en-USro-RO

| Login
24 aprilie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Marți, 24 aprilie 2018

Sfintii zilei
Ss. Fidel din Sigmaringen, pr. m. *; Maria a lui Cleofa și Salomea;
Egbert, cãlug.
Liturghierul Roman
Marți din sãptãmâna a 4-a a Paștelui
Liturghie proprie, prefațã pentru Paști (II, III, IV sau V)
alb (roșu), IV
Lectionar
Fap 11,19-26: Le-au vorbit și grecilor, vestindu-l pe Domnul Isus.
Ps 86: Lãudați-l pe Domnul, toate popoarele! (sau Aleluia.)
In 10,22-30: Eu și Tatãl una suntem.
Meditatia zilei
Marți din sãptãmâna a 4-a a Paștelui

Fap 6,8-10; 7,54-60

Mt 10,17-22

După ce am celebrat ieri marea sărbătoare a Naşterii Domnului, iată că astăzi sfânta Maică Biserică ne cheamă să fim din nou împreună pentru a celebra o altă naştere, cea de-a doua de data aceasta, şi anume naşterea pentru cer a Sfântului Ştefan, primul martir care şi-a dat viaţa mărturisindu-l pe Cristos Isus ca Domn şi Mântuitor al nostru.

Într-o atmosferă de sărbătoare, Biserica ne invită să asistăm la o tragedie: moartea Sfântului Ştefan. Este un paradox ca acum când fiecare creştin ar trebui să militeze pentru viaţă, noi să ne gândim la moarte. A greşit oare Sfânta Maică Biserică când a propus această sărbătoare imediat după Naşterea Domnului? Sau care este intenţia ei, ce vrea să ne transmită ea în această zi?

Ar fi greşit să credem că Biserica vrea să ne taie acest elan al bucuriei aduse de venirea Domnului. Dacă reuşim să privim cu ochii credinţei, aşa cum face şi Biserica, martiriul Sfântului Ştefan nu înseamnă moarte, ci viaţă. Viaţă, pentru că Ştefan nu a trecut în nefiinţă, aşa cum multe ideologii de astăzi ne îndeamnă să credem, ci el se naşte la o altă viaţă, o viaţă nouă în Domnul, la care noi toţi dorim să ajungem. „Cerul este dorul meu” sunt versurile binecunoscutului cântec pe care noi de atâtea ori îl cântăm la sfânta Liturghie, şi dumneavoastră cu siguranţă îl cunoaşteţi.

Ştefan „a văzut cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu” şi a auzit cuvintele Mântuitorului spunându-i: „Bine, servitor bun şi credincios, intră în bucuria Stăpânului tău” (Mt 25,21). Deci această zi nu este o zi a tristeţii, ci a bucuriei, pentru că Ştefan se bucură de vederea lui Dumnezeu, faţă către faţă, iar Biserica, introducând această sărbătoare în timpul sfânt al Crăciunului, vrea să ne arate că scopul fundamental al venirii lui Cristos pe pământ este mântuirea sufletelor.

Însă de ce a ajuns acest tânăr Ştefan să fie condamnat ca un răufăcător, ca unul care este împotriva poporului lui Israel şi al lui Iahve, Dumnezeul evreilor, nume pe care oamenii din popor nici nu aveau curajul să-l pronunţe cu voce tare? Cine a fost, de fapt, Ştefan?

Sfântul Luca, autorul cărţii Faptele Apostolilor, ne informează că după discursul lui Petru în ziua de Rusalii, numărul celor care aderau la creştinism creştea în fiecare zi, astfel încât apostolii nu mai puteau face faţă slujirii fraţilor din prima comunitate creştină. De aceea, la îndemnul lor, comunitatea a ales şapte bărbaţi cu bun renume, plini de duh şi de înţelepciune asupra cărora cei doisprezece şi-au impus mâinile. Printre aceşti şapte bărbaţi a fost ales ca diacon şi Ştefan; prima lectură de astăzi, luată din Faptele Apostolilor, menţionează că el făcea minuni şi semne mari în popor. Acesta este, de fapt, şi motivul pentru care atenţia fariseilor se îndreaptă asupra lui. Însă curiozitatea lor se transformă repede în indignare când pe buzele lui Ştefan se aude iar numele acelui Isus din Nazaret pe care fariseii l-au condamnat cu ceva timp în urmă. Numele lui Isus continua să deranjeze pentru că mulţi din popor începuseră să creadă în el, şi în numele lui se făceau mari semne şi minuni în popor. Astfel Ştefan ajunge în faţa Sinedriului, acelaşi sinedriu care îl condamnase şi pe Isus în urmă cu aproximativ trei ani.

