en-USro-RO

| Login
18 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Nu au fost gasite articole.

Dt 11,18.26-28

Rom 3,21-25.28

Mt 7,21-27

 La prima vedere, scurtul fragment din Scrisoarea către Romani pare a fi în dezacord cu celelalte două texte biblice propuse în această duminică, dar vom vedea că, de fapt, converg spre o minunată complementaritate. Sfântul Paul subliniază nu doar starea gravă de păcat în care se găsea omenirea, ci, mai ales, abolirea acestei stări de alienare prin intervenţia masivă şi gratuită a lui Dumnezeu în favoarea omului prin evenimentul Isus Cristos. În acest context, sfântul Paul sintetizează opera de mântuire a lui Dumnezeu prin Isus Cristos în folosul nostru prin cuvântul justificare sau îndreptăţire. Acest termen surprinde un aspect al mântuirii şi desemnează noua identitate, noul statut la care am fost ridicaţi datorită iubirii milostive a lui Dumnezeu şi fără nici o umbră de merit din partea noastră. Prin Isus Cristos mort şi înviat, am devenit drepţi, suntem din nou în pace cu Domnul (cf. Rom 5,1), suntem conformaţi chipului Fiului său (cf. Rom 8,29) şi putem participa la viaţa lui. Astfel, tema constantă a Scrisorii către Romani, prezentată de Paul cu vădită vervă polemică, o constituie primatul lui Dumnezeu şi al harului în lucrarea de mântuire şi eliminarea oricărei pretenţii arogante şi suficiente că ne putem mântui prin simpla observare a unui cod de legi şi porunci. Suntem mântuiţi în şi prin Isus Cristos, iar darurile ce exprimă bine experienţa mântuirii sunt: harul, pacea (cf. Rom 1,7) şi iertarea. Conştiinţa limpede şi umilă a acestui fapt ne umple de bucurie şi speranţă motivată (cf. Rom 5,5).

Însă gratuitatea mântuirii prin credinţă nu exclude nicidecum efortul, angajarea personală pentru a ne-o apropria şi favoriza în noi o disponibilitate şi o receptivitate dinamică faţă de planul lui Dumnezeu. De aceea, sfântul Paul îi atenţionează pe galateni: în Isus Cristos „foloseşte doar credinţa care lucrează prin iubire” (Gal 5,6), iar pe membrii comunităţii din Filipi îi îndeamnă: „lucraţi la mântuirea voastră cu frică şi cutremur” (Fil 2,12). În această cheie de interpretare, cuvintele lui Iahve din prima lectură îşi păstrează vigoarea, iar avertismentele Evangheliei rămân intacte în actualitatea lor.

Atât alianţa cu poporul evreu din Vechiul Testament, cât mai ales întreaga lucrare a Fiului întrupat nu au avut ca scop simpla recuperare a stării paradiziace originare, ci dobândirea vieţii totale sau, cu alţi termeni, realizarea noastră integrală, atingerea menirii noastre autentice: viaţa plenară în Dumnezeul cel viu. De aici rezultă că a intra în relaţie cu Dumnezeu înseamnă a da o nouă semnificaţie vieţii, deoarece, aşa cum citim în prima lectură, luată din Cartea Deuteronomului, Dumnezeu ne pune în faţa ochilor o antiteză ce ne pecetluieşte destinul în funcţie de opţiunile noastre: binecuvântarea şi blestemul. Adică viaţa plenară ce decurge din respectarea alianţei şi adevărul tare al morţii ce rezidă în nerespectarea alianţei. Avem pe de o parte binele ce gratifică, iar pe de altă parte, răul desfigurator ce ne sărăceşte şi slăbeşte existenţa. Relaţia justă cu Dumnezeu este de o importanţă vitală, iar adeziunea totală şi mereu reînnoită prin ascultarea atentă şi punerea în practică cu fidelitate a cuvântului său ne intensifică fiinţa, ne dă stabilitate şi consistenţă.

Pe această linie, faptele, adică punerea în act a voinţei Domnului, nu vor fi rezultatul unui calcul de tip bancar, orientat spre acumulări egoiste de merite, ci urmarea logică, normală şi existenţială a credinţei ce justifică şi mântuieşte, despre care vorbeşte a doua lectură. Nu faptele îl fac pe creştin, ci creştinul face faptele, iar doctrina salvării şi îndreptăţirii prin credinţă înfrânge orice formă de utilitarism religios. Ceea ce înseamnă că, raportul nostru cu Dumnezeu nu este ritmat de o logică mercantilă de tipul: „Îţi dau, ca să îmi dai”, ci de o gratuitate înălţătoare. A simţi şi a trăi în acest fel semnifică, în primul rând, că Dumnezeu încetează să mai fie pentru noi o instanţă opresivă, obsedantă sau un vag ideal spre care tindem cu o indecisă râvnă, ci devine realitatea personală ce acţionează aici şi acum în viaţa noastră, Dimensiunea ce ne califică şi determină pozitiv viaţa. Credinţa activă, faptică converteşte depărtarea Celui cu Totul Altul în proximitatea vieţii de zi cu zi. Ne face contemporani cu Isus Cristos şi Dumnezeul său, cum insista neobosit filozoful danez Sören Kirkegaard.

