en-USro-RO

| Login
24 aprilie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Marți, 24 aprilie 2018

Sfintii zilei
Ss. Fidel din Sigmaringen, pr. m. *; Maria a lui Cleofa și Salomea;
Egbert, cãlug.
Liturghierul Roman
Marți din sãptãmâna a 4-a a Paștelui
Liturghie proprie, prefațã pentru Paști (II, III, IV sau V)
alb (roșu), IV
Lectionar
Fap 11,19-26: Le-au vorbit și grecilor, vestindu-l pe Domnul Isus.
Ps 86: Lãudați-l pe Domnul, toate popoarele! (sau Aleluia.)
In 10,22-30: Eu și Tatãl una suntem.
Meditatia zilei
Marți din sãptãmâna a 4-a a Paștelui

Ap 11,9; 12,1-6.10

1Cor 15,20-26

Lc 1,39-56

 Cu mai bine de 1600 de ani în urmă, în secolul al IV-lea d.C., a trăit un copil pe nume Magus. Însă pe când avea doar 6 ani, Domnul l-a chemat la el. Pe mormântul său, arheologii au găsit o inscripţie pusă de părinţii micuţului, care suna aşa: „Micuţule Magus, tu ai părăsit-o pe mama ta de pe acest pământ şi ai alergat la Maria, Mama Bisericii. De aceea, noi, dragii tăi părinţi, nu mai avem nici un motiv să fim întristaţi pentru tine şi ne ştergem lacrimile”. Această piatră funerară dă mărturie că, deja de atunci, creştinii au privit la Maria ca la primiţia, pârga celor care cred în Cristos, cea pe care Domnul înviat a chemat-o cu trupul şi cu sufletul în împărăţia sa.

Zămislindu-l pe Cristos, născându-l, hrănindu-l, înfăţişându-l Tatălui în templu, suferind împreună cu Fiul său răstignit pe cruce, Maria nu putea fi lăsată să cunoască putreziciunea mormântului. Ea, care a fost aşa de intim unită cu Cristos în timpul vieţii sale pământeşti, l-a urmat îndeaproape şi dincolo de moarte. De aceea, apare triumfală: stea a cerului, splendidă precum soarele şi frumoasă precum luna, înălţată pe aripile unui mare vultur până la locul pregătit de Dumnezeu.

O sărbătorim pe Maria victorioasă asupra morţii, nu doar în urma unei convingeri filiale, dobândită de-a lungul veacurilor, ci printr-un adevăr descoperit de Dumnezeu şi propus de Biserica Catolică drept dogmă de credinţă la 1 noiembrie 1950, prin definiţia papei Pius al XII-lea.

Însă oricare ar fi titlul acestei sărbători în Orient şi în Occident, sau exprimarea în termeni liturgici care vin dintr-o tradiţie sau alta, persoana spre care ne îndreptăm e aceeaşi: preasfânta Fecioară Maria, Mama lui Dumnezeu şi a oamenilor. Nu subtilităţile teologice interesează şi frământă pe oamenii de rând care cred în Maica Domnului şi nădăjduiesc în ajutorul ei suprafiresc. Pentru marea masă a oamenilor, Maria e maica gata mereu să ierte, să se roage, să-l implore pe Domnul pentru sărmanii muritori. Pentru soţia crunt bătută de un soţ beţiv, pentru copilul zdrenţăros şi flămând, pentru schilodul ocărât şi pentru paralizatul nevindecabil, pentru bătrânul părăsit, care nu are pe nimeni să-l iubească şi să-i zâmbească, pentru toţi cei care simt că sunt slabi şi nu pot răzbate singuri prin iureşul vieţii, Maria este astăzi sprijin şi ajutor.

Pentru cei care-şi iubesc semenii, deşi aceştia sunt egoişti şi răi, pentru cei care fac binele şi primesc doar nerecunoştinţă, pentru cei care oferă mereu ajutorul, deşi acesta e uitat a doua zi, pentru cei care se dăruiesc fără a aştepta vreo răsplată, pentru ei este sărbătoarea de astăzi; căci ridicarea Sfintei Fecioare cu trupul şi sufletul la cer ne arată care este scopul pelerinajului nostru pământesc: să ne îndreptăm spre cer, unde ne aşteaptă o Mamă cu ochii de carne şi unde toţi vom învia, participând la triumful lui Cristos asupra morţii.

