en-USro-RO

| Login
18 septembrie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Marți, 18 septembrie 2018

Sfintii zilei
Sf. Iosif din Copertino, pr.
Liturghierul Roman
Marți din sãptãmâna a 24-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, IV
Lectionar
1Cor 12,12-14.27-31a: Voi sunteți trupul lui Cristos și membru fiecare în parte.
Ps 99: Noi suntem poporul Domnului și turma pãșunii sale.
Lc 7,11-17: Tinere, îți zic, scoalã-te!

Meditatia zilei
Marți din sãptãmâna a 24-a de peste an

Fap 2,36-41

In 20,11-18

 Biserica, în înţelepciunea sa, conştientă fiind de măreţia evenimentului pe care îl celebrăm în aceste zile, a rânduit mai multe zile de sărbătoare pentru a oferi un spaţiu mai larg de meditare asupra misterului central al credinţei noastre. Însăşi existenţa creştinismului are la bază acest eveniment al morţii şi învierii lui Cristos, căci sfântul Paul le spune corintenilor: „Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este şi credinţa voastră” (1Cor 15,14). Prin venirea sa în lume, Cristos duce la îndeplinire planul de răscumpărare al Tatălui. Prin moartea şi învierea sa, el a răscumpărat lumea, a refăcut legătura omului cu Tatăl, legătură care a fost ruptă prin păcatul primilor oameni. Răscumpărarea nu s-a făcut cu aur şi argint, ci printr-o jertfă supremă pornită din iubire.

Textele pe care sfânta Biserică le propune astăzi se alătură mărturiilor din zilele precedente care vorbesc despre învierea lui Cristos. Tema centrală a liturgiei cuvântului este cea a căutării lui Cristos; în prima lectură, luată din Faptele Apostolilor, ascultătorii lui Petru îl caută pe Cristos în proclamarea pe care o face în ziua de Rusalii la Ierusalim; în Evanghelie, Maria Magdalena îl caută în mormântul gol. Cristos a murit şi a înviat pentru ca viaţa noastră să capete un nou sens, să dea speranţă celor deznădăjduiţi şi lumină celor care umblă în întunericul necredinţei. Dar pentru creştinul de astăzi, în afara câtorva momente de bucurie efemeră, mai are vreo însemnătate această sărbătoare? Nu cumva primim acest eveniment doar ca o simplă privire în trecut şi, în acest caz, moartea şi învierea lui Cristos nu sunt decât o simplă povestire istorică? Mai suntem noi adevăraţi martori ai învierii prin viaţa şi faptele noastre sau totul se rezumă la nişte sărbători deosebite care vin şi trec fără să transforme inima noastră?

Fragmentul evanghelic luat de la sfântul Ioan prezintă întâlnirea dintre Cristos şi Maria Magdalena. În tot acest timp de după răstignire, apostolii au stat mai mult ascunşi de frica iudeilor; se temeau să nu fie ucişi şi ei asemenea lui Isus. Au sperat ca şi conaţionalii lor într-un Cristos care va elibera poporul de sub dominaţia romanilor, însă acum, văzându-l atârnat pe lemn, toate speranţele lor se vedeau destrămate, totul fusese în zadar pentru că acum s-a sfârşit în mod tragic. În această atmosferă lipsită de speranţă şi plină de neîncredere, femeile sfinte sunt cele care îl află pe Cristos cel viu şi duc acest mesaj şi apostolilor. Evanghelia o prezintă pe Maria Magdalena plângând lângă mormânt. Motivul întristării era faptul că trupul lui Isus nu mai era în mormânt, dispăruse. Putea fi luat în ascuns şi dus în alt loc pentru a potoli mulţimile care i-au ascultat cuvintele lui Isus, au asistat la răstignirea lui, iar acum aşteptau să vadă ce se mai putea întâmpla după îngroparea lui.

Lectura luată din Faptele Apostolilor redă îndemnul adresat de apostolul Petru primei comunităţi creştine de la Ierusalim în ziua de Rusalii, ca să fie statornici în credinţa în Cel înviat. Acum, întăriţi de întâlnirile cu Domnul înviat şi sub impulsul Duhului, apostolii pornesc să vestească tuturor mesajul că Isus a înviat. Plin de bucurie, Petru proclamă că acel Isus răstignit de ei trăieşte acum şi este însuşi Fiul lui Dumnezeu venit în lume pentru a-l face cunoscut oamenilor pe Tatăl şi planul său de mântuire. Căci spune Catehismul Bisericii Catolice: „Învierea constituie, înainte de toate, confirmarea a tot ce a făcut şi a învăţat Cristos. Toate adevărurile, chiar şi cele mai inaccesibile spiritului uman, îşi găsesc justificarea, de vreme ce, prin învierea sa, Cristos a dat dovada definitivă, pe care o promisese, a autorităţii sale dumnezeieşti” (CBC 651). Prin moartea şi învierea sa, Cristos poartă la desăvârşire întreaga istorie a mântuirii, căci el este răscumpărătorul ei. Profund mişcaţi în inimă la auzul acestui mesaj, ascultătorii îl întreabă pe Petru: „Fraţilor, ce trebuie să facem?” Răspunsul lui Petru este categoric: „Convertiţi-vă şi botezaţi-vă în numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor şi primirea Duhului Sfânt”.

