en-USro-RO

Inregistrare | Login
22 ianuarie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Luni, 22 ianuarie 2018

Sfintii zilei
Sf. Vincenţiu, diacon m. *; Fer. Laura, m.
Liturghierul Roman

Luni din sãptãmâna a 3-a de peste an
Liturghie la alegere, prefaţã comunã
verde (roşu), III
Lectionar
2Sam 5,1-7.10:Tu vei fi pãstorul poporului meu Israel.
Ps 88: Ocroteşte-l, Dumnezeule, pe slujitorul tãu!
Mc 3,22-30: Cum poate Satana sã-l alunge pe Satana?
Meditatia zilei
Luni din sãptãmâna a 3-a de peste an

Iob 19,1.23-27

Rom 5,5-11

In 6,37-40

 Dacă privim cu atenţie calendarul creştin catolic, vedem că în prima zi a lunii noiembrie, Biserica cheamă credincioşii din întreaga lume să contemple şi să urmeze modelul acelor sfinţi care au trăit în această lume şi au ajuns deja în gloria cerească. Astăzi, 2 noiembrie, când comemorăm Pomenirea Tuturor Credincioşilor Răposaţi, suntem invitaţi, pe de o parte, să ne aducem aminte de cei care ne-au precedat cu semnul credinţei, iar, pe de altă parte, să reflectăm asupra realităţii morţii.

În această zi, Biserica propune tuturor credincioşilor răspândiţi în întreaga lume să ofere rugăciunile şi faptele de iubire faţă de cei săraci şi părăsiţi, pentru ca sufletele din Purgator să fie purificate de pedeapsa meritată pentru păcatele săvârşite şi să aibă parte de gloria cerească.

Din cele mai vechi timpuri a existat o atenţie specială faţă de cei răposaţi. Ritualul înmormântării era pentru multe popoare o condiţie indispensabilă pentru ca sufletul celui răposat să-şi găsească odihna. Despre acest lucru este conştientă şi Biserica atunci când, în Constituţia dogmatică Lumen gentium a Conciliului al II-lea din Vatican, spune că „încă din primele veacuri ale religiei creştine, ea a venerat cu mare pietate amintirea celor răposaţi” (LG 50).

Legătura spirituală ce ne leagă pe noi, cei ce suntem pelerini pe acest pământ, şi cei răposaţi, este iubirea. Animat de această iubire faţă de slava lui Dumnezeu şi faţă de credincioşii răposaţi, ştiuţi şi neştiuţi, sfântul Odillon, abate de Cluny, încă din secolul al X-lea, a poruncit călugărilor din abaţia sa ca la 2 noiembrie să fie celebrată pomenirea tuturor răposaţilor care au activat odinioară în mănăstirile benedictine. Sub influenţa celor peste 1000 de mănăstiri răspândite pe tot întinsul Europei, întreaga creştinătate apuseană a adoptat acest obicei, iar în anul 1311, Papa Clement al V-lea a stabilit în mod oficial, pentru întreaga Biserică Catolică, pentru ca în această zi să fie celebrată pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi.

În lumina textelor proclamate la această sfântă Liturghie, Biserica ne propune să medităm şi asupra misterului morţii, în lumina speranţei adusă nouă de Cristos cel înviat. Într-adevăr, adevărul „tare” al morţii nu poate fi evitat de nimeni. Dacă multe adevăruri sunt puse în discuţie, suspectate, moartea este realitatea cea mai sigură, cea mai crudă, cea mai cumplită, care nu stă la tratative cu nimeni, ci îngenunchează în ţărână orice fiinţă însufleţită. Ea smulge, rupe, dezrădăcinează, curmă viaţa fără discriminare, se dovedeşte neînduplecată, extrem de indiscretă, indecent de curioasă. Ea poate încorona o viaţă virtuoasă, însă tot ea poate frânge destine abia înmugurite, provocând nelinişte şi spaimă.

Pomenirea credincioşilor răposaţi vrea să ne introducă în atmosfera speranţei vieţii veşnice. Ea ne arată că noi ne zbatem în chinuri şi dureri pe acest pământ, dar nu pentru ca la un moment dat să fim pur şi simplu închişi definitiv în mormânt. Da! Moartea este o închidere, dar prin credinţă, ea se deschide spre viaţă; o viaţă nu mai puţin reală decât aceasta, însă de o calitate net superioară, diferită, pentru că este veşnică şi plină de prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu pentru cei ce vor fi găsiţi vrednici de ea.

