en-USro-RO

| Login
18 august 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Sâmbătă, 18 august 2018

Sfintii zilei
Fer. Paula Montaldi, fc.
Liturghierul Roman
Sâmbãtã din sãptãmâna a 19-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, III, PP
Lectionar
Ez 18,1-10.13b.30-32: Vã voi judeca pe fiecare dupã cãile lui.
Ps 50: Creeazã în mine, Dumnezeule, o inimã curatã!
Mt 19,13-15: Lãsați copiii și nu-i opriți sã vinã la mine, cãci împãrãția cerurilor este a acelora care sunt ca ei!

Meditatia zilei
Sâmbãtã din sãptãmâna a 19-a de peste an

2Sam 7,4-5.12-14.16

Rom 4,13.16-18.22

Mt 1,16.18-21.24

 Inima celui drept este în siguranţă pentru că se încrede în Domnul.

Aceste cuvinte din Ps 111 sintetizează cum nu se poate mai bine viaţa şi personalitatea celui pe care Biserica îl sărbătoreşte în această zi: sfântul Iosif, soţul Sfintei Fecioare Maria. Viaţa lui Iosif a fost în siguranţă, deoarece încrederea sa în Domnul nu a slăbit nici atunci când împlinirea planului pe care Dumnezeu i-l încredinţase părea că nu poate fi dus la bun sfârşit, iar dificultăţile care apăruseră în viaţa sa păreau de nedepăşit. În toate acestea Iosif s-a încrezut în Domnul şi a sperat împotriva oricărei speranţe, aşa cum spune sfântul apostol Paul în Scrisoarea către Romani (4,18).

Din textele propuse pentru această sărbătoare ne dăm seama de bogăţia ideilor ce reies din ele. Se vorbeşte despre fidelitatea lui Dumnezeu faţă de promisiunea făcută lui Abraham şi urmaşilor săi, despre promisiunea făcută lui David că domnia şi casa lui vor dăinui veşnic, despre sfinţenia şi dreptatea acestor două figuri emblematice din cadrul istoriei poporului ales: Abraham şi David. Moştenirea lumii nu se realizează doar prin împlinirea Legii, ci, mai ales, prin îndreptăţirea, prin harul care vine prin credinţă. Fericirea este văzută ca dar şi răsplată pentru o viaţă trăită în conformitate cu voinţa divină. Însă ceea ce transpare mai ales din textul Evangheliei după sfântul Matei şi impresionează şi mai mult sunt figura, viaţa şi caracterul sfântului Iosif, bărbat după inima Domnului. Ascultarea, credinţa şi sfinţenia; umilinţa, tăcerea şi supunerea; speranţa, iubirea şi grija faţă de cei încredinţaţi lui sunt calităţi şi daruri pe care sfântul Iosif le-a primit şi le-a folosit astfel încât Dumnezeu a putut să-i încredinţeze grija faţă de cele mai scumpe comori ale sale: Fiul său şi mama Fiului său.

Figura sfântului Iosif e prezentă mai ales în Evanghelia după sfântul Matei şi Evanghelia după sfântul Luca. Din Evanghelia după sfântul Matei aflăm că Iosif a fost lemnar, iar din Evanghelia după sfântul Luca aflăm că nazarinenii îl ţineau minte pe Isus ca „fiul lui Iosif”. Aceiaşi locuitori ai Nazaretului îl numesc pe Isus însuşi „lemnarul”, o meserie deloc nobilă la vremea aceea.

Celelalte informaţii biografice referitoare la Iosif sunt relativ puţine şi sunt prezentate în relatarea vieţii ascunse a lui Isus. Totuşi, aceste notări sunt esenţiale pentru a înţelege mesianismul lui Isus. Evangheliile nu ne informează nimic cu privire la moartea şi locul înmormântării sale. Putem presupune că a avut totuşi parte de cea mai fericită moarte posibilă, cu Maria şi Isus veghind la căpătâiul său. De aceea, sfântul Iosif este invocat pentru o moarte bună.

