en-USro-RO

| Login
24 aprilie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Marți, 24 aprilie 2018

Sfintii zilei
Ss. Fidel din Sigmaringen, pr. m. *; Maria a lui Cleofa și Salomea;
Egbert, cãlug.
Liturghierul Roman
Marți din sãptãmâna a 4-a a Paștelui
Liturghie proprie, prefațã pentru Paști (II, III, IV sau V)
alb (roșu), IV
Lectionar
Fap 11,19-26: Le-au vorbit și grecilor, vestindu-l pe Domnul Isus.
Ps 86: Lãudați-l pe Domnul, toate popoarele! (sau Aleluia.)
In 10,22-30: Eu și Tatãl una suntem.
Meditatia zilei
Marți din sãptãmâna a 4-a a Paștelui

DUMINICA I DIN ADVENT 

Anul A

 Dacă aţi ascultat cu atenţie prima lectură pe care Biserica o propune astăzi la sfânta Liturghie, aţi remarcat că în cuvintele ei se află accente de o sfâşietoare durere şi de o jale ce seamănă a disperare. Sunt cuvintele poporului ales, ale evreilor, care departe de ţara lor, de casele şi de templul lor drag, se aflau la Babilon sub jugul robiei. Şi acolo, printre străini şi în ţară străină, se tânguiau, rugându-l pe Dumnezeu să le uite fărădelegile pentru care fuseseră pedepsiţi, să-şi întoarcă faţa către ei, să-i elibereze din robia în care gemeau. Şi iată că profetul Ieremia le trimite din Ierusalim o scrisoare celor ce zăceau în robia babiloniană, în care, printre altele, le spune: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel, către toţi prinşii de război, pe care i-am dus de la Ierusalim la Babilon: «Zidiţi case şi locuiţi-le, sădiţi grădini şi mâncaţi din roadele lor. Luaţi-vă neveste şi vă căsătoriţi, însuraţi-vă copiii, măritaţi-vă fetele şi vă înmulţiţi acolo unde sunteţi, ca să nu vă împuţinaţi. Urmăriţi binele cetăţii în care v-am dus în robie şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei». Căci iată ce zice Domnul: «De îndată ce vor trece 70 de ani ai Babilonului, îmi voi aduce aminte de voi şi voi împlini faţă de voi făgăduinţa mea cea bună, aducându-vă înapoi în ţara voastră. Căci eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde»”.

În Evanghelia Liturghiei, Mântuitorul ne atrage atenţia să nu dormim, ci să ne rugăm şi să veghem. Vrea să ne dea de înţeles că, pentru noi, pământul înseamnă exilul, Babilonul. Suntem în ţară străină, nu aici este patria noastră definitivă. La timpul hotărât, Dumnezeu va veni şi ne va elibera din robie, ne va duce acasă în patria adevărată. Dar între timp nu trebuie să stăm cu mâinile încrucişate pe piept. Ca şi celor din robia Babilonului, ne porunceşte Dumnezeu să muncim: să ne construim case şi să le locuim, să sădim grădini şi să mâncăm din roadele lor, dar fără a uita o clipă că suntem în exil, în Babilon, şi deci şederea noastră este scurtă; rugaţi-vă şi vegheaţi necontenit.

Munceşte, spune o vorbă înţeleaptă din Orient, ca şi cum ai mai avea de trăit 100 de ani, dar veghează şi roagă-te lui Dumnezeu, ca şi cum ar trebui să mori chiar astăzi.

„Vegheaţi”, spune Mântuitorul, „căci nu ştiţi ceasul când stăpânul vieţii şi al morţii va veni şi vă va chema dincolo, în Ierusalim, în patria adevărată”. Într-adevăr! Care dintre noi ştie când va muri? Vom muri asasinaţi ca Holofern, generalul asirian, sau ca Abimelec, loviţi în cap de o ţiglă ce cade de pe acoperiş? Loviţi în cap de o piatră ca Goliat, arşi de vii ca cetăţenii Sodomei şi Gomorei, sau ca locuitorii din timpul potopului, înecaţi? Vom pieri ca feciorii lui Iob, care au pierit sub dărâmăturile casei în care benchetuiau, sau ca Anacron, care s-a înecat cu sămânţa unei bobiţe de strugure, sau ne vom sfârşi zilele sub roţile unei maşini sau în urma unui cancer nemilos, al cărui germen îl purtăm poate în trupul nostru, fără să ştim că ne va pune capăt zilelor?

Cine ştie dacă vreunul sau altul dintre cei care astăzi ascultă predica nu va fi săptămâna viitoare sub ţărâna cimitirului? Cine mă asigură pe mine că îmi voi termina de spus predica?

