en-USro-RO

| Login
21 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Joi, 21 noiembrie 2019

Sfintii zilei
Prezentarea la Templu a Sf. Fc. Maria **
Liturghierul Roman
Prezentarea la Templu a Sf. Fc. Maria **
Liturghie proprie, prefațã pentru sfânta Fecioarã Maria
alb, P
Lectionar
Zah 2,14-17: Bucurã-te, fiica Sionului, cãci, iatã vin!
Ps Lc 1,46-55: Mi-a fãcut lucruri mari Cel Atotputernic: și numele lui e sfânt.
Mt 12,46-50: Întinzându-și mâna spre discipolii sãi, a spus: „Iatã mama mea și frații mei!”
Meditatia zilei
Prezentarea la Templu a Sf. Fc. Maria **

Dt 8,2-3.14b-16a

1Cor 10,16-17

In 6,51-59

 

Ne aflăm imediat după încheierea timpului pascal. Am sărbătorit Coborârea Duhului Sfânt, momentul de început al Bisericii. Duhul Sfânt întăreşte în ucenici dorinţa de a ieşi din Cenacol pentru a predica cuvântul lui Cristos, iar Biserica se răspândeşte prin mărturia lor. Duminica trecută am celebrat sărbătoarea Sfintei Treimi, fundamentul credinţei noastre. A fost ca o primă cateheză pe care am primit-o pentru a ne trezi credinţa necesară recunoaşterii lui Cristos din sfânta Euharistie, aşa cum ne spune şi Iustin: „Nu-i este dat nimănui să participe decât celui care crede...” (Apologia I, 66). Astăzi, Biserica ne invită pe noi, membrii ei, să facem experienţa întâlnirii cu Cristos la frângerea pâinii, nu ca un moment cu care nu am mai fi avut de a face, ci ca o retrăire şi aprofundare a evenimentului, asemenea ucenicilor de la Emaus.

Am observat în textele din timpul pascal că ucenicii s-au întâlnit cu Cristos înviat. Ei, care credeau că l-au pierdut, că el nu mai este, iată că au posibilitatea de a-l avea în mijlocul lor şi chiar de a-i atinge rănile. Manifestarea glorioasă a lui Cristos cel înviat în mijlocul ucenicilor s-a făcut mereu în cadrul unui ospăţ sau pregătind chiar el însuşi un ospăţ (cf In 21,9-10). Aşadar, prezenţa lui este un izvor de bucurie şi sărbătoare pentru ucenici, la fel cum şi pentru noi, astăzi, întâlnirea cu el este o sărbătoare. Motivul principal al bucuriei este prezenţa lui Isus; mai este însă un motiv pe care ni-l prezintă Ioan în fragmentul evanghelic de astăzi, şi el apare în aceste cuvinte: „Cine mănâncă din această pâine va trăi în veci!” (In 6,51)

„A trăi” este pentru fiecare dintre noi lucrul cel mai important. De obicei, când cineva îşi încheie viaţa pământească, ne gândim că tot ceea ce a făcut, toate amintirile, planurile sale au fost spulberate. Gândim astfel pentru că suntem prea mult legaţi de acest pământ. Cristos vine astăzi şi ne aminteşte de viaţa cea veşnică şi de modul în care putem ajunge la ea. Prezenţa şi cuvintele sale ne amintesc de acel „dincolo” al omului. Cristos este mereu lângă noi, ne hrăneşte speranţa.

