en-USro-RO

| Login
20 octombrie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Sâmbătă, 20 octombrie 2018

Sfintii zilei
Ss. Cornel, centurion; Maria Bertilla, cãlug.
Liturghierul Roman
Sâmbãtã din sãptãmâna a 28-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, IV
Lectionar
Ef 1,15-23: L-a stabilit pe Cristos cap peste Biserica întreagã, care este trupul sãu.
Ps 8: Tu, Doamne, l-ai pus pe Fiul tãu stãpânitor peste toate.
Lc 12,8-12: Duhul Sfânt vã va învãța ce trebuie sã spuneți.
Meditatia zilei
Sâmbãtã din sãptãmâna a 28-a de peste an

Num 21,4-9

Fil 2,6-11

In 3,13-17

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3,16).

Suntem astăzi împreună pentru a celebra solemnitatea Înălţării Sfintei Cruci. Biserica, încă din primele veacuri, la 14 septembrie cinsteşte cu cea mai mare recunoştinţă crucea Domnului nostru Isus Cristos, căci prin cruce s-a manifestat iubirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de noi. Prin umilirea lui Cristos până la moarte, şi încă moartea pe cruce, ne-a fost oferită viaţa, ne-a fost oferită mântuirea.

Crucea lui Cristos este astăzi în centrul atenţiei noastre, dar, deşi crucea ne duce cu gândul la chin, la suferinţă şi la moarte, totuşi, astăzi nu ne întristăm şi nu plângem; lacrimile noastre nu sunt lacrimi de durere, ci de bucurie, pentru că Isus Cristos răstignit pe cruce pentru noi, cei care credem, înseamnă viaţă. Prin crucea lui Cristos, Dumnezeu şi-a arătat iubirea îndurătoare faţă de noi. Acesta este mesajul sărbătorii: iubirea lui Dumnezeu pentru noi, manifestată prin dăruirea Fiului pentru viaţa noastră: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3,16).

Liturgia cuvântului, prin lecturile pe care le-am proclamat, ne transmite un mesaj de iubire, o scrisoare de iubire. Expeditorul este Dumnezeu, iar destinatarii suntem noi. Putem spune că astăzi celebrăm liturgia iubirii răscumpărătoare a lui Dumnezeu.

În prima lectură, luată din Cartea Numerilor, vedem că Dumnezeu a pedepsit poporul pentru păcatele sale, trimiţând asupra lui şerpi veninoşi. Dumnezeu i-a pedepsit pe israeliţi pentru că au cârtit împotriva Domnului şi împotriva lui Moise, dar tot de la el vine şi salvarea; Dumnezeu nu şi-a întors complet faţa de la poporul său şi nu l-a lăsat pradă morţii, ci se îndură de el şi-i porunceşte lui Moise să înalţe pe un stâlp un şarpe de aramă, pentru ca cei muşcaţi de şerpii veninoşi, privind la şarpele de aramă de pe stâlp, să nu moară.

Prin lectura a doua, luată din Scrisoarea către Filipeni, Apostolul ne transmite că Isus, deşi Dumnezeu, s-a umilit pe sine, a luat trup asemenea trupului nostru. S-a umilit până acolo încât a acceptat moartea, şi nu orice fel de moarte, ci moartea cea mai ruşinoasă: răstignirea pe lemn. Ne întrebăm care să fi fost cauza care l-a determinat pe Dumnezeu la un asemenea sacrificiu? Răspunsul nu este decât unul: iubirea. Iubirea pentru omenirea căzută pradă păcatului şi morţii din cauza neascultării primilor oameni, Adam şi Eva. Datorită iubirii sale imense, spunea sfântul Irineu, Cuvântul lui Dumnezeu, Isus Cristos, Domnul nostru, s-a făcut ceea ce suntem noi, pentru a face din noi ceea ce este el însuşi. Cuvântul lui Dumnezeu se face om pentru ca noi să ne îndumnezeim. Cuvântul lui Dumnezeu este dat morţii, pentru ca, prin învierea sa, noi să avem viaţă.

