en-USro-RO

| Login
21 iulie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Sâmbătă, 21 iulie 2018

Sfintii zilei
Sf. Laurențiu din Brindisi, pr. înv. *
Liturghierul Roman
Sâmbãtã din sãptãmâna a 15-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde (alb), III
Lectionar
Mih 2,1-5: Tânjesc dupã câmpii și le jefuiesc, dupã case și le iau.
Ps 9: Nu uita, Doamne, de cei sãrmani ai tãi!
Mt 12,14-21: Le poruncea sã nu-l facã cunoscut, ca sã se împlineascã ceea ce a fost spus prin profetul Isaia.
Meditatia zilei
Sâmbãtã din sãptãmâna a 15-a de peste an

Fap 12,1-11

2Tim 4,6-8.16-18

Mt 16,13-19

 Aceştia sunt sfinţii care în timpul vieţii lor de pe pământ au dat rodnicie Bisericii prin sângele lor: au băut paharul Domnului şi au devenit prietenii lui Dumnezeu (antifona de la intrare).

Împreună cu întreaga Biserică, îi sărbătorim astăzi pe sfinţii apostoli Petru şi Paul: amândoi au fost chemaţi de Cristos; amândoi au fost plini de pasiune pentru Cristos; amândoi l-au mărturisit cu propriul sânge pe Mântuitorul. „Pătimirea sfinţilor apostoli Petru şi Paul” – spune sfântul Augustin – „a făcut sfântă această zi pentru noi. Nu vorbim despre martiri care sunt puţin cunoscuţi, căci «vocea lor străbate tot pământul, vestea lor ajunge la marginile lumii» (Ps 19,5). Aceşti martiri au văzut ceea ce au predicat. Au urmat dreptatea. Au mărturisit adevărul şi au murit pentru adevăr”. Cuvântul şi sângele au fost forţele vii cu care sfinţii Petru şi Paul, uniţi cu Cristos, au întărit şi continuă să întărească Biserica întreagă.

Multe aspecte din viaţa şi activitatea celor doi apostoli ne sunt cunoscute din sfintele Evanghelii şi din Faptele Apostolilor. În lumina textelor sacre, înţelegem că istoria vocaţiei lor a fost strâns legată de crucea răscumpărătoare a lui Cristos.

Chemat de Isus în timp ce se afla la pescuit împreună cu fratele său, Andrei (cf. Mt 4,18-19), Petru a lăsat toate şi l-a urmat pe Cristos. În acea renunţare pe care Petru a trebuit să o facă, putem spune că se contura deja semnul crucii. În greutăţile şi suferinţele îndurate mai târziu pentru numele lui Isus, apostolul Petru a descoperit acelaşi semn răscumpărător al crucii pe care s-a jertfit Cristos. Şi chemat, la rândul său, să fie supus puterii crucii, Petru a păşit cu mult curaj pe drumul martiriului, dându-şi viaţa pentru credinţa în Cristos şi vestirea evangheliei. Ne spune tradiţia că, din umilinţă, Petru a cerut să fie răstignit pe cruce cu capul în jos, şi nu asemenea Maestrului său. Frumos motiv invocă tradiţia în acest sens! Însă cine ştie câte nu umpleau gândul şi inima lui Petru în timp ce era răstignit… Vedea, poate, fiecare moment de slăbiciune din viaţa proprie, de fragilitate în credinţă, fiecare moment când nu a ales cum trebuie crucea lui Cristos.

Ne gândim apoi la sfântul apostol Paul. Şi el, de la început l-a cunoscut pe Cristos sub semnul crucii, sub semnul suferinţei şi al renunţării. Pasiunea sa împotriva creştinilor s-a transformat în pasiune pentru Cristos, căci evenimentul de pe drumul Damascului i-a schimbat radical viaţa. Şi de atunci, întemeind comunităţi creştine în diferite locuri, de fiecare dată s-a apropiat şi a gustat tot mai mult din izvorul crucii răscumpărătoare. Pretutindeni însă, apostolul neamurilor a simţit că Dumnezeu este aproape de el, întărindu-l în încercări, dăruindu-i linişte şi încredere. Şi, asemenea sfântului Petru, şi-a vărsat sângele pentru Cristos, arătând că a crezut cu adevărat ceea ce a predicat şi a trăit.

Liturgia cuvântului de astăzi evocă momente şi aspecte ale misiunii celor doi mari apostoli şi martiri ai Bisericii.

