en-USro-RO

| Login
18 septembrie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Marți, 18 septembrie 2018

Sfintii zilei
Sf. Iosif din Copertino, pr.
Liturghierul Roman
Marți din sãptãmâna a 24-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, IV
Lectionar
1Cor 12,12-14.27-31a: Voi sunteți trupul lui Cristos și membru fiecare în parte.
Ps 99: Noi suntem poporul Domnului și turma pãșunii sale.
Lc 7,11-17: Tinere, îți zic, scoalã-te!

Meditatia zilei
Marți din sãptãmâna a 24-a de peste an

Fap 2,14.22-32

Mt 28,8-15

 Astăzi, a doua zi de Paşti, resimţim o prelungire şi un ecou al bucuriei zilei de ieri, o bucurie care are ca fundament misterul învierii Domnului nostru Isus Cristos din morţi. El, Cel Înviat, după ce a învins moartea şi a distrus puterea diavolului, ne-a deschis prin învierea sa calea mântuirii, ne-a ridicat la rangul de fii ai lui Dumnezeu. De aceea, toţi trebuie să ne bucurăm, să ne înveselim, deoarece Isus, Cel Înviat, ne eliberează de mizeriile noastre, ne umple inima de bucurie şi de speranţă, ne vorbeşte, ne încălzeşte inima, uită trădările noastre, merge împreună cu noi şi ne luminează viaţa noastră, atât de des întunecată şi obscură.

Această sărbătoare a Învierii Domnului ar fi lipsită de sens şi de folos, dacă s-ar reduce la o simplă exaltare sentimentală, la o simplă manifestare a bucuriei. Oare ce avem de făcut ca această bucurie să fie deplină? Ce ar trebui să facem ca să nu cădem în această exaltare sentimentală? A înviat Cristos cu adevărat şi în inima noastră? În faţa acestui moment de sinceritate cu noi înşine, sfântul Grigore cel Mare vine în ajutorul nostru învăţându-ne ce avem de făcut: „Grăbiţi-vă să cunoaşteţi poruncile lui Dumnezeu, misterele Mântuitorului, bucuriile patriei cereşti şi angajaţi-vă să practicaţi cu grijă normele vieţii. Ştim că până astăzi ni s-a permis să împlinim binele, nu ştim dacă va fi posibil şi mâine”. Este momentul să facem lumină în viaţa noastră, să trecem de la păcat la har, de la viciu la virtute, de la bătrâneţe la copilărie. Copilărie, aş spune, nu ca vârstă, ci ca simplitate. Din cauza extremei bătrâneţi provocate de păcat ajunsesem la o moarte sufletească, însă prin învierea lui Cristos suntem reînnoiţi, redobândim nevinovăţia copiilor. E necesar ca lumea să vadă întipărit adevărul învierii pe faţa noastră şi în conduita vieţii noastre, aşa cum se vede întipărită această bucurie în inimile apostolilor şi ale femeilor sfinte, după cum ne relatează lecturile de la această sfântă Liturghie.

În prima lectură, luată din Faptele Apostolilor, în numele celorlalţi apostoli, Petru proclamă cu mult curaj întregului popor israelit la Ierusalim conţinutul esenţial al credinţei că Isus a înviat şi întăreşte acest lucru din cuvintele regelui David: „Eu îl vedeam pe Domnul întotdeauna înaintea mea; dacă el este la dreapta mea, eu nu mă clatin. De asemenea, inima mea se înveseleşte şi limba mea cântă de bucurie; chiar şi trupul se va odihni în nădejde, căci tu nu poţi să mă laşi pradă morţii şi nu vei îngădui ca Cel Sfânt al tău să vadă putrezirea. Mi-ai făcut cunoscute căile vieţii, mă vei umple de bucurie prin prezenţa ta” (Fap 2,25-28). Apostolii nu au rămas închişi în Cenacol spre a gusta nestingheriţi bucuria revenirii lui Cristos înviat, dar au ieşit din Cenacol spre a vesti şi împărtăşi şi altora această bucurie, deşi ştiau că vor întâmpina împotriviri şi prigoane aşa cum le prevestise Isus. Atât de mare le era bucuria, încât nu puteau să o ţină în mod egoist în ei. Ce schimbare! Apostolii fricoşi devin mărturisitorii învierii. Este o bucurie care nu separă zilele fericite de cele triste, momentele de succes de cele de faliment, experienţele demne de laudă de cele ruşinoase, pătimirea de înviere. Această bucurie este un dar al iubirii lui Dumnezeu, care nu ne părăseşte în momentul bolii, al sărăciei, al opresiunii şi al persecuţiei. Nu ne părăseşte nici când suntem luaţi în râs sau torturaţi, furaţi sau mutilaţi, bătuţi sau ucişi. Este cu adevărat extatică pentru că ne face mereu să ieşim din locuinţa fricii pentru a intra în aceea a iubirii şi continuă să proclame că moartea nu are ultimul cuvânt. Aşadar, învierea Domnului nostru Isus Cristos, ne spune sfântul Augustin, „reprezintă o viaţă nouă pentru cei care cred în Isus. Acesta este misterul pătimirii şi învierii sale, pe care voi trebuie să-l cunoaşteţi şi să-l trăiţi bine. Nu în zadar viaţa a fost dată morţii; nu în zadar este izvorul vieţii, din care se bea pentru a trăi; a băut potirul pe care nu-l merita”. După cum observăm, învierea nu ne îndeamnă să fugim din lumea aceasta, ci să trăim realitatea învierii cu logica aceluia care a învins moartea. Ne îndeamnă să ne apropiem de Cel Înviat, să-l primim în sufletul nostru, să vestim această bucurie tuturor, să nu fim indiferenţi şi reci faţă de acest eveniment extraordinar.

