en-USro-RO

| Login
22 iulie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Sâmbătă, 21 iulie 2018

Sfintii zilei
Sf. Laurențiu din Brindisi, pr. înv. *
Liturghierul Roman
Sâmbãtã din sãptãmâna a 15-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde (alb), III
Lectionar
Mih 2,1-5: Tânjesc dupã câmpii și le jefuiesc, dupã case și le iau.
Ps 9: Nu uita, Doamne, de cei sãrmani ai tãi!
Mt 12,14-21: Le poruncea sã nu-l facã cunoscut, ca sã se împlineascã ceea ce a fost spus prin profetul Isaia.
Meditatia zilei
Sâmbãtã din sãptãmâna a 15-a de peste an

Fap 1,1-11

Ef 1,17-23

Mt 28,16-20

 Solemnitatea Înălţării Domnului nostru Isus Cristos la cer poate părea o sărbătoare de mai puţină importanţă, fiind situată între Paşte şi Rusalii. În schimb, ea face parte din însăşi inima timpului şi a misterului pascal. Este inseparabilă de Naştere, începutul drumului mântuirii noastre. Este inseparabilă de pătimire şi înviere, căci numai Cristos glorificat şi înălţat îl poate trimite pe Duhul Sfânt să continue în istorie lucrarea sa pământească. Mai mult, este tocmai scopul ultim care dă sens credinţei noastre.

În liturgia cuvântului avem, înainte de toate, în lectura din Faptele Apostolilor, dimensiunea istorică a misterului înălţării lui Cristos. Sub ochii apostolilor, Isus înviat se înalţă şi intră în gloria sa. Cuvântul atotputernic, spus de Dumnezeu Tatăl şi trimis pe pământ se întoarce în locul de unde a coborât, după ce a realizat misiunea pentru care a fost trimis, permiţând trimiterea altui Consolator, Duhul Sfânt, pentru a ne da forţa, asemenea apostolilor, ca să fim martorii lui Cristos în locurile unde suntem chemaţi să trăim.

A doua lectură, luată din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni, ne oferă dimensiunea teologică. Cristos înviat din morţi şi ridicat la cer, acum şade la dreapta lui Dumnezeu Tatăl şi totul îi este supus la picioarele sale. Această glorificare a obţinut-o trecând prin experienţa pătimirii şi a morţii sale. Un mister ce conţine şi manifestă bogăţia milostivirii lui Dumnezeu: din oameni morţi din cauza păcatelor, ne-a făcut vii în Cristos, când l-a înviat din morţi; din fiinţe pământeşti ne-a făcut făpturi cereşti – căci ne-a aşezat în ceruri –, când l-a aşezat la dreapta sa pe Cristos. Datorită harului, umanitatea noastră a fost înălţată în slavă la Dumnezeu Tatăl, la dreapta sa cu Cristos. Prin urmare, să ne străduim să trăim în speranţa de a-l urma în slavă pe Cristos, Capul nostru.

Evanghelia după sfântul Matei cuprinde ultimele cuvinte ale Învăţătorului, prin care îi trimite pe apostoli în misiune în lumea întreagă.

Înălţarea este un mister, un adevăr de credinţă, pe care nu-l vom putea înţelege niciodată în totalitate. Acest mister este dificil, pentru că se loveşte fie de legile fizice, fie de raţionalitatea omului. Pentru aceasta, şi noi trebuie să ne rugăm, având pe buze cuvintele sfântului Paul din a doua lectură de astăzi: Dumnezeu să ne dăruiască duhul înţelepciunii şi al descoperirii pentru o mai profundă cunoaştere a lui. El să ne lumineze ochii minţii noastre, ca să putem înţelege speranţa la care am fost chemaţi.

Noi facem profesiunea de credinţă de fiecare dată când recităm Crezul: „S-a înălţat la cer, şade la dreapta Tatălui”. Cu alte cuvinte, noi credem în Isus Cristos cel viu. Însă suntem prea obişnuiţi să repetăm această afirmaţie, că nu ne mai atinge, nu ne mai sensibilizează, nu ne mai provoacă. Ne lasă aproape inerţi şi indiferenţi. În acest caz, să ne mai mirăm când se naşte în noi vreo criză de credinţă şi apar tot felul de întrebări, cum ar fi: Cum e posibil, mai ales azi, să mai avem asemenea credinţă? E loc în lumea modernă, aşa de decepţionată, raţionalistă, cufundată doar în dovezi palpabile, pentru o credinţă atât de infantilă şi ingenuă, pentru o profesiune de credinţă atât de veche?