Textul din Faptele Apostolilor (12,1-11) ne oferă mărturia plină de credinţă a comunităţii creştine din Ierusalim, persecutată de către Sinedriu şi autorităţile politice. Pentru a câştiga încrederea iudeilor, regele Irod Agripa a început să-i prigonească pe creştini, l-a ucis cu sabia pe apostolul Iacob, apoi a dat ordin să fie arestat şi Petru (cf. Fap 12,1-3), pe care intenţiona să-l judece în faţa mulţimii. Dar iată că Dumnezeu intervine printr-un înger şi îl salvează pe Petru din închisoare. La apariţia îngerului, lui Petru i-au căzut îndată lanţurile de la mâini şi picioare. Călăuzit apoi de înger, a ajuns în afara închisorii. Venindu-şi în fire, Petru a înţeles încă o dată că Dumnezeu este mereu alături de el, că îl eliberează din orice primejdie: „Acum ştiu cu adevărat că Domnul l-a trimis pe îngerul său, care m-a scăpat din mâinile lui Irod şi de soarta pe care mi-o dorea poporul iudeu” (Fap 12,11).

În această primă lectură, putem vedea experienţa fiecăruia dintre noi, legată poate de frica de lanţuri, de încercări, de descurajare… Dumnezeu ne poate elibera de toate acestea, dacă ne simţim mici în inima noastră şi îl invocăm cu încredere. Domnul se împotriveşte celor mândri, însă pe cei umili îi binecuvântează. Mai putea fi vorba de mândrie în cazul apostolului Petru aflat în închisoare? Orice gând de mândrie era departe de el. Petru se afla în mâna lui Dumnezeu; ştia că totul depinde numai de el. Iar aici avem de învăţat: să ştim că totul depinde de Dumnezeu, şi atunci se pot face lucruri mari prin fiecare dintre noi. Puterea lui Dumnezeu se poate arăta în slăbiciunea noastră. De aceea, asemenea psalmistului, putem exclama şi noi: „Când îl caut pe Domnul, el îmi răspunde şi mă eliberează de tot ce mă înspăimântă” (Ps 34,5).

Aceeaşi convingere o regăsim şi la sfântul Paul, care, în cea de-a doua lectură (2Tim 4,6-8.16b-18), afirmă că a alergat în viaţa sa aşa cum Dumnezeu a voit, că a predicat şi a răspândit cuvântul lui Dumnezeu pretutindeni. Şi iată, la sfârşit, se simte părăsit parcă de toţi, dar revine, ca şi în viaţa sfântului Petru, aceeaşi idee de încredere în Dumnezeu. El i-a primit munca, i-a binecuvântat-o şi îi va da „cununa învingătorului”, însă nu numai lui, „ci şi tuturor acelora care aşteaptă cu dragoste arătarea lui în mărire” (2Tim 4,8).

Actul suprem al martiriului va însemna pentru apostolul neamurilor un act de cult, un sacrificiu oferit lui Dumnezeu, aşa cum a fost întreaga lui viaţă. Moartea constituie pentru sfântul Paul „apartenenţa” la casa Tatălui, este întâlnirea definitivă cu Cristos, cel care a învins moartea. În acelaşi timp, Apostolul este conştient că această iubire şi dăruire totală faţă de Cristos nu a existat în nici un moment al vieţii fără el, care i-a stat alături şi l-a întărit (cf. 2Tim 4,17). Numai harul şi asistenţa continuă a lui Dumnezeu l-au susţinut zi de zi în deciziile sale.

Cuvântul apostolului Paul ne este adresat astăzi şi nouă, celor care ne aflăm poate în situaţii de suferinţă, chiar şi de persecuţii, şi ne invită la speranţă până la întâlnirea definitivă cu Domnul. Isus nu ne va părăsi niciodată! El este şi va fi întotdeauna cu noi şi ne va ajuta necontenit să facem faţă suferinţelor şi greutăţilor pe care le vom întâmpina.

Şi dacă darul credinţei este în noi cu adevărat o forţă, o adeziune conştientă şi responsabilă la evanghelia lui Cristos în faţa oamenilor, atunci cuvintele sfântului Paul – „Vai mie dacă nu vestesc evanghelia” (1Cor 9,16) – trebuie să răsune puternic şi în conştiinţele noastre.

