en-USro-RO

| Login
19 octombrie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Vineri, 19 octombrie 2018

Sfintii zilei
Ss. Paul al Crucii, pr. *; Ioan de Brébeuf, pr. și îns., m. *; Ioel, profet
Liturghierul Roman
Vineri din sãptãmâna a 28-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde (alb, roșu), IV
Lectionar
Ef 1,11-14: Noi mai dinainte am sperat în Cristos și voi ați fost însemnați cu sigiliul în Duhul Sfânt.
Ps 32: Fericit este poporul pe care Domnul și l-a ales ca moștenire.
Lc 12,1-7: Chiar și firele de pãr de pe capul vostru, toate sunt numãrate.

Meditatia zilei
Vineri din sãptãmâna a 28-a de peste an

Is 52,13 – 53,12

Evr 4,14-16; 5,7-9

In 18,1 – 19,42

 „Isus ştiind toate câte aveau să i se întâmple, le-a ieşit în întâmpinare şi le-a zis: «Pe cine căutaţi?», iar ei au răspuns: «Pe Isus Nazarineanul»” (In 18,4).

Suntem în Vinerea Sfântă. Această săptămână pe care am început-o în duminica Floriilor, când evreii l-au primit pe Isus în mod triumfal, cu ramuri de palmier în mâini şi strigând: „Osana Fiului lui David! Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului! Osana în înaltul cerului!” (Mt 21, 9), se încheie cu triduum-ul pascal, adică trei zile sfinte în care, prin textele şi celebrările liturgice propuse de sfânta Biserică, suntem conduşi progresiv spre misterul învierii Domnului, spre sărbătoarea Paştelui. Astfel, dacă ieri seară, în Joia Sfântă, am celebrat misterul instituirii sfintei Euharistii şi am prefigurat în mod ritual Paştele prin imaginea ultimei cine, în Vinerea Sfântă celebrăm misterele pătimirii, morţii şi înmormântării Domnului nostru Isus Cristos, anticipându-l prin jertfa sa de iubire pe lemnul crucii pe Cristos înviat, pentru ca în Sâmbăta Sfântă, cu vigilia pascală, să celebrăm însuşi misterul învierii.

După cum aţi observat, am folosit de mai multe ori cuvântul mister. Probabil că vă întrebaţi de ce? Cea mai mare parte a realităţilor prezentate în pericopele evanghelice ale triduum-ului pascal sunt strâns unite între ele, întrucât sunt luate din Evanghelia după sfântul Ioan şi, având în vedere Învierea sau Paştele, sunt transcendentale, inefabile, învăluite de mister şi nu le vom înţelege pe deplin decât în glorie, atunci când vom fi alături de Cristos.

Evanghelistului Ioan i se mai spune şi „teologul” datorită faptului că Evanghelia sa conţine o teologie profundă. Metoda sa teologică constă în faptul că întotdeauna începe printr-o descriere istorică a unei realităţi legate de Isus, cu inexactităţi de timp şi spaţiu, pentru ca, brusc, să treacă la partea importantă, mesajul teologic pe care vrea să îl transmită. Ioan este ucenicul pe care îl iubea Isus şi a avut privilegiul să stea cu capul pe pieptul Domnului, iar din acest motiv a avut parte, spun teologii, de o revelaţie specială. Apostolul pe care îl iubea Isus este, de altfel, singurul ucenic pe care îl găsim alături de Cristos, la poalele crucii, în Vinerea Sfântă.

Pe parcursul Postului Mare am fost invitaţi cu insistenţă să ne convertim pentru a beneficia de roadele mântuirii, pe care ni le vor obţine învierea Fiului. Am fost invitaţi să lepădăm, printr-o spovadă bună, haina păcatului pentru a învia şi noi cu Cristos, îmbrăcând haina harului. Să împlinim voinţa Tatălui asemenea Domnului şi, în faţa crucii sale, să ne convertim.

În Vinerea Sfântă, Biserica, în mod paradoxal prin lecturile propuse, ni-l prezintă pe Isus ca rege şi mare preot. Pentru a înţelege aceste două aspecte ale celebrării liturgice din această seară, trebuie să ne alimentăm credinţa cu revelaţia transmisă de sfântul Ioan, care spune: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe unicul său fiu la moarte pentru ca oricine crede în el să aibă viaţă veşnică” (In 3,16), iar „pentru că Tatăl îl iubeşte pe Fiul, toate le-a dat în mâinile lui” (In 3,35).

Profetul Isaia, în prima lectură, ni-l prezintă pe Mesia ca fiind „slujitorul lui Dumnezeu care deşi nevinovat ia asupra sa suferinţele, păcatele celor mulţi, mijlocind pentru cei păcătoşi, iar pentru aceasta Iahve îi va da în stăpânire popoarele, urcându-l pe treptele măririi” (Cf. Is 52,13 – 53,12).

În pericopa evanghelică putem observa din cel puţin două secvenţe că, în evenimentele pătimirii, Isus este stăpânul, iar cei care îl arestează, sau chiar Pilat, sunt simple personaje pe scena revelaţiei evanghelistului, cărora Cristos le manifestă gloria sa, iar ei prin comportament şi cuvânt îl recunosc ca rege.