În orice întâlnire cu Dumnezeu, mai ales în paginile Sfintei Scripturi, îl vedem manifestându-se ca Dumnezeul vieţii, cel care oferă viaţa şi tot ceea ce este necesar pentru a trăi. El se implică în viaţa cotidiană şi are o viziune practică asupra vieţii. Însuşi fragmentul evanghelic de astăzi este o continuare a momentului înmulţirii pâinilor, când Isus satură mulţimea care îl urma cu cinci pâini şi doi peşti. El oferă pâinea pentru a ajuta trupul, ştiind că, întărind trupul, el întăreşte şi sufletul. Noi, trăind în trup, suntem mai sensibili la problemele trupului decât la cele ale sufletului. Pâinea ne ajută să trăim, ne orientează spre viitor, amână moartea trupului. În această experienţă a hranei pământeşti care ne ajută să trăim, Cristos plasează necesitatea pâinii celei vii. El pleacă de la simplul fapt de a mânca şi a sătura trupul, pentru a trece la necesităţile spirituale pe care o altă mâncare şi o altă băutură le va satisface. Acestea sunt trupul şi sângele său pe care le oferă pe altar pentru mântuirea noastră, ceea ce înseamnă darul vieţii veşnice.

Aceeaşi imagine a lui Dumnezeu care se implică în viaţa omului am întâlnit-o şi în prima lectură de astăzi. Fragmentul luat din Cartea Deuteronomului ni-l prezintă pe Moise care îi aminteşte poporului drumul prin deşert cu toate greutăţile sale: şerpi veninoşi, scorpioni, lipsa hranei şi a apei (cf. Dt 8,15). De fapt, Cartea Deuteronomului este o relatare în cheie spirituală a experienţei exodului. Ea prezintă puterea lui Dumnezeu care ajută poporul să depăşească greutatea pustiului prin fapte minunate: mană şi apă din stâncă. Cartea îi aminteşte evreului că Iahve a fost mereu alături de el, însă uneori îi mai trimite şi greutăţi pentru a-i aminti condiţia sa de creatură şi că scopul său este Iahve. Dumnezeu îl face să înţeleagă că privirea lui trece dincolo de necesităţile pur fizice ale omului. Omul priveşte viaţa în dorinţa lui de a supravieţui. Dumnezeu însă priveşte viaţa într-un mod mai amplu, doreşte să-l aducă pe om la comuniunea cu el, de aceea i se adresează, îl ia ca interlocutor, îl hrăneşte prin cuvântul său, îi arată omului că el cunoaşte nevoile fizice, însă dă prioritate celor spirituale: „Cine mănâncă din această pâine va trăi în veci!” (In 6,51)

Toate greutăţile deşertului au dus poporul într-o stare de înjosire. Este vorba de înjosire şi nu de umilire, pentru că Dumnezeu nu-şi umileşte poporul, ci îi oferă o lecţie pentru a-i aminti că are multe limite şi că depinde total de dânsul. Dumnezeu ştie că lipsa hranei şi foamea pot fi o cauză a disperării, dar pot fi şi momente de criză care trezesc în om întrebări fundamentale: Ce este viaţa? De la cine vine şi încotro se îndreaptă? Pentru ce se întâmplă toate acestea?

Şi noi trecem de multe ori prin astfel de greutăţi. Cristos din sfânta Euharistie rămâne alături de noi, ne întăreşte în astfel de momente. Este în tabernacol şi ne aşteaptă să venim pentru a ne deschide sufletul. Este alături de noi în toate împrejurările vieţii, nu ne părăseşte niciodată. Totuşi, prezenţa sa nu ne ia libertatea de a înţelege şi interpreta aceste încercări atât personal, cât şi comunitar, ca membrii ai Bisericii. Ne lasă posibilitatea de a stabili singuri care sunt deciziile corecte pe care ar trebui să le luăm şi cum ar trebui să trecem peste aceste momente. Aceste crize în credinţă pot avea latura lor bună, pentru că, o dată depăşite, alegerile şi angajarea noastră vor fi mai clare, mai pline de încredere şi bună dispoziţie.

