei
† ADORMIREA MAICII DOMNULUI

Ex 12,1-8.11-14

1Cor 11,23-26

In 13,1-15

 Liturgia cuvântului de la această sfântă Liturghie este esenţială pentru a înţelege misterul pascal. Nu putem sări direct la duminica Învierii fără ca prin aceasta să împiedicăm posibilitatea pe care ne-o oferă ziua de astăzi, pentru a înţelege în ce constă Paştele nostru, adică participarea reală a fiecăruia dintre noi la pătimirea, moartea şi învierea aceluia care ne-a redeschis calea spre Dumnezeu-Treime, cel care este înţelegerea şi împlinirea noastră. De aceea, celebrăm acum instituirea Euharistiei, ca noua alianţă şi ca memorial al morţii şi învierii sale pentru noi.

Prima lectură, luată din Cartea Exodului, ne prezintă prefigurarea veterotestamentară a cinei, consumarea mielului pascal. A doua lectură, din sfântul Paul, reprezintă împlinirea sa în Noul Testament. De aceea, Evanghelia nu mai are nevoie să repete relatarea instituirii Euharistiei, fiind suficientă prezentarea atitudinii interioare a lui Isus în această dăruire pentru Biserică şi pentru lume în scena emoţionant mişcătoare a spălării picioarelor. Acest moment, cu siguranţă istoric, trebuia să deschidă ochii apostolilor pentru a vedea ceea ce se împlineşte în înfiinţarea Euharistiei şi, de atunci, în orice celebrare euharistică.

În această omilie vom avea în vedere trei aspecte: mielul pascal, Euharistia şi spălarea picioarelor.

Mielul pascal. Toată această expunere misterioasă a cinei pascale în prima lectură trebuie înţeleasă în cadrul celebrării creştine în vederea împlinirii sale viitoare.

Mai întâi, este cerut ca victimă „un miel de un an, de parte bărbătească şi fără pată” (Ex 12,5): doar cel mai bun poate fi destul de bun pentru această cină ce constituie o prefigurare a cinei pascale.

Cina trebuie luată în haine de călătorie şi în grabă. Ce vrea să ne spună nouă, creştinilor de azi, această frază? Că plecarea din lume spre Dumnezeu, prin pustiul morţii în ţara promisă aproape de el, nu se face în comoditatea unui mers înainte fără preocuparea pentru viitorul pământesc.

Mielul creştin este chiar Cel Înviat, care ne introduce în viaţa celor împreună înviaţi, „ascunsă în Dumnezeu” (Col 3,3). Cât priveşte sângele mielului, acesta trebuie să fie întins peste pragul şi uşorii uşii noastre până ce judecata lui Dumnezeu trece mai departe fără a ne nimici. Numai sângele lui Cristos, dacă va fi găsit în noi, ne va salva la dreapta judecată, deoarece el a învins judecata asupra păcatului şi a devenit, ca salvator, judecătorul nostru.

Euharistia. Sfântul Paul se referă, în textul din Scrisoarea întâi către Corinteni, la ceea ce i-a fost încredinţat de Domnul pentru a transmite mai departe, adică rugăciunea de mulţumire a lui Isus asupra pâinii: „Acesta este trupul meu, cel care este pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea mea” (1Cor 11,24). Aceeaşi rugăciune a făcut-o şi asupra potirului: „Acesta este noul legământ în sângele meu” (1Cor 11,25). Şi a adăugat: orice hrană euharistică este „vestirea morţii Domnului” (1Cor 11,26). Cât de mult ne-ar folosi, dacă am fi convinşi că sfânta Taină, care se păstrează în biserică, în tabernacol, nu este o relicvă, ci o persoană: prezenţă întrupată, victimă vie, glorioasă a persoanei lui Cristos, care trăieşte în mijlocul nostru, plin de har şi de adevăr, pentru a fi centrul şi inima comunităţii noastre parohiale! Numai Isus din sfânta Împărtăşanie este cel care ne menţine în adevărata viaţă.

Să fim atenţi la următoarea relatare pentru a înţelege mai bine toate acestea. Un tată se plimba cu fiul său prin grădină într-o zi de primăvară, când frumuseţile din jur erau la apogeu. „Tată, ce este gravitaţia?”, a întrebat copilul. Tatăl i-a răspuns: „Este o lege potrivit căreia toate lucrurile sunt atrase la pământ”. Copilul a insistat: „Cum se face atunci că lalelele cresc în sus?” Tatăl i-a zis: „Pentru că în ele lucrează o altă lege, legea vieţii, care este mai puternică decât legea gravitaţiei. Legea vieţii a eliberat lalelele, atât timp cât trăiesc, de sub legea gravitaţiei. Dacă le distrugi viaţa, ele vor cădea imediat”.