Se povesteşte următorul fapt din viaţa filozofului francez Voltaire, cunoscut contemporanilor săi mai ales prin dispreţul şi ironia sa faţă de misterele creştinismului. Într-o zi, o femeie din înalta societate franceză îl întâlneşte pe filozof şi îl întreabă cum de mai este posibil ca oamenii să mai creadă în înviere. Femeia se aştepta ca Voltaire, la auzul acestei întrebări, să înceapă lungul şir de ironii la adresa Bisericii, cum obişnuia să facă atunci când era provocat cu întrebări ce priveau religia creştină. Însă, spre surprinderea ei, după câteva clipe de tăcere, filozoful îi răspunde respectuos: „Doamnă, învierea este cel mai simplu lucru din lume. Acela care i-a creat o dată pe oameni poate să-i creeze şi pentru a doua oară”.

Pentru cel care crede în Cristos şi în misterul răscumpărării omului potrivit planului lui Dumnezeu, învierea reprezintă o nouă naştere, în spirit, de la păcat la viaţa harului. Întreaga existenţă a omului este o continuă căutare a adevărului. Înainte de întâlnirea cu Cristos, Maria Magdalena era o păcătoasă, însă după această întâlnire, viaţa ei capătă un nou sens; îi ascultă cuvântul şi îl urmează până pe Calvar şi apoi şi la mormânt. La apariţia lui Cristos, ea rămâne tot tristă, căci ochii ei nu l-au recunoscut pe Cel Înviat decât în momentul când Maria este strigată pe nume. Atunci, plină de bucurie i se închină şi îl recunoaşte ca Domn şi Învăţător. În Cristos trebuie să-şi afle izvorul credinţa şi speranţa noastră, căci prin învierea sa, Cristos este garanţia învierii noastre. Uneori, îndoiala ne cuprinde şi în acele momente suntem asemenea Mariei; stăm lângă mormânt, îl vedem gol şi plângem, căci nu-l mai găsim pe Cristos.

Maria se prezintă ca simbol al celui care merge în căutarea lui Cristos. Dacă a căuta înseamnă a simţi lipsa cuiva de care avem nevoie absolută, atunci ajungem să credem cu adevărat în Cristos, numai atunci când simţim că absenţa sa din viaţa noastră este un fapt insuportabil. Experienţa Mariei este tocmai a aceluia care, pierzându-l pe Domnul, înţelege că el este cu adevărat singurul adevăr de neînlocuit al vieţii sale şi începe să-l caute. Nu l-a pierdut numai atunci când pe Calvar l-a văzut răstignit, ci şi acum, la mormânt, când nu-i mai găseşte trupul. Suntem şi noi asemenea iudeilor cărora le predica Petru şi care au întrebat: „Fraţilor, ce trebuie să facem?” În ce constă credinţa noastră?

Unul singur este fundamentul credinţei noastre, şi anume Isus, care a fost răstignit pentru păcatele noastre, dar după trei zile a înviat biruitor din morţi pentru a deschide omului orizontul învierii viitoare şi viaţa cea veşnică. Moartea este cel mai mare rău care a intrat în lume prin neascultarea primilor oameni, dar Isus a învins răul şi moartea prin supunerea sa totală faţă de voinţa Tatălui. Moartea este realitatea ce exprimă cel mai bine condiţia fragilităţii omului, căci nimeni nu poate fugi de ea. Cristos a învins moartea, nu în sensul că a eliminat-o din lume, ci a manifestat inconsistenţa puterii sale. Ea este doar un moment de trecere, închide un ciclu de viaţă (cea trupească) şi deschide un alt mod de viaţă (viaţa cea veşnică).

Se pot contura în lumea de astăzi două atitudini ale omului în faţa mormântului gol: o primă atitudine o au cei care îl caută pe Isus în mormânt doar cu ochii trupului şi atunci învierea face parte din categoria basmelor care îl lasă rece pe ascultător – este gol şi doar atât; o a doua atitudine este aceea care are la bază credinţa; atitudinea celui credincios care priveşte mormântul, îl vede gol şi crede în înviere. Când se caută înţelegerea mai mult cu raţiunea, învierea este un simplu eveniment lipsit de temei şi care produce doar senzaţie. Maria îl recunoaşte pe Cristos atunci când este strigată pe nume; dar noi mai recunoaştem glasul celui care cheamă? Fiecare este chemat pe nume, însă este o datorie personală de a identifica sau nu glasul celui care cheamă. De noi depinde dacă răspundem acestui glas sau rămânem copleşiţi de zgomotul acestei lumi.

Bucuria învierii lui Cristos nu trebuie să ţină doar câteva zile. Trebuie să rămână mereu vie în sufletele noastre ca astfel să o putem mărturisi prin cuvinte şi fapte. De aceea, în momentele dificile din viaţă să alergăm la Cristos, care este viaţa şi învierea noastră, pentru a întări şi mări în noi credinţa faţă de misterul vieţii sale. Întăriţi de cuvântul celor care dau mărturie, să cerem de la Domnul darul unei credinţe profunde pentru ca oamenii, privind la noi, să dea mărturie şi ei, la rândul lor, despre Cristos cel înviat. Să nu ne temem niciodată să răspundem fără ezitare bucuriei că l-am recunoscut pe Domnul, dincolo de iluziile şi dorinţele noastre şi să-l mărturisim tuturor.