În drumul anevoios pentru atingerea acestui scop, Maria nu este doar Mama ocrotitoare, ci însuşi modelul de urmat: ea naşte calea şi se face pe sine îndrumătoare şi stâlp de foc, călăuzind spre noul Ierusalim. Glorificarea Fecioarei e numai finalul vieţii complexe a Mariei, ale cărei trăsături esenţiale le putem desprinde din vizita la verişoara sa, Elisabeta, relatată de evanghelistul Luca. De îndată ce Cuvântul s-a întrupat în sânul ei, de îndată ce Maria a devenit ostensoriul viu al lui Cristos, ea este deja în picioare, gata de plecare. Ce o împinge atât de urgent către verişoara sa? De ce e atât de zorită? Ea face un drum lung pe jos, pe când este deja Mamă a lui Dumnezeu. Ar fi fost mai drept să fie purtată în trăsuri aurite, iar la trecerea ei, colinele să sară în sus şi să danseze. Însă Maria, avându-l pe Cristos în sânul ei, nu poate să se bucure de el de una singură, simte nevoia să împartă bucuria cu alţii, să-l ducă şi altora pe Cristos.

Maria merge pentru a vesti un anotimp al bucuriei ce topeşte cu căldura sa gerul iernii şi îndepărtează lumea veche a tristeţii. Cine îl găseşte pe Dumnezeu nu poate să nu izbucnească în strigăte de veselie; cine nu-l găseşte pe Dumnezeu nu cunoaşte bucuria şi nu are nimic de oferit, fiind asemenea unui nor fără apă, purtat de vânt ici-colo, ca un pom fără rod la sfârşitul toamnei, ori ca o stea rătăcitoare căreia îi este păstrată bezna întunericului pentru veşnicie.

„Tristeţea e, Doamne, gândul la mine, bucuria e gândul la tine”, spunea sfântul Augustin. Iar bucuria ce izvorăşte din Dumnezeu nu se poate închide în sine, ea se revarsă către ceilalţi, căutând spaţii pentru o lume fericită, pentru o lume în care să nu mai mişune doar feţe posomorâte şi preocupate exclusiv de persoana proprie.

Revenind la Maria, cum îşi manifestă ea bucuria, ce face la Ain-Karim, locul unde locuia Elisabeta? Stă pe vreun tron de aur, pe perne de mătase, cu o mulţime de servitoare roind în jurul său? Nicidecum. Face treburile cele mai umile: mătură, face mâncare şi face toate lucrurile necesare în gospodărie. Dacă Maria, Regina cerului şi a pământului, a putut fi o umilă slujitoare în casa lui Zaharia, şi noi suntem datori să ne slujim unul pe altul. Acesta este secretul bucuriei în inima noastră şi în inimile celor din jurul nostru.

Toată puterea Mariei stă în umilinţă, căci mândria e fragilă. Ea ştie că cel umil este asemenea unei stânci, care, deşi stă cu capul plecat, este de neclintit. Ea, Maica Împăratului veacurilor, nu-şi dă alt titlu decât pe acela de slujitoare; şi, având deplina conştiinţă a măririi ce i s-a conferit, nu o socoteşte altceva decât un dar al celui care risipeşte pe cei mândri şi îi înalţă pe cei smeriţi.

Poetul Rabindranath Tagore scria: „Dormeam şi visam că viaţa este bucurie. M-am trezit şi am văzut că viaţa este slujire. Am început să slujesc şi am constatat că slujirea este bucurie”.