Suferinţele, necazurile, dramele în care suntem antrenaţi ne arată că viaţa este uimitor de fragilă, că nici o siguranţă pământească nu este suficient de trainică pentru a ne apăra de surprize violente şi neplăcute. Psalmii insistă asupra acestui aspect în nenumărate rânduri: omul este trecător ca iarba, iar faima sa ca florile câmpului.

Despre această nesiguranţă a vieţii pământeşti ne vorbeşte prima lectură de astăzi, luată din Cartea lui Iob. În ciuda tuturor încercărilor, Iob se încredinţează voinţei lui Dumnezeu. El a primit binecuvântarea lui Dumnezeu în cele materiale, a fost unul dintre cei mai bogaţi oameni din regiune, a avut mulţi fii şi fiice, mulţi servitori şi servitoare. Însă vine momentul de încercare din partea lui Dumnezeu, când se vede lipsit de toate aceste binecuvântări. Este părăsit de toţi şi trăieşte pe o grămadă de gunoi. Este dispreţuit şi incitat să-l blesteme pe Dumnezeu. Însă ceea ce nu au înţeles apropiaţii săi este faptul că Iob trăieşte în orizontul speranţei, crede în judecată şi în dreptatea lui Dumnezeu. De aceea afirmă: „Cred că Răscumpărătorul meu trăieşte şi în ziua cea din urmă din pământ voi învia”. El are încredere în planul de mântuire pe care Dumnezeu îl împlineşte în sânul poporului său. Tocmai în această perspectivă, Iob cere ca spusele lui să fie săpate pe veci, cu un condei de fier şi de plumb, într-o stâncă. Ce înseamnă această imagine? Speranţa lui în dreptatea lui Dumnezeu o vrea imprimată în inima omului, pentru a nu fi uitată şi părăsită niciodată.

Pentru noi, creştinii, nici suferinţele, nici chiar moartea nu au ultimul cuvânt de spus, fiindcă, după cum ne arată sfântul apostol Paul, în Scrisoarea către Romani, noi trăim în orizontul învierii lui Cristos, suntem răscumpăraţi de el, iar suferinţele acestei lumi nu pot fi nicidecum comparate cu ceea ce vor primi ca răsplată cei care cred în Isus Cristos. Aşadar, speranţa în care suntem mântuiţi şi prin care suntem capabili să realizăm adevărul fiinţei noastre, ne animă neîncetat şi ne încurajează în lupta vieţii.

Pe drumul dificil al vieţii, suntem întăriţi, suntem hrăniţi cu Trupul şi Sângele Domnului, mort şi înviat, care ne descoperă iubirea nemărginită a lui Dumnezeu şi ne mântuieşte. În discursul despre pâinea vieţii, din care este luat şi fragmentul evanghelic proclamat astăzi, se împletesc, armonios şi complementar, două aspecte esenţiale: a mânca Trupul Domnului şi a bea Sângele lui. Această dublă invitaţie pe care ne-o adresează Cristos înseamnă mai întâi a adera întru totul la persoana şi mesajul său mântuitor, iar în al doilea rând, a-l primi în speciile euharistice. Şi acestea tocmai în vederea dobândirii vieţii plenare, autentice, veşnice, temă centrală în Evanghelia după sfântul Ioan. Dacă vrem să avem această viaţă, trebuie să ascultăm de acest îndemn divin al lui Cristos, care ne cheamă să-l urmăm şi să credem în Cuvântul său. Numai astfel putem fi siguri că mergem pe adevărata cale care duce la Tatăl.