De aceeaşi libertate se bucură şi contemporanii lui Isus, în ceea ce priveşte actul de credinţă faţă de cuvintele sale. El face dovada prezenţei sale reale în pâinea şi vinul euharistic, dă mărturie necontestabilă, dar faptul de a adera în credinţă la acest adevăr rămâne un act personal al fiecărui om. Acest aspect poate fi surprins în Evanghelia de astăzi, când Isus spune: „Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci” (In 6,51). Până aici totul pare normal. Discursul lui Isus însă continuă: „…iar pâinea pe care o voi da eu pentru viaţa lumii este trupul meu” (In 6,51). Acest lucru îi tulbură pe evreii care încep să murmure. Isus nu face uz de puterea sa pentru a-i convinge pe cei din jurul său, nu săvârşeşte nici un lucru extraordinar. Isus lasă libertatea de a înţelege şi a alege. Reacţia scandalizată a iudeilor nu-l constrânge pe Isus să atenueze realitatea puternică a cuvintelor sale, dar el, mai mult, întăreşte cele spuse cu o altă mărturie şi spune: „Trupul meu cu adevărat este mâncare şi sângele meu cu adevărat băutură. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu rămân în el” (In 6,55-56). Trupul şi sângele erau pentru cei din vechime, dar şi pentru noi, cei de astăzi, simbolul vieţii. Aceste două elemente îl reprezintă pe om în totalitatea sa. Isus vorbea deci despre adevăratul său trup şi adevăratul său sânge ca prezente cu adevărat în pâinea şi vinul oferite pe altar. Apoi, referinţa la sângele său este o trimitere cu gândul la sacrificiul vieţii, ceea ce înseamnă că Euharistia este memorial al pătimirii şi morţii sale din iubire faţă de noi. Aşadar, Euharistia, cea cu care astăzi vom ieşi în procesiune, este Cristos real, om şi Dumnezeu, cel care din ascultarea faţă de Tatăl şi din iubire faţă de noi a acceptat jertfa sa pe cruce. Prin procesiunea de astăzi dorim să-i aducem mulţumire şi preamărire lui Dumnezeu pentru marea sa iubire.

Întorcându-ne la darul vieţii veşnice pe care îl primim prin împărtăşirea cu sfânta Euharistie, trebuie să subliniem că acest dar este darul comuniunii, al comuniunii atât pe plan vertical (comuniunea omului cu Dumnezeu), cât şi pe plan orizontal (între noi, oamenii). Acest dar nu trebuie aşteptat ca o realitate ce poate fi obţinut abia în viaţa viitoare, ci este o realitate care începe aici, pe pământ.

Pâinea cerească este semn al comuniunii, al acelei comuniuni pe care Cristos a instaurat-o între noi şi Dumnezeu şi care s-a prelungit în sfânta Euharistie. Este şi un semn al comuniunii pe plan uman între noi, cei care ne împărtăşim din ea. Sfântul Paul subliniază acest aspect în cea de-a doua lectură de astăzi, luată Scrisoarea întâi către Corinteni: „Noi cei mulţi formăm un singur trup, pentru că este o singură pâine, iar noi toţi ne împărtăşim din aceeaşi pâine” (1Cor 10,17). Efectul împărtăşirii, cum am spus, este intima comuniune cu Cristos şi Tatăl în Duhul Sfânt, dar şi între noi, oamenii. Aşadar, dacă relaţia care există între persoanele divine este una de iubire, aceeaşi relaţie trebuie să fie şi între noi oamenii. Cum am putea să luăm parte la viaţa de comuniune cu Sfânta Treime prin Cristos şi aceasta să nu se reflecte în viaţa noastră de zi cu zi?

Primim din partea lui Cristos invitaţia de a ne uni în jurul altarului şi de a ne împărtăşi cu trupul său (cf. In 6,55). Însă această invitaţie nu este doar de a-l contempla şi a-l primi în sufletul nostru, ci de a ne împărtăşi, în acelaşi timp, cu modul său de a privi şi de a înţelege viaţa. Trebuie să înţelegem că iubirea este cea care l-a purtat pe Cristos la sacrificiu şi că trebuie să ne lăsăm însufleţiţi de a-i urma exemplul. Mesajul de iubire al morţii şi al învierii sale trebuie să devină modul nostru de a trăi. Biserica trebuie să devină comunitate de iubire. Ajunşi în acest punct, Euharistia devine izvor al credinţei şi şcoală a vieţii, pentru că cel ce l-a primit pe Cristos este transformat fundamental, devine el însuşi unul care se jertfeşte pentru fraţii săi.