Ca şi Maria, suntem astăzi chemaţi la suprema umilinţă, să îngenunchem în faţa a ceea ce Dumnezeu face şi nu în faţa a ceea ce noi vrem şi ne imaginăm despre el. Ca şi Maria, suntem îndemnaţi la eroismul faptelor mărunte de iubire, la micile renunţări, la micile sacrificii cu care putem însenina viaţa celor din jurul nostru: să nu ne înghesuim mereu pentru locul din faţă, să nu lăsăm altuia tot ce este mai greu, să surâdem celui preocupat de nenumărate probleme, să ajutăm pe cel care are nevoie, să nu explodăm în valuri de furie la cea mai mică nemulţumire, ci să mulţumim pentru tot ceea ce ne este dăruit; toate acestea şi infinitele ocazii care se ivesc zilnic pentru a face binele, înseamnă a gusta deja un strop din fericirea paradisului, unde ne aşteaptă Maria, care a străbătut acelaşi drum presărat cu mici bucurii, cu mari suferinţe şi cu speranţa răsplăţii veşnice.

Iar atunci când viaţa ne aruncă pe căi întunecate şi controlul ne scapă din mâini, când ispitele ne doboară şi rătăcim prin lumea de patimi, când nu întrezărim nici o cale de ieşire, să nu ezităm a ne întoarce la Maria: pentru ea fiecare copil e unic, pentru fiecare inima sa se face mai încăpătoare.

După ce fusese crescută cu o iubire nemăsurată de către mama sa, o tânără hotărî că a venit vremea să iasă din carapacea părintească şi să adulmece parfumul libertăţii ce o îmbăta cu mireasma sa. A ajuns în lumea cea mai decăzută a oraşului, unde toate lucrurile păreau exotice, interesante şi pline de viaţă. Se amuza fără restricţii cu noii prieteni, deşi în adâncul inimii, păstra dorul paradisului pierdut şi înăbuşea cu greu mustrările unei fiice rătăcite.

În tot timpul acestor ani, mama îşi aştepta neîncetat copilul. Ea ar fi vrut să se ducă la fiica ei, să aibă grijă de ea, dar unde? Totuşi, iubirea nu se dă bătută şi găseşte o cale. Are să scrie o scrisoare. Dar la cine? Trecuseră ani buni, nici chiar detectivii nu au reuşit să o găsească. Atunci, într-o ultimă încercare, a făcut mai multe fotografii ale feţei ei copleşită de durere, le-a lipit pe foi de hârtie şi a scris dedesubt: „Vino acasă, mama te aşteaptă!” A luat aceste fotografii, a mers în barurile oraşului şi a cerut permisiunea să le afişeze acolo. Vor fi aceste cuvinte de vreun folos? Are să le citească fiica ei? Va primi vreun răspuns?

În seara aceleaşi zile, într-un bar în care orchestra cânta ultimele noutăţi, o tânără femeie dansa deşănţat, oprindu-se deodată ca lovită de fulger. Acolo pe perete era fotografia unei femei bătrâne, ale cărei cuvinte nu îndrăznea să le creadă, deşi i se adresau: „Vino acasă, mama te aşteaptă!”

„Mama!” A fost singurul cuvânt pe care a putut să-l mai pronunţe, în timp ce paşii o purtau spre cea care, strângând-o la pieptul ei, îi va reda suflarea, o va naşte din nou la viaţă.

Aşadar, când inima ne e stinsă şi nu suntem buni la nimic, când sufletul ne este doar un geamăt prelung şi ne cuprinde disperarea, să ne îndreptăm paşii spre Maria, mama noastră. Când nu putem iubi şi nu suntem iubiţi, când rugăciunea ne este uscată precum nisipul pustiului, şi Dumnezeu pare atât de departe, să apelăm la Maria, mama noastră. Când noaptea domneşte peste gândurile noastre, speranţa stă să apună şi credinţa ne este slabă, să o strigăm pe Maria, mama noastră. În inima sa e loc destul pentru o blândă mângâiere, pe umărul său se poate plânge întotdeauna, rezerva sa de iubire e inepuizabilă şi nu s-a auzit vreodată să fi fost părăsit cel ce a alergat sub ocrotirea sa. Cu Maria vom spune da pentru slujire, da pentru durere, da pentru iubire, da pentru cer.