Deşi chipul său măreţ a rămas în umbră în primele veacuri ale creştinismului, în secolul al IX-lea a început comemorarea publică a sfântului Iosif. În anul 1621, Papa Grigore al XV-lea a declarat ziua de 19 martie sărbătoare de poruncă, iar Pius al XI-lea l-a declarat pe sfântul Iosif ca Patron al Bisericii universale.

În textul evanghelic numele său este menţionat de cinci ori. Iosif însă nu vorbeşte, ci chibzuieşte situaţia în care se afla Maria după ce zămislise de la Duhul Sfânt. Îngerul Domnului îi apare în vis şi îi spune să o ia la sine pe Maria, logodnica sa şi să-i pună numele Isus copilului pe care ea îl va naşte. Trezindu-se din somn, Iosif a făcut aşa cum i-a poruncit îngerul. Numele „Iosif” este legat de două menţionări: „logodnicul Mariei” şi „fiul lui David”, două calificative foarte importante din punct de vedere teologic. Ca descendent al lui David, el a făcut din Isus „Fiul lui David” iar ca soţ al Mariei este „tatăl lui Isus”, apărătorul şi capul sfintei Familii. În prefaţa Liturghiei este menţionat tocmai acest lucru: „Iosif, fiind bărbat drept, a fost ales de tine ca soţ al Fecioarei Maria şi dovedindu-se slujitor credincios şi înţelept, i-ai încredinţat sfânta Familie, ca să-l ocrotească cu iubire şi grijă părintească pe Fiul tău, unul-născut, zămislit prin adumbrirea Duhului Sfânt, pe Domnul nostru Isus Cristos”.

Afirmarea logodnei dintre Maria şi Iosif scoate în evidenţă că Iosif este tatăl legal al lui Isus. „Pentru Biserică, dacă este important să mărturisească zămislirea feciorelnică a lui Isus, nu este mai puţin important să apere căsătoria Mariei cu Iosif, pentru că din punct de vedere juridic de ea depinde paternitatea lui Iosif”, scrie Ioan Paul al II-lea în enciclica Redemptoris custos (nr. 8). Iosif, luând-o la sine pe Maria, soţia sa legitimă, îl inserează pe Isus în descendenţa davidică, condiţie indispensabilă pentru recunoaşterea sa ca Mesia iar, înscriindu-l în registrele din Betleem, îl include oficial printre cetăţenii acestei lumi şi implicit în cadrul poporului alianţei. Aceste lucruri sunt foarte importante şi se realizează prin Iosif, chiar dacă Isus, Fiul lui Dumnezeu, avea să fie numit apoi „fiul lemnarului”.

Prin acest lemnar Dumnezeu îşi arată fidelitatea faţă de legământul veşnic pe care îl încheiase cu David şi casa sa, aşa cum este prezentat în prima lectură. Prin acea alianţă descendenţa davidică devenise moştenitoarea promisiunilor mesianice şi anume, că urmaşul lui David va deveni fiul lui Iahve, care va mântui lumea. Iosif primeşte în acest sens misiunea de a-i pune copilului numele Isus, „căci el va mântui pe poporul său de păcate” (Mt 1,21).

Doar unui om drept şi cu o credinţă neclintită putea Dumnezeu să-i acorde privilegiul de a deveni moştenitorul făgăduinţei şi „părintele unui mare număr de popoare”, scrie sfântul Paul în Scrisoarea către Romani. La fel ca Abraham, Iosif a sperat împotriva oricărei speranţe şi a devenit protectorul şi patronul Bisericii universale. Această funcţie continuă să şi-o îndeplinească cu fidelitate atât faţă de întreaga Biserică, cât şi faţă de fiecare membru al ei, aşa cum mai înainte i-a apărat pe Isus, Capul Bisericii şi pe Maria, Mama Bisericii şi Mama noastră.