Ne aflăm la Ierusalim, cetatea sfântă a evreilor, mai exact în marele templu din Ierusalim construit de înţeleptul Solomon. În partea de S-V al acestui templu se găsea o sală numită Sala marilor pietre sau Sala Sinedriului numit astfel pentru că aici se întâlnea acest organism important de conducere religioasă şi politică a Ierusalimului, Sinedriul.

Fariseii şi saduceii, pentru că nu puteau face faţă înţelepciunii şi duhului cu care vorbea Ştefan, au pus pe nişte bărbaţi să dea mărturie falsă împotriva lui. Marele preot, i-a dat posibilitatea să se apere. Astfel Ştefan îşi începe un discurs fulminant în faţa mai marilor poporului.

Discursul său este o trecere în revistă a întregii istorii a lui Israel, încă de pe vremea lui Abraham, pe când aceste se afla în Mesopotamia. Domnul îl cheamă: „Ieşi din casa tatălui tău, dintre rudele tale şi din neamul tău şi du-te în ţara pe care ţi-o voi arăta eu”.

Ştefan vrea să scoată în evidenţă că istoria se repetă: „Pe care dintre profeţi nu i-au persecutat părinţii voştri; i-au ucis pe cei care prevesteau venirea Domnului Isus Cristos, pe care voi acum l-aţi trădat şi ucis”. La fel s-a întâmplat şi cu Iosif, la fel s-a întâmplat şi cu Moise.

Cunoaştem foarte bine istoria lui Iosif şi a fraţilor săi. Aceştia geloşi fiind pe el, datorită viselor pe care Iosif le avea, şi pentru faptul că tatăl lor, Iacob, îl iubea cel mai mult dintre toţi fii săi, l-au vândut ca sclav în Egipt. Însă Domnul era cu el. Iosif ajunge cel mai important om după Faraon, ajunge guvernator şi prin mâna lui este salvat întreg poporul israelit de la foametea pe care Dumnezeu o trimisese timp de şapte ani asupra lor. Deci, tocmai pe cel pe care îi l-au respins, tocmai pe el Domnul îl alege.

La fel s-a întâmplat şi cu Moise. Acesta abandonat fiind pe malul Nilului, fiica faraonului îl ia şi îl creşte ca pe propriul fiu. Timp de 40 de ani Moise a fost educat şi instruit în toată înţelepciunea egipteană.

Într-o zi când a ieşit să-i viziteze pe fraţii săi, a văzut cum unul dintre ai săi era asuprit de un egiptean. Pentru a-l răzbuna pe fratele său, l-a ucis pe egiptean. Poporul însă nu a înţeles fapta lui Moise, nu au înţeles că Iahve se foloseşte de Moise pentru a elibera poporul său. De aceea, el a fost nevoit să fugă din Egipt în ţinutul lui Madian, unde a rămas timp de 40 de ani, practicând păstoritul.

După tot acest timp, iată că Domnul îl cheamă din mijlocul unui tufiş arzând, descoperindu-i planul său de eliberare a poporului său. Tocmai pe acest Moise pe care fraţii săi l-au respins, alungându-l din mijlocul lor, tocmai pe el Domnul îl cheamă pentru a conduce poporul său prin pustiu, până în ţara Canaanului.

Astfel Ştefan demonstrează dumnezeirea lui Isus din Nazaret bazându-se pe un element comun: istoria poporului evreu.

Dându-şi seama ei, unde vrea să ajungă Ştefan, nici nu au mai stat mult pe gânduri, n-au aşteptat nici măcar să-şi termine discursul. L-au luat, deci, repede, l-au dus în afara cetăţii unde i-au aplicat pedeapsa capitală, crezând că în felul acesta au rezolvat problema. Nici pe departe însă de aşa ceva, pentru că exemplul lui Ştefan în faţa morţii i-a uimit pe toţi cei de faţă. Nici o clipă nu a încetat să se roage şi să-l preamărească pe Domnul, iar ultimele sale cuvinte le-au rămas întipărite în minte tuturor: „Doamne nu le socoti păcatul acesta”.

Sângele creştinilor martiri este sămânţă pentru noi, creştinii. Acestea sunt cuvintele lui Tertulian rostite în timpul unor mari persecuţii ale împăraţilor romani împotriva creştinilor. Şi nu s-a înşelat deloc. Trupul lui Ştefan dispare sub pământ asemenea unei seminţe, dar este o „sămânţă” care moare pentru a da viaţă. Au trecut câţiva ani şi iată că din această sămânţă răsare un stejar mare, puternic. Este vorba de Saul, cel care a fost de acord cu executarea lui Ştefan, şi la picioarele căruia şi-au aşezat hainele acuzatorii lui Ştefan. Este acelaşi Saul pe care Domnul îl cheamă pe drumul damascului: „Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti?” „Cine eşti, Doamne?” „Eu sunt Isus pe care tu îl persecuţi”. „Ce trebuie să fac?”