Cu ocazia canonizării lui Alois Scrosoppi, fondatorul Congregaţiei Surorilor Providenţei, mă aflam în domul din Udine pentru a participa la celebrarea unui moment de rugăciune organizat de tinerii catolici udinezi în prezenţa moaştelor sfântului. După proclamarea cuvântului şi a omiliei, mai mulţi tineri în mod spontan şi entuziast au exprimat impresii edificatoare despre viaţa şi opera sfântului Alois. La sfârşit, o tânără, vizibil încurcată şi emoţionată, a exclamat abrupt: „Mie nu-mi spun nimic aceste discursuri şi mai ales aceste oase care, pe deasupra, mă îngreţoşează!” Nimeni nu s-ar fi aşteptat la o asemenea constatare sceptică, ireverenţioasă şi aproape blasfematoare în acel cadru solemn, însă părintele celebrant a răspuns cu un minunat amestec de netulburare şi patos: „Aceste oase, odinioară pline de viaţă au trecut şi au lucrat cu o nestrămutată încredere în providenţă pe străzile acestui oraş. În această mână de resturi pământeşti ce-ţi creează repulsie şi care este totodată mărturie a fragilităţii şi limitei noastre s-a manifestat discret, dar eficace cel de necuprins. Alois, supus ca şi noi timpului şi trecerii, a încarnat evanghelia, voinţa Celui Veşnic. El a fost şi este în credinţă un loc al uimirii noastre pentru fidelitatea creatoare faţă de Domnul vieţii sale. În el a pulsat viu şi alert o inimă mişcată de sentimentele lui Cristos (cf. Fil 2,5), a rămas înrădăcinat şi întemeiat în Cristos (cf. Ef 3,17) şi ne este exemplu de trăire fără rest a credinţei, pentru ca şi eu şi tu să cedăm cu generozitate „ispitei” de a fi sfinţi.

Iată motivul pentru care Evanghelia de astăzi, ce constituie şi concluzia predicii de pe munte a lui Isus, insistă cu deosebită forţă asupra importanţei ascultării, dar mai ales a traducerii în faptă a cuvântului său. „Nu oricine îmi zice «Doamne, Doamne», va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui care este în ceruri” (Mt 2,21).

În orizontul discursului de pe munte nu se poate cultiva inerţia ori mima seriozitatea. Orice exces retoric, fie el însoţit de semne măreţe (cf. Mt 7,22), este anulat de pregnanţa cuvântului şi urgenţa punerii lui în practică. În acest sens, evanghelistul Matei este în sintonie cu mentalitatea pragmatică a poporului semit, şi accentuează aspectul concret al credinţei, aspect ce aici măsoară angajarea şi radicalitatea conformării la mesajul lui Cristos.

Să ne gândim la mărturia fără compromisuri a atâtor laici şi clerici care au murit în închisorile comuniste sau la cei care au ieşit de acolo surpaţi trupeşte de suferinţe inimaginabile, dar de o nobleţe sufletească minunată. Ei n-au fost nişte exaltaţi, ci trăitori coerenţi şi consecvenţi ai credinţei, de o verticalitate morală ce astăzi ne pare neverosimilă. Privim la ei cu preţuire şi recunoştinţă şi ne-am dori să avem cel puţin croiala, dacă nu vom putea atinge anvergura trăirii lor. Doar cu o credinţă fermă, motivată şi asumată până la capăt, au reuşit să reziste ideologiei atee şi dezumanizante.

Au fost asemenea omului înţelept, din partea a doua a Evangheliei de astăzi, care şi-a construit casa pe stâncă, imagine a solidităţii învăţăturii lui Isus ce permite depăşirea încercărilor în mod integru şi conduce la împlinirea de sine. Pentru evanghelistul Matei, viaţa coerentă cu evanghelia este semnul distinctiv al înţelepciunii creştine. A asculta cuvântul fără a-l fructifica, nu foloseşte la nimic când se tratează de a fi primiţi sau excluşi de la comuniunea finală cu Dumnezeu, iar tot ce construim nu depăşeşte precaritatea casei de pe nisip. Intemperiile, furtuna, ploile ce se abat nemiloase asupra caselor în tradiţia profetică sunt imagini ale judecăţii lui Dumnezeu, iar sublinierea că prăbuşirea casei construită pe nisip a fost mare rupe învelişul parabolei pentru a ne face să întrevedem cu toată seriozitatea consecinţele unui sfârşit dramatic şi ireparabil. Judecata lui Dumnezeu, rezultatul acestui „test” decisiv, descoperă limpede şubrezenia unei existenţe expusă falimentului în ciuda unei adeziuni formale la cuvântul său. Evanghelia de astăzi, deşi se încheie într-o tonalitate gravă, nu vrea să ne inculce pesimism ori frică, ci ne atenţionează că atitudinea practică ce o luăm faţă de cuvântul lui Dumnezeu are o valoare determinantă, hotărâtoare.

A ne clădi edificiul întregii vieţi pe Cristos, a trăi din şi în cuvântul său înseamnă să ne bucurăm de forma cea mai înaltă a locuirii în care filozoful german Martin Heidegger vedea destinul pământesc al omului. Înseamnă a ocupa în geografia spiritului poziţia optimă, a avea simţul bunului amplasament, a fi bine dispuşi faţă de lume, a găsi aşezarea adecvată, fecundă, ziditoare a întregii existenţe. Calitatea fundamentului, a temeiului, garantează calitatea libertăţii noastre. Structura de susţinere dă valoare obiectivă orizontului întru care ne-am pus hotare şi ne investim energiile. Chiar şi atunci când opţiunea fundamentală pentru Cristos va avea gust de sudoare, praf şi sânge, noi vom şti în cine ne-am pus încrederea şi nu vom fi dezamăgiţi în veac.