en-USro-RO

| Login
21 iulie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Sâmbătă, 21 iulie 2018

Sfintii zilei
Sf. Laurențiu din Brindisi, pr. înv. *
Liturghierul Roman
Sâmbãtã din sãptãmâna a 15-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde (alb), III
Lectionar
Mih 2,1-5: Tânjesc dupã câmpii și le jefuiesc, dupã case și le iau.
Ps 9: Nu uita, Doamne, de cei sãrmani ai tãi!
Mt 12,14-21: Le poruncea sã nu-l facã cunoscut, ca sã se împlineascã ceea ce a fost spus prin profetul Isaia.
Meditatia zilei
Sâmbãtã din sãptãmâna a 15-a de peste an

Ap 7,2-4.9-14

1In 3,1-3

Mt 5,1-12

 Încă mai persistă astăzi tendinţa de a vedea sfinţenia mai mult în dimensiunea sa spectaculară, de a-i considera sfinţi doar pe cei care au trăit în mijlocul persecuţiilor, care au avut parte de extaze, minuni, semne extraordinare. Este o idee greşită, sau cel puţin incompletă, pe care ne-am format-o despre sfinţenie.

Sărbătoarea de astăzi, a Tuturor Sfinţilor, ne oferă posibilitatea de a revizui această idee. Sfinţi nu sunt doar cei din calendar; există şi foarte mulţi sfinţi necunoscuţi, sfinţi care au trăit în mijlocul nostru: nu neapărat persoane care au făcut lucruri măreţe, ci femei şi bărbaţi care s-au străduit să fie fericiţi în sensul evangheliei, care s-au abandonat harului lui Dumnezeu, care au făcut din credinţa în Cristos o experienţă ce i-a transformat. Fără a-i exclude pe sfinţii canonizaţi, Biserica priveşte astăzi, în mod deosebit, spre aceşti sfinţi anonimi; exemplul vieţii lor sfinte, trăite în simplitate, ne este oferit ca model vrednic de a fi urmat.

Şi noi ne putem sfinţi! Acesta este mesajul principal pe care vrea să ni-l transmită sărbătoarea de astăzi. Sfinţenia nu este un ideal atât de înalt, încât să ne fie nouă inaccesibil; ea este darul lui Dumnezeu pe care nu-l refuză nici unui om care i-l cere cu o inimă sinceră, este efortul nostru de a ne menţine în prietenie cu Dumnezeu.

Despre această posibilitate a tuturor oamenilor de a se sfinţi, ne vorbeşte şi prima lectură de astăzi, extrasă din Apocalipsul sfântului apostol Ioan: „Apoi am văzut numărul celor însemnaţi: 144 000 din toate triburile fiilor lui Israel” (Ap 7,2-4). În interpretarea acestui număr trebuie să ţinem cont că acest text face parte din genul literar apocaliptic, în care acţiunile, expresiile, numerele simbolice sunt extrem de frecvente. De fapt, 144 000 nu este decât produsul numărului 12 înmulţit cu el însuşi şi cu 1000. În Biblie, numărul 12 aplicat persoanelor, îi desemnează întotdeauna pe cei aleşi; astfel, se vorbeşte despre cele 12 triburi ale fiilor lui Israel, popor ales de Dumnezeu; cei 12 apostoli, aleşi de Cristos; cele 12 porţi ale noului Ierusalim, din Cartea Apocalipsului, prin care vor intra toţi cei aleşi. Numărul 1000 este considerat a fi numărul lui Dumnezeu; astfel, în Ps 90,4, putem citi: „În faţa ta 1000 de ani sunt ca ziua de ieri care a trecut şi ca o strajă de noapte”. Acest număr semnifică bogăţia, totalitatea, perfecţiunea. Prin urmare, numărul 144 000 nu limitează nicidecum numărul sfinţilor, al celor aleşi, ci, dimpotrivă, exprimă universalitatea mântuirii, posibilitatea fiecărui om de a se sfinţi, de a se mântui. Completarea: „o mulţime imensă, pe care nimeni nu putea să o numere, din toate naţiunile şi rasele, popoarele şi limbile” (Ap 7,9), exclude orice condiţionare de timp sau de spaţiu; toţi se pot sfinţi, nimeni nu este exclus. „Toţi oamenii sunt chemaţi la sfinţenie”, spune cu tărie şi Conciliul al II-lea din Vatican, în constituţia dogmatică despre Biserică, Lumen gentium.