La fel şi noi, împreună cu Sfântul Paul, ne întrebăm astăzi: ce trebuie să facem?

O studentă la Facultatea de Medicină obişnuia ca în timpul liber să facă vizite pacienţilor unui spital. Într-o zi, s-a gândit să meargă mai devreme la spital pentru a sta de vorbă cu pacienţii. A ajuns şi la patul unui băiat de 14 ani cu care a încercat să intre în vorbă. Băiatul a răspuns frumos la toate întrebările, dar se citea pe faţa lui o nemulţumire, ceva care îl neliniştea.

„Ce s-a întâmplat?” l-a întrebat tânăra studentă. „Toţi mă întreabă cum mă numesc, de unde sunt, dar nimeni nu vrea să mă asculte”. „Dar eu pentru asta sunt azi aici, am mai mult timp liber şi te pot asculta”. „Eşti catolică?”, a întrebat băiatul. „Da, sunt catolică”.

Parcă se mai înseninase la faţă şi a început să-şi descrie drama vieţii sale. „Acum cinci ani am făcut prima sfântă Împărtăşanie, dar în secret ca să nu afle părinţii mei; ei l-au părăsit pe Dumnezeu. Am fost pregătit de bunica mea. Puţin timp după aceea, părinţi au aflat; bunica mea a fost nevoită să plece din casă iar eu am încasat o bătaie zdravănă. Atunci am primit o lovitură la cap care nu s-a vindecat nici acum. Va trebui să mă operez”.

Fata şi-a dat seama că este vorba de o tumoare şi l-a întrebat: „Este o operaţie grea; doreşti să chem un preot ca să primeşti sfânta Împărtăşanie?” „Da, pentru aceasta te-am întrebat dacă eşti catolică”.

Studenta a plecat să cheme un preot şi i-a promis băiatului că va veni să-l viziteze cât de curând. După câteva zile a venit, aşa cum a promis să-l viziteze pe băiat, dar nu l-a mai găsit în patul său. Infirmiera i-a spus că pacientul a murit puţin timp după operaţie, dar i-a lăsat un plic pentru ea.

A deschis repede plicul: „Îţi mulţumesc că ai făcut în aşa fel încât să pot primi sfânta Împărtăşanie. După operaţie nu mai puteam auzi. Părinţii mei au fost foarte îndureraţi, ar fi vrut să-mi vorbească dar eu nu-i puteam auzi. Tatăl meu a scos din buzunar o iconiţă cu Isus răstignit pe care era scris: Fiul meu, tu eşti Cristos cel răstignit, tu ne-ai adus la Dumnezeu. Îţi mulţumim din toată inima şi te rugăm să ne ierţi”.

Iată o mărturie de viaţă a unui copil de doar 14 ani, mărturie care a condus la convertirea părinţilor săi. Da, este adevărat, a costat scump această convertire, a costat viaţa unui copil nevinovat, însă aceasta a contribuit la întoarcerea a două suflete care uitaseră complet de Dumnezeu.

Jertfa sfântului Ştefan a condus la convertirea lui Paul şi nu numai a lui. Mulţi alţii au trecut la creştinism văzând curajul lui Ştefan. Însă este evident că Paul este piatra cea mai preţioasă din coroana martiriul pe care Ştefan a primit-o în ceruri chiar de la Domnul Isus.

Cuvântul lui Dumnezeu din sfânta Evanghelie nu poate să ne lase indiferenţi: „Când veţi fi daţi pe mâna lor, nu vă preocupaţi cum sau ce veţi vorbi, căci vi se va da în ceasul acela ce să vorbiţi, pentru că nu voi sunteţi aceia care vorbiţi, ci Duhul Tatălui meu vorbeşte în voi” (Mt 10,19-20). Acest copil din parabola de astăzi ne dă un exemplu cum trebuie să dam mărturie în faţa lumii despre Dumnezeu. El nu a avut nevoie de cuvinte frumoase, bine pregătite pentru a-i aduce la Dumnezeu pe părinţii săi. Exemplul vieţii a fost de ajuns. La fel cum o candelă luminează şi face acest lucru în tăcere, fiind de folos tuturor celor din jur, la fel şi lumina noastră trebuie să lumineze înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele noastre bune şi să-l preamărească pe Tatăl din ceruri. Trăindu-ne astfel viaţa vom putea auzi şi noi la sfârşitul vieţii cuvintele Mântuitorului: „Bine, servitor bun şi credincios, intră în bucuria stăpânului tău”.