Francesco Carnelutti, scriitor italian, înaintea acestui mister al cerului se întreba: „Ce este cerul? Care cer?” Iar o tânără poetă franceză, exaltând înălţarea spaţială a astronomului Yuri Gagarin spunea: „Misterul credinţei creştine este o fabulă insuportabilă pentru omul de astăzi, în timp ce toată realitatea constă în acest fapt istoric: omul a învins legile materiei care păreau imutabile şi s-a ridicat la cer. Gagarin, «fiul tâmplarului sovietic» este «Cristosul» timpului nostru”.

De ce se întâmplă să ajungem şi astăzi în asemenea criză de credinţă? Răspunsul trebuie să-l căutăm în atitudinea noastră faţă de Dumnezeu, creatorul nostru. Să ne trezim din schemele rigide, limitate şi înguste ale gândirii noastre umane! Să ne lăsăm pătrunşi de adevărul că, în afară de această lume vizibilă, materială, mai există şi o lume invizibilă, supranaturală, cerească, ce trebuie să fie şi ţinta noastră! Că Dumnezeu, creatorul nostru, este totul pentru noi, oamenii, creaturile sale! Că o dată cu moartea, învierea şi înălţarea lui Cristos la cer, se schimbă şi viaţa tuturor oamenilor, nu numai a noastră, a creştinilor! Că cerul din evanghelie nu este un spaţiu, ci mai curând un mod de a fi, un sublim timp, un timp care se numeşte eternitate! După această premiză raţională, metafizică, credinţa se deschide cu o reînnoită siguranţă fondată pe revelaţia cuvântului lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, interpretată în mod autentic de către Biserică, trupul mistic al lui Cristos, al cărei cap este.

Astfel că lecturile de astăzi ne răspund cu claritate: „Acest Isus, care s-a înălţat la cer din mijlocul vostru, tot astfel va veni din nou” (Fap 1,11); „Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Părintele slavei…, l-a făcut să şadă de-a dreapta sa în ceruri. El l-a înălţat deasupra tuturor domniilor, puterilor, tăriilor, stăpânirilor. Lui i-a supus toate şi, punându-l mai presus de toate, l-a orânduit capul Bisericii, care este trupul lui şi plinătatea aceluia care desăvârşeşte toate în toţi (Ef 1,17.21-23); „Iată, eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Mt 28,20). În aceste trei fraze ale cuvântului lui Dumnezeu este sintetizată întreaga noastră credinţă în misterul înălţării Domnului Isus.

Acest Isus e cu noi în fiecare zi: este cu noi ca om-Dumnezeu înviat, ca Fiu al Tatălui şi fratele nostru, ca şi cap al Bisericii peregrine. Această prezenţă e multiplă: în cuvântul său, în Euharistie, în Preoţie, în fiecare frate, în special în cel mai mic şi neînsemnat. În aşteptarea venirii sale să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi, el este prezent şi realizează plinătatea tuturor lucrurilor în misterul trupului său, Biserica. Prin urmare, nu este absent, îndepărtat. Atunci pentru ce atâtea dificultăţi în a accepta cu bucurie şi eficacitate un mister care ne orientează viaţa şi ne dă puterea pentru a realiza existenţa noastră umană şi creştină în timp şi în eternitate?

Cu siguranţă, Isus nu va veni la noi din spaţiu şi pe nori, ca un astronaut. Cu totul alte lucruri Sfânta Scriptură şi credinţa Bisericii vor să afirme, şi anume: lumea nu e doar un cosmos vizibil, dominat de legile fizice; e mai mult. Istoria nu este, pur şi simplu, un interminabil lanţ de evenimente, mai mici şi mai mari, evenimente la nivel de indivizi, de popoare sau de clase; istoria este mult mai mult. Lumea este locul unde Dumnezeu întâlneşte oamenii. Lumea este locul în care Dumnezeu îşi îndreaptă iubirea faţă de oameni prin şi în Fiul întrupat, devenit om. Pe lângă cauzele şi efectele de natură istorică, există în lume o putere şi cea mai importantă, aceea a lui Dumnezeu, providenţă, care este milostiv şi împărtăşeşte viaţa şi suferinţa omului în istorie. Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său unul-născut, ca să-l întâlnim şi să descoperim sensul nou şi clar al vieţii şi al existenţei noastre, sens pe care nu-l găsim noi înşine, ci este Dumnezeu care ni-l dezvăluie.