Isus întruchipează pe drept legea vieţii, care ne scapă de tendinţa de a aluneca în adâncurile păcatului şi disperării. Dar să nu uităm: aceasta se întâmplă doar atât timp cât îl primim în sufletele noastre.

Ceremonia din Vechiul Testament primeşte acum sensul său ultim, de o stabilitate profundă: „Trup pentru voi, legământ în sânge” înseamnă dăruirea de sine într-o iubire extremă, până în punctul în care acela care se oferă devine mâncare şi băutură pentru cei pentru care se dă.

Şi nu numai, dar devine, de asemenea, încredinţarea acestui sacrificiu în puterea acelora pentru care s-a dăruit: „Faceţi aceasta” (1Cor 11,24) a spus, nu „Primiţi aceasta”. Este ca şi cum s-ar adeveri pentru noi ceea ce putem gândi mai extrem: că omul-Dumnezeu care se dă pentru noi, ucigaşii săi, în hrana pentru viaţa cea veşnică, s-a depăşit din nou. În ce sens? Dăruirea sa pentru noi trebuie noi înşine s-o realizăm, oferind sacrificiul Fiului Tatălui. În acest sens, Conciliul al II-lea din Vatican cere ca toţii credincioşii „oferind ostia nepătată, nu numai prin mâinile preotului, ci împreună cu el, să înveţe a se oferi pe ei înşişi şi, prin Cristos mijlocitorul, să se desăvârşească din zi în zi în unirea cu Dumnezeu şi în unirea dintre ei, pentru ca, în cele din urmă, Dumnezeu să fie totul în toţi” (SC 48).

În Euharistie, noi oferim o pâine pe care am primit-o din bunătatea lui Dumnezeu, dar nu este ea şi rodul muncii noastre? Nu este acea împreună trudă, întoarcere, suferinţă şi fidelitate faţă de cuvântul lui Dumnezeu ce constituie paştele omului, obositorul său drum din această lume către Tatăl (cf. In 13,1)? Nu este nevoie să-mi răspundeţi. Se vede pe chipul dumneavoastră că răspunsul este afirmativ. Ce minunat ar fi dacă am avea curajul să le spunem, împreună cu Cristos, fraţilor care ne înconjoară în viaţa obişnuită şi la muncă: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul meu oferit pentru voi” (Mt 26,26). Luaţi, adică, timpul meu, prietenia mea, atenţia mea, competenţa mea, bucuria şi zâmbetul meu: pun totul la dispoziţia voastră; vreau să le folosesc nu numai pentru mine, dar şi pentru voi.

Spălarea picioarelor. Isus face acest gest pentru a profetiza în mod simbolic că el era pe punctul de a fi umilit în moarte. Este demonstrarea iubirii până la sfârşit (cf. In 13,1). O acţiune a iubirii pe care Petru o vede ca fiind întru totul inadmisibilă, asemenea unei lumi pe dos. Însă chiar această realitate răsturnată este cea mai dreaptă.

Cu cât vom şti mai mult să transpunem în viaţă umilinţa iubirii faţă de fraţi, cu atât vom fi mai aproape de Isus, modelul şi împlinirea noastră. Să ne imaginăm un cerc avându-l în centru pe Cristos, ca soare al dreptăţii. Din centrul soarelui către margini şi de la margini către soare se desfăşoară razele. Aceste raze sunt tot atâtea căi ale luminii şi ale iubirii divine. Fiecare merge pe o rază a lui. Cu cât te afli mai aproape de celelalte raze, de ceilalţi, cu atât te afli mai aproape de soare, de centru. Cu cât eşti mai departe de ceilalţi, cu atât eşti mai departe de Cristos.

Spălarea picioarelor reprezintă în Evanghelie demonstrarea palpabilă a ceea ce va fi dăruit Bisericii prin misterul Euharistiei: dăruirea de sine. Isus îi învaţă pe apostoli şi pe noi toţi că, dacă voim să devenim asemenea lui, trebuie să fim disponibili să uităm de noi înşine şi să ne plecăm unii asupra altora, gata să slujim în tăcere şi umilinţă. Cuvintele lui Isus cu care se încheie textul evanghelic de astăzi: „Şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu” (In 13,15) sunt un alt mod de a spune: „Faceţi aceasta în amintirea mea” (1Cor 11,24).