Dar, în ceea ce ne priveşte pe noi, creştinii, sfinţenia nu este doar o posibilitate, o alternativă, ci ea se transformă în exigenţă, în imperativ: „Fiţi sfinţi, precum Tatăl vostru ceresc sfânt este” (Mt 5,48). Trebuie să devenim sfinţi: acesta este destinul nostru inexorabil, din faţa căruia nu ne putem sustrage.

Motivaţia exigenţei de a tinde la sfinţenie este profund teologică şi este dezvoltată în cea de-a doua lectură proclamată astăzi: „Vedeţi cât de mare este dragostea pe care ne-a dovedit-o nouă Tatăl. El a voit să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem” (1In 3,1). Acest text face parte din secţiunea exortativă a Scrisorii întâi a sfântului apostol Ioan, în care creştinul este invitat să trăiască conform demnităţii sale de fiu al lui Dumnezeu. Prin Botez, toţi am devenit fiii lui Dumnezeu, toţi am intrat în acea mare familie a lui Dumnezeu. Din acest raport intim de comuniune dintre Dumnezeu şi oameni, asemenea celui dintre tată şi fiu, derivă tot angajamentul nostru moral. Deoarece suntem fiii lui Dumnezeu şi facem parte din familia sa, nu mai putem trăi în păcat, în egoism, ci trebuie să ducem o viaţă sfântă, în conformitate cu înalta demnitate pe care o avem.

Aşadar, suntem fiii adoptivi ai lui Dumnezeu, ceea ce ne obligă să tindem la sfinţenie. Dar cum putem actualiza astăzi sfinţenia? Mai putem vorbi astăzi despre această chemare, această exigenţă ce ţine de credinţa noastră? În ciuda tuturor dificultăţilor pe care le putem întâlni pe drumul sfinţeniei, a tuturor piedicilor ce ni se pot pune, răspunsul nu poate fi decât unul pozitiv. De fapt, sfinţenia nu este legată de un timp anume; ea este veşnic veche şi veşnic nouă. Mesajul pe care a voit să ni-l transmită o persoană sfântă, care a trăit în urmă cu 1000 de ani sau cu 500 de ani, este şi astăzi actual, chiar dacă modalităţile de a-l pune în practică sunt diferite. Ceea ce trebuie noi să reţinem este că ne putem sfinţi, că această exigenţă nu este astăzi imposibilă.

„Nu am altă tristeţe decât aceea că nu sunt sfânt”, aşa îşi încheia Léon Bloy romanul său, La Femme pauvre. Scriitorul francez are dreptate: nu există o mai mare tristeţe pentru un om decât aceea că nu a atins idealul vieţii creştine, sfinţenia, sau că nu se află pe drumul ce duce acolo.

Dar concret, cum putem ajunge la sfinţenie, care este calea cea mai sigură? Se spune că atunci când una dintre surorile sfântului Toma de Aquino l-a întrebat pe acesta ce trebuie să facă pentru a ajunge la sfinţenie, el i-a răspuns simplu: „Doreşte-o!” Secretul sfinţeniei se află deci în această dorinţă sinceră de a ne sfinţi; nimic nu este imposibil atunci când doreşti cu ardoare un anumit lucru. Care este calea? Evanghelia de astăzi ne propune calea fericirilor. Cele opt fericiri, proclamate de Cristos pe munte, reprezintă programul de viaţă al fiecărui creştin ce tinde la sfinţenie. Oricine dintre noi poate întrezări, în aceste fericiri, drumul spre sfinţenie. Este adevărat că, unei persoane care nu are credinţă, fericirile evanghelice i se vor părea paradoxale. Cum ar putea cel sărac, cel care plânge, cel insultat, persecutat să fie fericit? E absurd. Fericiţi sunt cei bogaţi, cei care nu duc lipsă de nimic, cei care se bucură de viaţă, de libertate. Şi, totuşi, Cristos ne spune astăzi răspicat: fericiţi sunt cei săraci, pentru că, deşi săraci, nu şi-au pierdut încrederea în Dumnezeu; sunt fericiţi cei însetaţi, înfometaţi de dreptate, de adevăr; sunt fericiţi cei paşnici, cei care caută pacea, cei care sunt insultaţi şi persecutaţi pentru credinţa lor.

