en-USro-RO

| Login
8 decembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Duminică, 8 decembrie 2019

Sfintii zilei
Sf. Narcisa, fc.
Liturghierul Roman
† DUMINICA a 2-a din Advent
Liturghie proprie, Credo, prefațã pentru Advent I
violet, II
Lectionar
Is 11,1-10: El îi va judeca pe cei sãraci cu dreptate.
Ps 71: În zilele lui, va înflori dreptatea și multã pace.
Rom 15,4-9: Cristos i-a mântuit pe toți oamenii.
Mt 3,1-12: Convertiți-vã, pentru cã s-a apropiat împãrãția cerurilor!

Is 45,1.4-6

1Tes 1,1-5

Mt 22,15-21

 „Daţi, aşadar, împăratului ce este al împăratului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Mt 22,21).

După invitaţia la nuntă din duminica trecută făcută de Mântuitorul Isus, ocazie prin care am înţeles împreună cum trebuie să ne pregătim ca să putem avea parte de acest banchet care rămâne prefigurare a vieţii veşnice, astăzi Isus porneşte spre Ierusalim şi este înconjurat ca de fiecare dată de oameni. Cei care-l abordează de această dată sunt fariseii şi irodienii, decişi să-l condamne şi caută pentru aceasta un motiv şi un prilej. Ne amintim că nu este nici prima, nici unica dată când Isus Cristos este atacat, sau mai bine spus, provocat de adversarii săi.

Acum se iveşte o ocazie potrivită pentru aceştia care încearcă să-l compromită pe Mântuitorul, în câmpul politic, cu o întrebare care se referă la plata tributului: „Este îngăduit să plătim tribut împăratului sau nu?” (Mt 22,17). Într-o comunitate ocupată de romani, cum se afla la acea dată Israelul, umilinţa de a plăti tribut stăpânirii romane, era de neconceput. Această vasalitate contravenea conştiinţei de popor al lui Dumnezeu, pentru care Iahve era singurul suveran.

În cazul unui răspuns afirmativ, Cristos putea fi considerat drept unul care nu-şi iubea naţiunea şi atrăgea astfel ura şi implicit condamnarea din partea fariseilor. Pe de altă parte, dacă se opunea obligaţiunii de a da tribut împăratului, pedeapsa venea din partea irodienilor, aceştia fiind susţinători ai ocupaţiei romane. Orişicum ar fi fost răspunsul la întrebarea iudeilor, această situaţie apărea drept o provocare, o cursă clară întinsă lui Isus. Dar Cristos se foloseşte de această ocazie pentru a clarifica problema raportării omului la Dumnezeu vizavi de raportarea la realităţile terestre. Era licit ca un membru al poporului evreu, care îl avea pe Dumnezeu drept singurul stăpânitor şi rege, şi de care întreaga existenţă îi era legată, să accepte autoritatea unui cezar străin şi chiar păgân?

Înainte de a surprinde răspunsul lui, interesant este să ne îndreptăm spre prima lectură luată din Cartea profetului Isaia (capitolul 45). Cuvintele profetului se referă la regele Persiei, Cirus, care printr-un edict, dă israeliţilor posibilitatea de întoarcere din exilul babilonian, şi, în acelaşi timp, ocazia de a se relua cultul de la templu. Un rege străin este transformat astfel într-un instrument de salvare pentru poporul ales. De aici apare un semn clar, care dezvăluie unicitatea suveranităţii divine, şi, în acelaşi timp, revelează un fapt: existenţa ca un lucru necesar al puterii temporale, exercitate în stat prin diferiţi conducători sau organisme.

Aceasta va fi şi intenţia lui Isus dezvăluită prin cuvintele: „Daţi, aşadar, împăratului ce este al împăratului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Mt 22,21), astăzi devenite cuvinte proverbiale. Accentul cade, în mod evident pe a doua parte a răspunsului: asupra a ceea ce i se cuvine lui Dumnezeu, care desigur este totul; Dumnezeu este singurul rege adevărat şi căruia i se închină toate popoarele, după cum am cântat în psalmul responsorial. Isus nu este un renegat sau un rebel şi acest lucru îl constatăm din întreaga sa viaţă, care apare drept mărturie ce denotă un constant respect la adresa autorităţilor din acea vreme.

Această reverenţă faţă de puterea statală este tocmai model de conduită şi pentru noi astăzi. Acel „daţi împăratului ce este al împăratului”, ne obligă ca cetăţeni, ca oameni de care ne leagă apartenenţa la un stat şi inseraţi într-o comunitate umană organizată. Face parte, mai cu seamă, din misiunea laicilor ca şi cetăţeni. În documentele Conciliului al II-lea din Vatican de multe ori se face apel la implicarea în societatea civilă. Mai ales, constituţia pastorală Gaudium et spes îndeamnă laicii la a face să crească valorile evangheliei în mijlocul societăţii, în şcoală, la locul de muncă, în diferitele structuri politico-administrative. Dimensiunea politică face parte din însăşi structura umană, fie direct sau indirect creştinul devine ziditorul civilizaţiei temporale, o civilizaţie care să ducă la edificarea şi creşterea tuturor oamenilor în drumul spre întâlnirea şi realizarea deplină care va fi în împărăţia veşnică, locuinţa ultimă şi definitivă a omului.

