en-USro-RO

| Login
18 noiembrie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Duminică, 18 noiembrie 2018

Sfintii zilei
Sfințirea Bazilicilor „Sf. Petru” și „Sf. Paul”;
Fer. Carolina Kozka, fc. m.
Liturghierul Roman
† DUMINICA a 33-a de peste an
Liturghie proprie, Gloria, Credo, prefațã duminicalã
verde, I
Lectionar
Dan 12,1-3: În acel timp va fi salvat poporul tãu.
Ps 15: Pãzește-mã, Dumnezeule, pentru cã îmi caut refugiu în tine!
Evr 10,11-14.18: El, printr-o singurã jertfã, i-a dus la desãvârșire pentru totdeauna pe cei care sunt sfințiți.
Mc 13,24-32: Va aduna pe toți aleșii sãi din cele patru vânturi.

Fap 1,12-14

1Pt 4,13-16

In 17,1-11a

 Mesajul lecturilor din duminica a şaptea din timpul pascal se referă în mod special la rugăciune şi suferinţă. Prima lectură ne prezintă nucleul Bisericii primare care aşteaptă, în rugăciune, venirea Duhului Sfânt. A doua lectură încearcă să ne pregătească pentru clipele de suferinţă pe care trebuie să le trăim în această viaţă peregrină. Evanghelia îl prezintă pe Cristos, care îşi celebrează misterul său pascal, rugându-se Tatălui pentru sine şi pentru ucenicii săi.

În prima lectură ne este prezentată prima comunitate creştină adunată în Cenacol, unde aşteaptă în rugăciune coborârea Duhului Sfânt. Sfântul Luca, cel care a scris Faptele Apostolilor, descrie prima comunitate creştină într-o atitudine de comuniune şi aşteptare, după care urmează alegerea lui Matia, ca şi completare a numărului celor doisprezece ucenici şi înălţarea la ceruri a lui Isus, care înseamnă sfârşitul vieţii pământeşti şi începutul vieţii sale în glorie, alături de Tatăl ceresc. Sfântul Luca a trasat o imagine unitară istoriei mântuirii, pe care o împarte în trei epoci: epoca lui Israel, epoca lui Isus, considerată ca şi centru al istoriei, şi epoca Bisericii.

Ucenicii ascultă glasul Domnului, nu se îndepărtează de Ierusalim, ci se întorc în Cenacol, unde, alături de ei, se mai află şi Maria, mama lui Isus. Cristos cel înviat îi instituie pe apostoli ca şi trimişi cu autoritate. Cel trimis este una şi aceeaşi persoană cu cel care îi trimite, iar aceştia îşi îndeplinesc misiunea cu autoritate. Ucenicii, ca şi martori ai lui Cristos, oficiază banchetul euharistic, botează în numele lui Cristos, impun mâinile, fondează noi comunităţi, fac semne şi minuni. „Toţi aceştia, într-un cuget stăruiau în rugăciune” (Fap 1,14), într-o convieţuire vie, dinamică. Rugăciunea lor este ca o mulţumire pentru harul speranţei revărsat în inimile lor, dar şi pentru ca dorinţa lor să se realizeze cât mai curând şi să ajungă în jurul Învăţătorului lor.

 Sfântul Petru redactează prima sa scrisoare pentru a întări comunitatea din Asia Mică şi pentru a le aminti tuturor creştinilor că harul lui Dumnezeu îi susţine spre a fi dispuşi în suportarea suferinţelor. „Preaiubiţilor, să nu vă miraţi de focul, care a izbucnit între voi ca o încercare, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva ciudat, dimpotrivă, întrucât participaţi la suferinţa lui Cristos, bucuraţi-vă, ca să puteţi tresălta de bucurie şi la arătarea gloriei lui” (1Pt 4,12-14). Suferinţa îl face pe creştin să strălucească, pentru că participă la suferinţa lui Cristos şi se va bucura de slava sa. Chiar şi în Vechiul Testament, slava lui Dumnezeu, adică Duhul lui Dumnezeu, era asupra lui Israel şi această slavă se va realiza în persoana lui Isus în Noul Testament. În Isus Cristos s-a împlinit ceea ce a profeţit Isaia: „Duhul Domnului este peste mine, el m-a uns să vestesc săracilor, m-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robi eliberarea şi celor prinşi în război libertatea” (Is 61,1).

Sfântul Petru, prin această scrisoare îi îndeamnă pe creştini la perseverenţă în suferinţă şi îşi justifică afirmaţia prin a le arăta realităţile istoriei mântuirii. Acesta este adevăratul har al lui Dumnezeu în care ne aflăm, desigur după ce credincioşii au ales să fie „un neam ales, o preoţie împărătească, o naţiune sfântă, popor luat în stăpânire de Dumnezeu” (1Pt 2,9). În această lectură este tratată teologia suferinţei, care-l caracterizează pe creştin nu numai în martiriu, ci în oricare suferinţă şi persecuţie, în care suferinţa nu este o încălcare a legii morale, ci ea provine din simplu fapt de a fi creştin.