Sfinţii pe care-i sărbătorim astăzi au înţeles această cultură a fericirilor evanghelice; au ştiut să-şi ghideze viaţa după programul acestor fericiri. În momentele delicate ale vieţii lor nu şi-au pierdut speranţa în Dumnezeu.

Şi astăzi, cei ce vor să-l urmeze pe Cristos trebuie să păşească pe acelaşi drum al fericirilor, aşa cum este descris el de Evanghelia acestei sărbători.

Se spune despre un misionar că, încă de la începutul activităţii sale, avea un succes extraordinar. Foarte mulţi erau aceia care se converteau văzându-i exemplul, ascultându-i cuvântul. Acest misionar era întotdeauna însoţit de un simplu frate pe care nimeni nu-l lua în seamă. Dar iată că, într-o zi, acesta din urmă moare şi, spre surprinderea tuturor, acel misionar, atât de convingător până atunci, deodată nu mai are nici un succes în misiunea sa, nimeni nu-l mai ascultă, nimeni nu-l mai urmează. Acel frate simplu, cu toate sacrificiile, cu toate rugăciunile pe care le făcea, îl ajuta să fie un misionar bun. Dumnezeu a dăruit putere acelui misionar prin celălalt, care era nevăzut, neluat în seamă, necunoscut.

Este un exemplu care ne poate da şi nouă speranţă, că sfinţenia nu este departe de noi. Nu ni se cer lucruri extraordinare, să fim văzuţi, aplaudaţi de lume. Trebuie doar să nu-l excludem pe Dumnezeu din viaţa noastră, să avem mereu privirea îndreptată spre el, mai ales atunci când apar în viaţa noastră problemele, dificultăţile, suferinţa. Să împlinim voinţa lui Dumnezeu, să împlinim îndatoririle stării noastre! Acesta este secretul sfinţeniei.

Sfinţi există şi astăzi, ne întâlnim cu ei la tot pasul: sfântă este o mamă care îşi urmează vocaţia sa maternă, cu toate jertfele inerente; sfânt este un tată care trudeşte zi de zi pentru a-şi întreţine familia; sfânt este un copil care, recunoscător părinţilor săi, îi ascultă şi se roagă lui Dumnezeu pentru ei; sfânt este un preot care îşi trăieşte preoţia sa, care îşi oferă întreaga viaţă slujirii lui Dumnezeu şi fraţilor; sfântă este o persoană consacrată care se abandonează lui Dumnezeu şi trăieşte sfaturile evanghelice; sfinţi sunt toţi aceia care cred în Dumnezeu şi dau mărturie despre această credinţă prin întreaga lor viaţă.

Sărbătoarea de astăzi ne învaţă că nu suntem singuri: îl avem alături pe Dumnezeu, avem alături mulţimea credincioşilor de pe pământ şi mulţimea fericiţilor din ceruri, cu care formăm o unitate ce trece dincolo de spaţiu şi timp; această unitate nu va fi niciodată distrusă.

Să-l rugăm astăzi, la această sfântă Liturghie, pe Dumnezeu, pentru ca, prin mijlocirea tuturor sfinţilor, să ne dăruiască puterea şi curajul de a păşi cu încredere pe drumul sfinţeniei, pentru ca la sfârşitul vieţii să ne putem bucura în ceruri împreună cu Dumnezeu, alături de sfinţii săi.