Patru copii, dorind să-şi facă portretul pentru a-l dărui bunicii, au fost duşi de tatăl lor la un renumit pictor. După o lună de şedinţe, tabloul a fost gata. Toţi membrii familiei au rămas uimiţi de gingăşia şi asemănarea care era întipărită pe chipurile acestor copii în tablou şi care, în mod obişnuit, nu se vedea pe chipul lor. Pictorul a fost întrebat de unul dintre unchi: „Cum aţi putut să trasaţi aceste expresii atât de suave ale acestor chipuri lipsite de viaţă? Aţi modificat chipurile?” Acesta a răspuns: „La început, când au venit pentru prima dată, eu îi întrebam, animam discuţia, le ascultam propriile poveşti vesele şi triste, căutând în ei sentimentele calde şi blânde. A fost un început al schimbării. Când însă soţia mea a adus prăjitura ei preferată şi le-a oferit-o, ei au mâncat. Atunci chipurile lor au început să reflecte bunătate şi gingăşie. Am căutat să fixez pe pânză frumuseţea şi bunătatea ascunsă a chipurilor, şi aşa a luat naştere acest tablou”.

Cristos, mai mult decât un pictor, ne arată nouă tuturor bunătatea şi frumuseţea sufletelor noastre create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. El trasează imaginea fidelă a chipurilor noastre nu doar pentru moment, ci pentru totdeauna. Important este ca noi să fim dispuşi sufleteşte de a primi pâinea dulce pe care el ne-o oferă şi prin care noi devenim asemenea lui Cristos, fii ai Tatălui ceresc.

În cadrul sfintei Liturghii, Dumnezeu, artistul suprem, prin cuvântul lecturilor ne-a transformat, a schimbat în noi răceala şi nepăsarea, cu dispoziţiile sufleteşti ale bunătăţii şi compasiunii pregătite pentru întâlnirea cu Cristos euharisticul. Transformaţi de cuvânt şi pregătiţi pentru marea întâlnire, Cristos vine pe altarul nostru, se face prezent la liturgia euharistică. Acesta este motivul bucuriei noastre: a ne împărtăşi cu Cristos, a fi cu Cristos. Bucuria pe care am acumulat-o în acest moment nu trebuie să rămână în interiorul nostru fără a o împărtăşi şi altora. De aceea, astăzi, vom ieşi în procesiune cu preasfântul sacrament, cu Cristos Domnul nostru, pentru a face cunoscut tuturor motivul bucuriei noastre, pentru a da mărturie despre credinţa şi speranţa noastră (cf. 1Pt 4,14).

Peste puţine momente, Cristos va veni în mijlocul nostru în mod sacramental, în cadrul Prefacerii. Suntem noi dispuşi să intrăm în dialog cu Cristos care susţine credinţa noastră? Suntem noi dispuşi să-l primim în inima noastră? Dacă îl vom primi, înţelegem noi că aceasta înseamnă şi împărtăşirea planului său de iubire?

Acum, înainte de a continua sfânta Liturghie, să ne adresăm Domnului cu această rugăciune: Doamne Isuse Cristoase, prezent printre noi în cuvânt şi sfânta Euharistie, ne-am adunat astăzi în jurul altarului, deşi diferiţi între noi, pentru a lua parte la singura celebrare a pătimirii şi morţii tale. Pentru că este o singură pâine cea cu care ne vom împărtăşi, te rugăm: transformă-ne, Doamne, pentru a deveni o comunitate mai strâns unită în singurul trup pe care l-am format la botez, trupul tău mistic, Biserica, şi dă-ne curajul de a mărturisi mereu în faţa lumii credinţa noastră. Amin.