Trecuse trei ani de când sfânta Tereza din Avila zăcea bolnavă în pat însă, nu se rugase pentru însănătoşire. S-a decis totuşi să implore Cerul pentru încetarea suferinţelor sale. A cerut să se celebreze o Liturghie cu această intenţie şi s-a adresat sfântului Iosif, faţă de care a avut o devoţiune deosebită în tot timpul vieţii sale. „Sfântul Iosif şi-a arătat în mine puterea şi bunătatea sa. Datorită lui mi-am recăpătat puterea. Mă ridicam, umblam şi eram eliberată de paralizie”, scrie sfânta Tereza şi tot ea justifică această încredere: „Nu înţeleg cum se poate gândi cineva la Regina îngerilor, la toate suferinţele şi grija ei pentru pruncul Isus, fără să-i mulţumească sfântului Iosif pentru devotamentul cu care le-a venit amândurora în ajutor... Nu ştiu ca el să-mi fi refuzat vreodată ceva”. La fel ca sfânta Tereza, care a luptat toată viaţa pentru răspândirea devoţiunii faţă de sfântul Iosif şi sub protecţia căruia a pus opera de reformare a Ordinului carmelit, să alergăm şi noi la Iosif în necazurile noastre, ale familiilor noastre şi ale Bisericii pământeşti, care mereu va trebui să înfrunte forţele malefice ale duşmanului Bisericii. Dar asemenea sfântului Iosif suntem chemaţi şi noi să fim păzitorii unei realităţi sacre. Aici pe pământ continuă să fie prezent Fiul lui Dumnezeu şi fiecăruia dintre noi i se cere să-l recunoaştem în persoana fraţilor şi surorilor noastre, mai ales care se află în suferinţă.

Într-o cultură care exaltă dimensiunea de eros a căsătoriei, iar tatăl familiei se consideră uneori şi proprietarul acesteia, că ar putea să dispună de ea cum ar voi, exemplul lui Iosif ne aminteşte că există alte lucruri ce trebuie să-l caracterizeze pe un adevărat soţ şi tată: calmul de neînvins, lipsa de oboseală şi de nelinişte chiar şi în momentele cele mai dificile din viaţă, respectul şi grija faţă de soţie şi copii. Trebuie ca tatăl să dovedească cu adevărat că este „tatăl” copilului nu doar pentru participarea la naşterea biologică a copilului, ci să demonstreze paternitatea sa prin fapte şi iubire pentru familia ce i-a fost încredinţată să o apere. Dreptul său nu este de a-şi manifesta un „titlu de proprietate”, ci să slujească cu răbdare, încrezându-se în ajutorul şi voinţa divină. Trebuie ca tatăl să ştie că planurile lui Dumnezeu, de multe ori, sunt diferite de ale oamenilor şi nu este uşor să le accepte. Virtutea răbdării cere o mare asceză şi stăpânire de sine, mai ales în cadrul vieţii conjugale.

Într-o societate în care liniştea este tot mai greu de găsit, în care mijloacele tehnice încearcă să golească din lume orice colţ de linişte şi pace, să privim cu iubire şi veneraţie la chipul sfântului Iosif. Vedem cum în linişte, cuvântul lui Dumnezeu intră în inima sa şi-i transformă viaţa. Cuvântul lui Dumnezeu îi conduce toate acţiunile şi este făclie pentru paşii săi şi lumină pentru faptele sale. Să învăţăm de la Iosif să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, să-l absorbim în inima noastră şi meditându-l să ne deschidem conştiinţa în faţa exigenţelor acestui cuvânt şi astfel să devină eficace şi în viaţa noastră.

Iosif ne învaţă să suportăm cu răbdare acele suferinţe sau încercări pe care providenţa le-ar permite în viaţa noastră. Dumnezeu nu ne lasă niciodată singuri şi este mereu alături de noi pentru ca să putem să perseverăm într-o viaţă curată şi sfântă. Abandonarea în voinţa lui Dumnezeu este exigenta dar ne dă seninătate, pace şi rodnicie spirituală.

Să mergem la Iosif, aşa cum faraonul i-a îndemnat pe egipteni să meargă la Iosif, fiul lui Iacob, care devenise administrator în timpul foametei din Egipt, şi el ne va da ceea ce-i vom cere pentru binele atât spiritual, cât şi material, al nostru, al familiilor noastre şi al Bisericii, pentru că nu s-a auzit niciodată ca el să nu fi venit în ajutorul celor ce au cerut mijlocirea sa.