Totodată, Biserica ne invită astăzi la bucurie, căci Isus din Nazaret, mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, judecător al lumii şi Domn al universului nu ne-a abandonat în slăbiciunea condiţiei noastre umane, ci ne-a precedat în locuinţa veşnică pentru a ne dărui seninătatea credinţei că unde este el, capul, vom fi şi noi, membrele sale. Sfântul papă Leon cel Mare, într-una dintre predicile sale spunea: „Înălţarea lui Cristos este înălţarea noastră! Astăzi, nu am fost doar confirmaţi ca posesori ai paradisului, ci am pătruns prin Cristos în sublimitatea cerului”. Şi psalmul responsorial 46, cel de astăzi, ne invită la bucurie pentru a cânta înălţarea Domnului la ceruri şi aşezarea sa victorioasă la dreapta Tatălui.

Animaţi de această fericită speranţă, să ne însuşim cuvântul apostolului Paul şi să spunem: „Am crezut, de aceea am vorbit” (2Cor 4,13) şi, ca şi el, să ascultăm de porunca lui Cristos: „Aşadar, mergeţi şi convertiţi popoarele…, învăţaţi-le să păzească toate câte vi le-am poruncit vouă” (Mt 28,19-20). Speranţa la care am fost chemaţi nu constă într-un vis util de a ne scoate din realitatea pe care o trăim astăzi. Din contra, fiind purtaţi de acest dor după cer suntem chemaţi să dăm mărturie despre prezenţa Domnului Isus şi puterea harului său.

Sfânta Fecioară i-a spus Bernadetei Soubirous că nu o va face fericită pe pământ, ci în ceruri. „Aşadar, eşti sigură că mergi în paradis?”, au întrebat-o prietenele. „Da”, a răspuns sfânta, „dacă îmi voi face până la capăt datoria”.

Astfel, ne putem da seama că creştinismul nu este un refugiu din faţa dificultăţii îndatoririlor şi a angajamentului misionar, o consolare pentru rătăcirea proprie; nu e o golire de dorinţa de a trăi în numele nostalgiei cerului. Scriitorul francez Georges Bernanos spunea: „Nu se priveşte la viitor, ci viitorul se construieşte”. Astfel, însufleţiţi de dorul după casa cerească, trebuie să arătăm că suntem fiinţe vii în această lume. Iar tensiunea noastră spre intimitatea lui Dumnezeu trebuie s-o traducem în marea obligaţie de a transforma această lume după spiritul evanghelic. Să vestim marile fapte ale lui Dumnezeu, care ne-a scos din întunericul păcatului şi ne-a aşezat în împărăţia luminii, în împărăţia Fiului său preaiubit.

Oriunde ne găsim, fie în locurile unde locuim, fie unde muncim, fie unde ne distrăm şi ne recreăm, să nu încetăm niciodată de a păzi ceea ce Dumnezeu ne-a poruncit şi ne-a învăţat să facem prin Fiul său preaiubit. Suntem siguri că suntem precedaţi şi însoţiţi de Cristos însuşi, pentru că sunt cuvintele sale: „Iată, eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Mt 28,20). Într-adevăr, noi nu-l vedem cu ochii trupeşti, ci cu siguranţă îl vedem cu ochii credinţei, pentru că suntem siguri că tot ceea ce era vizibil în Răscumpărătorul nostru, este astăzi în semnele sacramentale. Iată de unde este prezent şi de unde continuă să susţină, de unde continuă să alimenteze lumina şi forţa în inima celor credincioşi. Şi nu putem să nu fim încurajaţi în împlinirea dorinţei după patria cerească de cuvintele sfântului Augustin: „Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, şi inima noastră e neliniştită până nu se odihneşte în tine” (Confesiuni, 1, 1).