Prin aceasta am cunoscut iubirea lui Dumnezeu pentru noi: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său unul-născut în lume, ca noi să avem viaţă prin el (cf. 1In 4,9), Dumnezeu l-a dat la moarte pe Fiul său pentru salvarea noastră. Dumnezeu, asemenea lui Moise, care a înălţat pe un stâlp şarpele de aramă în pustiu pentru salvarea poporului, îl înalţă pe cruce pe Fiul său pentru mântuirea întregii omeniri.

Prin naşterea lui Isus Cristos, am început o nouă eră: era creştină. Prin moartea lui ne-a fost oferită o nouă viaţă, aceea a fiilor lui Dumnezeu. Acestei realităţi noi, acestui dar din partea lui Dumnezeu trebuie să-i corespundă din partea creştinului o acceptare de credinţă, un nou mod de a trăi. Actului suprem de iubire din partea lui Dumnezeu trebuie să-i corespundă din partea credinciosului un act de credinţă. Credinţa este răspunsul nostru la iubirea lui Dumnezeu.

Care este credinţa noastră? În momentele dificile ale vieţii, de unde aşteptăm mângâierea, spre care stâlp ne îndreptăm privirea? Spre stâlpul puterii, al averii, al relaţiilor? Nu. Toţi aceştia în diferitele situaţii pe care le-am experimentat s-au dovedit falimentari, şi-au arătat limitele în a ne oferi mângâierea. Unicul stâlp spre care ne îndreptăm privirea, de unde aşteptăm alinare şi căpătăm curaj în situaţiile grele, trebuie să fie crucea lui Cristos.

Sfântul Francisc de Sales a văzut într-o zi un tânăr care ducea o găleată mare cu apă, deasupra căreia plutea o bucată de lemn. Sfântul s-a apropiat şi l-a întrebat: „La ce serveşte bucata aceasta de lemn de pe suprafaţa apei?” „Cu bucata aceasta de lemn, apa nu se agită prea tare în timp ce merg, astfel încât nu iese din găleată”. Faptul i-a inspirat sfântului Francisc această reflecţie: „Pe valurile frământărilor şi suferinţelor tale aşază crucea lui Cristos. Ea îţi va aduce liniştea şi nu îţi vei pierde răbdarea în suferinţele tale”.

Suferinţa nu este o invenţie, ea este o realitate pe care o experimentăm la tot pasul. Vedem în jurul nostru oameni care suferă. Noi înşine suferim. Suferinţa nu este de dorit şi nici nu are o semnificaţie în sine, ea dobândeşte un sens în conformitate cu atitudinea luată.

În suferinţele noastre să urmăm calea trasată de Cristos. El a acceptat să bea potirul cel amar, a acceptat crucea şi suferinţa, dându-le un sens, oferindu-le Tatălui pentru fiecare dintre noi. Pentru cel care nu are credinţă, suferinţa nu poate fi acceptată şi înţeleasă. Cel care-şi trăieşte viaţa, înlocuindu-l pe Dumnezeu cu necesitatea satisfacerii propriilor dorinţe dezordonate, cel care aspiră la o fericire care nu este altceva decât potolirea oricărei dorinţe, nu poate da sens suferinţei. Ea îl copleşeşte, este devastatoare şi fără nici o valoare. În schimb, pentru noi, cei care credem şi l-am pus pe Dumnezeu pe primul loc în viaţa noastră, suferinţa nu este absurdă, crucea nu este nebunie. Ea devine participare la suferinţa mântuitoare a lui Isus.

Cristos a îndurat crucea, iar acum ne însoţeşte pe noi în momentele întunecate ale vieţii. Oricine îşi acceptă crucea zilnică, sub diferitele sale concretizări: boală, vârstă, singurătate, griji, dezamăgiri, relaţii distruse etc., oricine îşi ia crucea zilnică cu încredere în Isus, poate experimenta: nu sunt singur, Domnul mă ajută, duce împreună cu mine crucea pe cărarea vieţii mele.

În crucea lui Cristos găsim alinarea în suferinţele noastre. Ea este stâlpul spre care ne îndreptăm privirea, încrezători că vom fi salvaţi. Aceasta este credinţa noastră! De aceea, fiecare acţiune începe cu semnul sfintei cruci. El ne ajută să ne amintim, să celebrăm, să acceptăm şi să trăim iubirea lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt aşa cum ne-a fost manifestată de Isus pe cruce.