Evanghelia nu dă soluţii imediate la problemele întâlnite în viaţa de fiecare zi. Dumnezeu valorizează în acest sens şi cere acţiunea liberă şi responsabilă din partea omului. Evanghelia desigur nu ne indică cum să votăm sau pe cine, aceasta rămânând o alegere personală. Într-un cuvânt Dumnezeu mă tratează ca un adult şi asta pentru noi este un lucru extraordinar. Cel de sus are încredere în mine şi în ceea ce fac. El a creat totul bun şi noi suntem chemaţi a păstra, a veghea la această bunătate asumând propria inteligenţă şi libertate. Papei Pius al IX-lea îi plăcea să spună despre politică că este cea mai înaltă formă de caritate.

Acest lucru l-a trăit şi l-a exersat şi unul dintre fondatorii Comunităţii Europene, Robert Schumann, fost ministru francez de externe la sfârşitul anilor ’50. Catolic practicant, şi care a fost propus recent pentru beatificare, şi-a trăit angajamentul politic ca un apostolat: aplica în viaţa publică aceleaşi principii cu cele ale practicii sale religioase. Credinţa a fost aceea care i-a determinat angajamentul şi i-a iluminat acţiunile politice şi pentru el acţiunea în câmpul politic a fost o cale spre sfinţire.

Aceeaşi atitudine trebuie să ne inspire şi pe noi, o atitudine dreaptă cetăţenească. Acel „nu cruţă nici o osteneală” (1Tes 1,3), de care vorbeşte sfântul apostol Paul, în a doua lectură, fiind mândru de tesaloniceni şi lăudându-i pentru comunitatea creştină înfloritoare de la Tesalonic, ne impulsionează şi pe noi în a ne aduce contribuţia la construirea binelui comun. Aceasta să se manifeste chiar şi prin plata taxelor şi a impozitelor şi aceasta făcută cu conştiinciozitate, dar şi sub forma participării şi a implicării cu seriozitate, şi aceasta în orice mod, în treburile cetăţii. Avem nevoie să valorificăm acest simţ lăuntric de dreptate, de bunătate şi de slujire a binelui comun. În vara anului 2005 România s-a confruntat cu o serie întreagă de inundaţii. Atunci într-un ziar central apărea o ştire ce anunţa o viitură ce afectase o localitate vrânceană: imediat au intervenit cei de la protecţia civilă împreună cu un pluton de jandarmi, şi timp de trei zile au lucrat la consolidarea barajului de pe cursul râului ce traversa localitatea, şi care deja cedase parţial. Curios că în tot acest timp, cei mai mulţi dintre săteni treceau gură-cască, uitându-se la soldaţii care lucrau zi şi noapte. Dar mai curios este faptul că în acelaşi cotidian, un alt articol dezvăluia un fapt ce se petrecuse la Palatul prezidenţial. Şeful statului decora un simplu muncitor pe buldozer care din proprie iniţiativă, oferind timpul şi utilajul său vreme de o săptămână ajutase într-un sat la refacerea unui drum afectat de furia apelor. Două atitudini diferite, dar care ne împing la reflecţie şi ne dau de gândit la calitatea noastră de creştini, dar şi de locuitori ai acestei lumi.

Cerând creştinului un raport just şi angajant în treburile societăţii, Isus Cristos revendică, în acelaşi timp, prioritatea lui Dumnezeu. Suntem cetăţeni dar, în acelaşi timp, fiii lui Dumnezeu şi rugăciunea colectei pune în evidenţă înainte de orice această prioritate divină, şi atunci ne-am rugat cerând harul de-a înfăptui ceea ce voieşte Domnul, conştienţi că rămânem purtătorii în lume ai acestei amprente divine.

A limita semnificaţia Evangheliei de astăzi doar la acest aspect socio-politic ar părea ca ceva reductiv: a-i oferi Cezarului ceea ce-i aparţine dar totodată lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Şi ce este pentru un creştin Dumnezeu şi voinţa sa dacă nu totul? Dacă reuşim să avem un raport just cu el atunci nu va fi nici o problemă o implicare responsabilă şi constructivă în viaţa comunităţii şi trăirea în societatea civilă. Fie pentru a alege bine, fie pentru a acţiona drept, avem nevoie mai întâi să facem noi înşine, în forul nostru interior, o alegere morală, să discernem ce este esenţial pentru noi personal şi pentru concetăţenii noştri şi ce suntem dispuşi să facem pentru acele lucruri esenţiale. Şi în aceste alegeri, prima alegere să fie alegerea personală a lui Dumnezeu.

Aşadar, ne rămâne invitaţia la a trăi în această lume după planul şi voinţa lui Dumnezeu aducându-ne contribuţia noastră, fiind în lume acel ferment pozitiv, ce dă sens şi speranţă în construirea civilizaţiei umane.