Evanghelia de astăzi ne pune în faţa evenimentului extraodinar, învierea lui Cristos, care provoacă „teamă şi bucurie”. Acest eveniment, după cum ne spune sfântul evanghelist Matei, a avut două grupuri de martori: pe de o parte femeile care merg la mormântul lui Isus, pe de altă parte soldaţii care sunt puşi să păzească mormântul de către farisei cu acordul lui Pilat. Cele două grupuri devin purtătoare de mesaj: mai întâi femeile sunt încurajate de către înger şi mai apoi, în timp ce se întorceau, sunt întărite de apariţia lui Cristos, primesc de la el sarcina de a le spune apostolilor că este viu, că a înviat şi că îl vor întâlni în Galileea. Celălalt grup, al soldaţilor, este şi el într-un prim moment purtător al aceluiaşi mesaj; după cum ne relatează evanghelistul Matei: „Câţiva soldaţi puşi de pază la mormânt au venit în cetate şi au dat de ştire arhiereilor tot ceea ce se petrecuse” (v. 11). În acest moment intervine minciuna. Ceea ce au relatat trebuie schimbat: „Să spuneţi aşa: «Ucenicii lui au venit noaptea şi l-au luat pe când noi dormeam»” (v. 13). Cu alte cuvinte, ucenicii au venit noaptea pe furiş şi au răsturnat piatra de la intrarea în mormânt şi au furat trupul. Dar toate acestea nu se puteau întâmpla fără zgomot fără efort. Şi apoi soldaţii nici măcar nu sunt coerenţi. Dacă atunci când a fost furat trupul ei dormeau, cum puteau să spună cine a furat trupul?

După cele spuse, avem de a face cu două feluri de atitudini faţă de învierea lui Cristos: prima este cea a femeilor care îl primesc pe Învăţător prin gestul lor de a-i îmbrăţişa picioarele; a doua este aceea a soldaţilor care primesc bani de la marii preoţi şi de la bătrânii poporului, pentru a nega învierea lui Cristos din morţi. Pentru primul grup, faptul de a primi ca adevărată învierea lui Cristos ia naştere din adoraţie, din relaţia profundă cu persoana care a marcat existenţa lor de ucenice. În schimb, al doilea grup, în loc să primească învierea ca adevărată, ei încep să mintă. Şi misiunea care urmează este diferită. Femeilor le-a fost încredinţată vestea cea bună, soldaţilor le este cerută o mărturie falsă. Există o teamă care le însoţeşte pe femei: sunt în faţa unui mister, a unei realităţi care este înainte, în şi dincolo de viaţa lor. Există o teamă care îi însoţeşte şi pe soldaţi: declaraţia lor autoacuzatoare, cu privire la neglijenţă, care descalifică profesiunea lor de străjeri. Ambele misiuni sunt însoţite şi de invitaţia să nu le fie frică: „Nu vă temeţi!” (v. 10). Pe de o parte, această invitaţie le deschide pe femei spre recunoştinţă, spre adevăr. Pe de altă parte, îi închide pe soldaţi în închisoarea ipocriziei: „Ne luăm noi obligaţia să-l îmbunăm şi să vă scăpăm de orice neplăceri” (v. 14). Oare nu suntem şi noi în contradicţie cu mesajul lui Cristos, atunci când spunem una şi facem alta? Nu iubim mai mult minciuna decât adevărul?

Într-o anecdotă se spune că adevărul şi minciuna au mers odată împreună să facă baie. Cu această ocazie, minciuna a furat hainele frumoase ale adevărului şi s-a îmbrăcat cu ele. Adevărul, în loc să îmbrace hainele minciunii a preferat să plece gol. De atunci, adevărul umblă în lume gol, huiduit, dispreţuit, în timp ce minciuna, deghizată cu hainele elegante ale adevărului, umblă atrăgându-i pe oameni şi este iubită de toţi. O simplă anecdotă, dar cât adevăr în ea! Sunt atâtea suflete care nu ajung la credinţă sau îşi pierd credinţa în Cristos, deoarece sunt victime ale minciunii care se prezintă în veşmintele adevărului!

Vor fi întotdeauna oameni care caută să ascundă adevărul, care se refugiază în comploturile lor apărându-şi interesele, depărtându-se tot mai mult de simplitatea adevărului şi semănând confuzie în jurul lor, dar cu toate acestea noi nu trebuie să ne descurajăm, ci să fim martori autentici ai mesajului evanghelic. Să avem grijă să păstrăm neatinsă credinţa noastră în învierea lui Cristos, precum şi bucuria ce se naşte din ea.