Se povesteşte că un turist care a închiriat o cameră de vară la o ţărancă dint-o zonă de munte, a întrebat-o pe femeie: „Se poate merge aici undeva la Liturghie?” „Bineînţeles”, a răspuns femeia. „Există, în apropiere, o bisericuţă; şi eu merg acolo”. Şi în odaia ei simplă, dar frumoasă s-a înfiripat o discuţie. Pe un perete al camerei se aflau mai multe fotografii cu diferite personaje, mai tinere şi mai în vârstă. „Acesta-i bărbatul meu”, i-a spus femeia oaspetelui ei. „A murit în timp ce tăia lemne. Aceştia sunt cei doi feciori ai mei. Au căzut la datorie, în război. Şi aceasta este fiica mea. A murit de cancer”.

„Aşa de multă nefericire! Cum se poate suporta aşa ceva?”, a întrebat turistul. Femeia a răspuns: „În acest caz nu mai ajută la nimic mângâierea ce vine de jos; ea trebuie să vină de sus. La primul caz de deces eşti îndurerat, dar dacă creşte numărul deceselor, atunci muţeşti”. „Da, se poate înţelege”, a răspuns turistul. „Dar asta nu ajută la nimic”, a spus munteanca. „Mai întâi l-am luat de rău pe bunul Dumnezeu pentru că mi-a chemat la sine familia. M-am plâns ca Iob, dar nu am obţinut nici o mângâiere ca şi Iob. Lui i s-a dat înapoi familia. Atunci am încetat de a mai merge la biserică. Până într-o vară, când un oaspete mi-a dăruit acest crucifix care atârnă pe perete. Am zăbovit în faţa lui ore în şir, luni de zile când nu aveam nici un musafir. Atunci mi-am spus: Da! Cristos a suferit mai mult decât mine. Ce este suferinţa mea pe lângă a sa? Şi aici mi-am găsit puterea să trăiesc şi să las ca Domnul să-mi ia ceea ce mi-a dat”.

Iată, la lumina revelaţiei se vede că suferinţa creştinului nu este un fapt întâmplător, ci este o participare la suferinţa lui Cristos. Nici filozofii greci, şi nici cei moderni nu au putut rezolva problema suferinţei. Filozofii stoici afirmau că sufletul omului este mare şi poate primi suferinţa, se poate măsura cu ea, cu scopul de a se elibera, datorită propriei forţe. Dar fără ajutorul lui Dumnezeu vedem cât de slabi suntem. Filozoful F. Nietzsche afirma că putem depăşi suferinţa prin a ne opune ei cu încăpăţânare. Numai creştinismul cunoaşte misterioasa cheie pentru a înţelege durerea, suferinţa, care ne uneşte cu Cristos.

Capitolul 17 din Evanghelia după sfântul Ioan se numeşte „rugăciunea sacerdotală a lui Isus”. El, după ce şi-a luat rămas bun de la ai săi, adoptă o ţinută solemnă şi se roagă cu privirea îndreptată spre cer. În Evanghelia de azi, Cristos ne descoperă doctrina sa, iar la urmă se roagă pentru ai săi: „Tată sfânt, păstrează-i în numele tău pe aceia pe care mi i-ai dat” (In 17,11a). Opera lui Isus este dăruirea vieţii şi mărturia prin cuvintele şi semnele sale. Este vorba de o preamărire pe care Isus nu o posedă în timpul vieţii sale pământeşti, iar această slavă cerească este dată de Tatăl, când s-a înălţat la cer, unde şade de-a dreapta lui Dumnezeu, aşa cum mărturisim în Crez.

Şi noi ne întrebăm de multe ori: cine era Isus? Era cu adevărat Dumnezeu? Trebuie, într-adevăr, să-l ascultăm şi să-l urmăm? Este Isus totul pentru viaţa noastră şi pentru istoria omenirii? Sfântul Ioan, în Evanghelia sa, prezintă în rugăciunea sacerdotală adevărata identitate a lui Isus. Această identitate este prezentată şi în constituţia dogmatică Lumen gentium: „O dată îndeplinită lucrarea, pe care Tatăl a încredinţat-o Fiului pe pământ (cf. In 17,4), în ziua Rusaliilor a fost trimis Duhul Sfânt ca să sfinţească necontenit Biserica şi astfel, cei care cred, să poată ajunge la Tatăl, prin Cristos într-un singur Duh” (LG 4).

Este rugăciunea lui Isus pentru ucenicii, pentru credincioşii care-i păzesc poruncile, credincioşi care nu aparţin acestei lumi. Isus se roagă pentru cei care au crezut că el vine de la Tatăl şi că este trimis de Tatăl. Cei care au crezut, au crezut în însăşi misiunea lui Cristos, aceea de a-i aduce la o nouă naştere spirituală, o naştere în Duh şi adevăr. Isus se roagă ca opera sa să fie continuată: „Ei sunt ai tăi, şi toate ale mele sunt ale tale, după cum toate ale tale sunt ale mele. Eu sunt preamărit în ei” (In 17,11).

Isus s-a înălţat la cer, după ce mai înainte ne-a dăruit pâinea coborâtă din cer, ca să avem viaţă în noi. El ni-l va dărui pe Duhul Sfânt, ca noi să dovedim că spiritul său rămâne în noi. Cred că ar trebui să ne întrebăm cu toţii: dăm noi dovadă că Duhul Sfânt este în noi? Oare noi îi imităm pe apostoli care erau adunaţi în Cenacol şi stăruiau în rugăciune? Suntem noi uniţi cu preasfânta Fecioară Maria, mama lui Isus şi mama noastră?