Prima secvenţă este cea a arestării. Aici, soldaţii romani, slugile arhiereilor şi apostolul Petru sunt cei prin care evanghelistul ne supune lui Isus. În momentul arestării, Isus, care „ştia toate câte aveau să i se întâmple” (Cf. In 18,4), este cel care conduce istoria sa. El este cel care îi întrebă pe cei ce vin să-l aresteze: „Pe cine căutaţi?” Ei răspund: „Pe Isus Nazarineanul”. Isus le răspunde: „Eu sunt”. La auzul acestor cuvinte ei s-au retras şi au căzut cu faţa la pământ. Apoi Petru taie urechea slugii marelui preot, iar Isus îl apostrofează spunând: „Bagă-ţi sabia în teacă. Paharul pe care mi l-a dat Tatăl oare să nu-l beau?” (cf. In 18,4-11).

Vă veţi întreba poate, de ce oare au căzut soldaţii şi slugile arhiereilor la pământ? Pentru că au avut parte pentru un moment, dar doar pentru un moment, de o teofanie. Apostolul Paul a avut, de asemenea, parte de o teofanie atunci când, pe drumul Damascului, Dumnezeu i-a revelat gloria sa şi tot aşa a căzut la pământ la vederea gloriei divine, dar Paul s-a convertit pentru totdeauna, nu doar pentru un moment.

În situaţia soldaţilor şi a slugilor suntem şi noi. De câte ori nu ni se revelează Cristos cel viu, în sacramentul Spovezii, iar noi, deşi ne convertim descoperindu-ne slabi din cauza păcatelor, la scurt timp uităm de el şi-l răstignim prin aceleaşi păcate? De câte ori nu ne eschivăm ca şi Petru şi, în loc să vedem în noi vina pentru suferinţele Domnului, o căutăm în alţii? De câte ori nu ne opunem planului lui Dumnezeu prin care vrea să ne mântuiască, răzvrătindu-ne, neacceptând crucea datoriilor noastre zilnice?

În Evanghelia de astăzi, Isus ne învaţă că trebuie să ascultăm de voinţa Tatălui şi cu iubire să acceptăm necazurile, suferinţele pe care ni le trimite, conştienţi fiind că doar astfel le vom putea învinge şi le vom putea stăpâni. Asemenea lui Cristos, care şi-a acceptat cu iubire crucea, vom deveni şi noi stăpânii propriei noastre istorii şi umanităţi, prin purtarea crucii datoriilor zilnice.

Mai clar însă reiese faptul că Isus este Cristos, regele uns de Dumnezeu pentru a mântui neamul omenesc, din scena răstignirii în care Pilat şi iudeii îşi dispută titlul „Isus Nazarineanul, regele iudeilor” (In 19,19), pe care Pilat îl pune ca pe o coroană regească deasupra capului lui Isus pe cruce. Guvernatorul roman a spus de mai multe ori că nu găseşte nici o vină într-însul şi căuta să-l elibereze. Neputând să-l elibereze, îl dă spre răstignire, dar îşi mărturiseşte credinţa în Isus afirmând regalitatea lui mesianică, scriind acea plăcuţă cu cuvintele „Isus Nazarineanul, regele iudeilor” (In 19,19) în trei limbi: greceşte, latineşte şi evreieşte. Prin aceasta, spune exegetul Jean-Marie Sevrin, paradoxal, Pilat „se converteşte”. Prin ceea ce scrie Pilat, glasul evanghelistului, în greceşte (limba culturală a vremii), în evreieşte (limba cultuală) şi latineşte (limba oficială a Imperiului Roman), Cristos devine regele întregii lumi.

În această seară, ceremoniile nu includ liturgia euharistică, pentru că acesteia îi ia locul adorarea crucii ca şi un ultim apel la convertire înainte de sărbătoarea Paştelui. Lectura a doua îl numeşte pe Isus mare preot. El, prin jertfa sa pe lemnul crucii, „este marele preot care străbate cerurile pentru că deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit. Ajungând astfel desăvârşit, a devenit pentru toţi cei care ascultă de el cauză de mântuire veşnică” (cf. Evr 4,16; 5,8-9).

Într-o zi, coboram spre centrul oraşului, iar din sens opus urca o fetiţă cu frăţiorul ei în spate, care dormea. Probabil că zilnic îl aducea de la grădiniţă, pentru că îi mai văzusem şi cu alte ocazii. Mişcat pentru că era şi ea tot un copil şi ar fi putut să se joace, i-am spus: „Fetiţă dragă, grea cruce mai duci!” Răspunsul ei m-a lăsat fără cuvinte: „Dar nu e cruce, domnule, e frăţiorul meu!” De atunci, ori de câte ori am vreo dificultate, îmi amintesc cuvintele fetiţei.

Suntem adesea încercaţi de nevoi, ne confruntăm zilnic cu lipsa banilor, cu răutatea colegilor de serviciu, cu copiii care parcă sunt prea obraznici sau cu tramvaiul care nu mai vine. Toate acestea sunt ocazii de a muri, de a ne sacrifica, asemenea lui Cristos, din iubire răstignind egoismul nostru, comoditatea noastră, lipsa noastră de răbdare. Asemenea fetiţei din exemplul de mai înainte, să considerăm toate aceste nemulţumiri, încercări, „frăţiori” pe care să-i purtăm conştienţi, fiindcă Dumnezeu ni-i trimite pentru că vrea să devenim mai buni. Să acceptăm voinţa Tatălui şi să murim, ca şi Cristos, pentru egoismul nostru, să îl înmormântăm împreună cu el, convinşi fiind că astfel vom beneficia de înviere şi de viaţa veşnică împreună cu Domnul.