În Evanghelia de astăzi, îi vedem pe cei doisprezece apostoli adunaţi în jurul lui Isus în ţinutul Cezareii lui Filip. Şi în acest context, Cristos le adresează următoarea întrebare: „Cine spun oamenii că este Fiul Omului?” (Mt 16,13). Din răspunsurile lor observăm că oamenii din acel timp aveau păreri diferite cu privire la persoana lui Isus: unii vedeau în el pe Ioan Botezătorul, alţii pe Ilie, pe Ieremia sau pe unul dintre marii profeţi ai Israelului. Aceste răspunsuri conţineau fragmente de adevăr, însă nu dezvăluiau adevărata identitate a lui Isus. Şi iată că Isus îi întreabă acum pe apostoli: „Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?” (Mt 16,15). Simon Petru, luând cuvântul, dă un răspuns clar şi complet: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Mt 16,16). Petru îl recunoaşte în Isus din Nazaret pe Mesia, pe cel Uns, pe Fiul lui Dumnezeu. Şi de la această mărturisire, aşa cum afirma Papa Ioan Paul al II-lea, „Cristos se află întotdeauna în centrul credinţei şi al vieţii creştinilor, în centrul mărturisirii lor, pe care nu rareori au plătit-o cu sângele” (Să trecem pragul speranţei, 73). Dar nimeni nu poate vedea în Cristos pe Fiul lui Dumnezeu, fără a crede în el. Credinţa este, aşadar, condiţia necesară pentru a descoperi cine este Cristos cu adevărat. După mărturisirea făcută de Petru, Cristos îi conferă acestuia demnitatea de conducător al Bisericii; îl constituie „piatra” pe care va fi clădită Biserica sa, iar „puterea Celui Rău nu o va birui” (Mt 16,18).

Se spune că, pe un munte înalt, trăia un bătrân ce avea misiunea de a păzi un tezaur ascuns în acel munte. Într-o zi, la poalele muntelui a apărut o ceată de tâlhari, care, cu lovituri de ciocan şi târnăcop, încercau din răsputeri să sape în munte şi să fure comoara. Văzându-i, bătrânul le-a vorbit astfel: „Zadarnic faceţi aceasta! Au mai încercat mulţi înaintea voastră să ia această comoară şi nu au reuşit. Iar acum, uneltele lor ruginite zac împreună cu osemintele lor la poalele acestui munte, chiar sub picioarele voastre”. Însă ei nu l-au ascultat şi, insultându-l pe bătrân, au continuat să lovească mai departe. Deodată, o stâncă s-a desprins din acel munte şi, rostogolindu-se cu putere, s-a prăbuşit peste tâlhari, punând capăt încercării lor de a intra în posesia comorii.

Iată imaginea stâncii şi a comorii… o imagine ce reprezintă Biserica cu toate valorile sale spirituale. Bătrânul este imaginea sfântului Petru şi a succesorului său, papa de la Roma, iar tâlharii sunt duşmanii Biserici. Acest exemplu vrea să ilustreze că, de-a lungul veacurilor, Biserica a avut şi are de suportat numeroase persecuţii şi suferinţe. Dar întărită de Cristos şi unită în jurul capului său vizibil, ea va face întotdeauna faţă acestor încercări.

Nu trebuie să uităm că Biserica este şi rămâne a lui Cristos. Ea este însă încredinţată lui Petru; responsabilitatea pe care Cristos i-o încredinţează nu este una pasivă, ci, dimpotrivă, implică o angajare activă. Această trăsătură este sugerată de Cristos prin imaginea cheilor: „Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Mt 16,19). Încredinţându-i lui Petru cheile împărăţiei, Cristos îi încredinţează şi grija faţă de Biserica sa, îl constituie vicarul său şi îi conferă puterea de a lega şi dezlega. Sensul acestei puteri nu este de dominare, ci de autentică slujire pentru vestirea împărăţiei lui Dumnezeu, chiar cu preţul vieţii.

Participând astăzi la celebrarea euharistică, să urmăm şi noi exemplul plin de credinţă al sfinţilor apostoli Petru şi Paul. Să cerem în rugăciune harul de a nu uita că, făcând parte din Biserica lui Cristos, zidită pe temelia de nezdruncinat a apostolilor, trebuie să păstrăm unitatea, să lucrăm la sfinţirea noastră, să fim uniţi în cuget şi rugăciune cu întreaga Biserică şi să fim ascultători faţă de învăţătura Sfântului Părinte papa şi a episcopilor uniţi cu el, prin care Biserica dăinuie şi se răspândeşte în lume.

Exemplul celor doi apostoli să fie şi pentru noi un motiv de inspiraţie în credinţă şi un izvor de curaj în trăirea şi mărturisirea credinţei primite la botez.