În contextul actual, a vorbi despre moarte a devenit un subiect tabu. Omul contemporan îl evită. Vrea să-şi trăiască viaţa aici şi acum, plasând evenimentul morţii într-un viitor foarte îndepărtat. Iată ce a relatat un preot din experienţa sa trăită într-un spital din Italia: „Oricărui bolnav în fază terminală din acel spital îi era ascuns atât de către rude, cât şi de către medici şi asistenţi faptul că peste un anumit timp va muri. Dacă aş fi voit să-i destăinui bolnavului acest secret sau să-i confer sacramentul Ungerii bolnavilor, m-aş fi izbit de opoziţia virulentă a rudelor şi a medicilor. S-a întâmplat ca într-o dimineaţă să vizitez un salon nesupravegheat în care zăcea o femeie în vârstă foarte grav bolnavă. Am intrat şi am început să discut cu ea. Printre altele am întrebat-o: «Aţi primit sacramentul Ungerii bolnavilor?» Ea a răspuns categoric: «Bineînţeles că nu!». «Şi nu doriţi să vi-l confer acum?», am continuat. Atunci ea a răspuns sigură pe sine: «Dar nu e nevoie, părinte, căci nu există în cazul meu nici un pericol de moarte. Chiar doctorul m-a asigurat că mai am mulţi ani de trăit. În plus, peste o săptămână mă voi externa»”. Cât de uşor ne amăgim pe noi înşine! Cât de uşor căutăm argumente pentru a ne linişti ori consola! Cât de adânc ne ancorăm viaţa în realităţile pământeşti încât refuzăm să mai acceptăm faptul că suntem muritori şi totul are un sfârşit! În loc să ne pregătim zilnic pentru întâlnirea de pe urmă cu Cristos, iată, ne amăgim că moartea e mereu departe şi nu ne cunoaşte.

Să nu uităm că viitorul, destinul nostru veşnic îl plămădim aici şi acum, în viaţa de fiecare zi, prin tot ceea ce gândim şi facem. Să fim mereu pregătiţi căci moartea e mereu după colţ. Nimeni nu o poate ocoli! Nu afirma o noutate Blaise Pascal când spunea că „moartea e comună tuturor oamenilor şi este inutil a încerca să o eviţi”. Ea este adevărul cel mai crud, cel mai „ecumenic” dintre toate. Grija noastră să nu fie când se va întâmpla, ci să ne preocupe modul, calitatea trăirii noastre, cum ne pregătim pentru înfruntarea acestui test decisiv, care este moartea.

Dacă suntem în prietenie cu Dumnezeu, vom fi mereu senini, încrezători în Cuvântul mângâietor şi mântuitor al Domnului înviat. Căci viaţa veşnică nu este o poveste consolantă pentru spiritele slabe şi pioase, iar pentru degustătorii de plăceri ameţitoare o sperietoare moralizatoare. Noul Testament afirmă fără jumătăţi de măsură această realitate, şi anume că osânda veşnică este un risc real, nu un slogan de intimidare. De ea pot avea parte cei care nu sunt în concordanţă cu voinţa lui Dumnezeu. Moartea nu este o trambulină de pe care facem un sfâşietor salt în neant, ci, pentru cei drepţi este poarta, trecerea spre îmbrăţişarea cea mai tandră, spre sărutarea dumnezeiesc de dulce a Sfintei Treimi în slava cerească, este intrarea în plinătatea vieţii care nu cunoaşte tristeţea împuţinării.

Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu, dar imperfect purificaţi, deşi sunt siguri de mântuirea veşnică, trec, după moarte, printr-o purificare, pentru a intra definitiv în slava cerească. De aceea, Biserica ne invită în această lună să ne rugăm pentru sufletele din Purgatoriu. Să facem acest lucru din toată inima, pentru că va veni un timp, în care noi vom fi cei care vom avea nevoie de rugăciunile celor ce vor fi în viaţă. Când ne rugăm pentru sufletele din Purgatoriu, nu-i cerem lui Dumnezeu să-şi retragă sentinţa, ci să-i primească cât mai repede în fericirea veşnică.

Doamne Isuse, tu însuţi ai fost dat la moarte pentru noi, cei păcătoşi, pentru a a fi răscumpăraţi prin sângele tău. Astăzi încredinţăm milostivirii tale nemărginite pe toţi cei dragi ai noştri, care au părăsit lumea aceasta. Te rugăm, primeşte-i în împărăţia ta veşnică, iar pe noi, încă pelerini pe acest pământ, învaţă-ne să ne pregătim zilnic pentru întâlnirea decisivă cu tine, Cel Veşnic viu şi adevărat. Amin.