În ziua de 15 august 1824, părintele Papillon, un preot francez, spunea la predică aceste cuvinte: „Fraţilor, noi nu ştim clipa în care cel atotputernic ne va chema la scaunul judecăţii ca să ne ceară socoteală pentru viaţa noastră”. Când a sfârşit de spus aceste cuvinte, s-a albit la faţă, a leşinat şi, după câteva clipe, a murit. Nu mai era decât un cadavru.

Nu ştim când şi cum ne va veni sfârşitul; atâta ştim, că, într-un fel sau altul, trebuie să se întâmple odată, de aceea, să veghem fără încetare, pentru ca, atunci când Domnul ne va chema la el, să fim gata.

Despre renumitul mareşal german von Moltke se povesteşte că, odată, se afla ca oaspete în oraşul München, unde avea de gând să rămână mai multe zile. Dar chiar în seara zilei în care sosise, a început să-şi împacheteze lucrurile, să-şi facă valizele; era gata de drum. „Excelenţă”, întreabă gazda, „dar aţi împachetat toate lucrurile. Plecaţi chiar atât de curând?” „Eu sunt în serviciul stăpânului meu, al împăratului”, răspunde mareşalul. „Se poate întâmpla în fiecare clipă să primesc o scrisoare în care să mă cheme la el. De aceea stau pregătit ca în orice clipă să pot pleca la drum”.

La fel, noi, cei care suntem în serviciul lui Dumnezeu, trebuie să avem mereu bagajul făcut, să fim gata de drum atunci când el ne cheamă. Fiecare clipă a vieţii noastre poate să fie ultima. Fiecare clipă poate fi aceea în care Dumnezeu să ne cheme la el; veşnicia noastră depinde de o clipă. De aceea, s-ar putea spune că fiecare clipă valorează cât veşnicia. Teribil lucru este acesta şi ar trebui să ne pună pe gânduri.

Când în ultimii ani s-au făcut săpături şi s-au descoperit ruinele oraşului Pompei, care a fost acoperit pe neaşteptate de lava vulcanului Vezuviu, s-au descoperit lucruri uimitoare. S-au descoperit oameni înmărmuriţi pentru totdeauna în poziţia în care se aflau când au fost surprinşi de erupţia vulcanică. Aici, un bogătaş cu faţa îngropată în bani, care n-a mai putut să-şi salveze banii, nici banii pe el; dincolo, o femeie care încerca să dea la o parte cu mâinile lava ce-i astupa gura. Dincolo, un câine legat în lanţ. Soldatul a fost îngropat de viu în picioare cu arma în mână la postul său; brutarul care băga aluatul în cuptor; gospodina care stătea lângă oala cu mâncare ce nu a mai apucat să fiarbă; sclavul a fost surprins pe când muncea la piatra de moară; puşcăriaşul în puşcărie; călătorul în han; schimbătorul de bani stând la taraba sa. Lava fierbinte şi topită a acoperit casele, templele şi pe cei care se rugau în ele, atelierele şi pe cei ce lucrau în ele, apoi s-a întărit, făcându-se tare ca cremenea, înţepenindu-i în ea pe cei îngropaţi. Din momentul în care au fost surprinşi de lavă, nu au mai putut face nici o mişcare, şi aşa au rămas de-a lungul veacurilor; n-au putut să-şi sfârşească munca, rugăciunea, ocupaţia lor.

Cu clipa acestei catastrofe se poate asemăna clipa morţii, clipa în care Dumnezeu ne cheamă la el. Aşa cum ne va surprinde această clipă, aşa vom rămâne, neclintiţi, pietrificaţi, încremeniţi pentru veşnicie, nimic nu se mai poate schimba. Ne-a găsit această clipă cu un păcat de moarte pe suflet, duşmani ai lui Dumnezeu şi în stare de păcat vom rămâne pentru toată veşnicia, oricât de frumoasă ar fi înmormântarea pe care ne-o fac cei rămaşi în viaţă, oricâte lumânări s-ar aprinde în jurul cadavrului nostru, oricât s-ar ruga alţii pe mormântul nostru.

Iată pentru ce sfânta Biserică îi îndeamnă cu atâta insistenţă pe creştini, mai ales în ultima vreme, să primească sfânta Împărtăşanie în fiecare zi, nu numai la Crăciun şi la Paşti. Ea vrea ca în fiecare clipă a vieţii să fim curaţi la suflet, astfel încât să fim gata oricând să primim sfânta Împărtăşanie, şi astfel, să ne putem prezenta oricând în faţa lui Dumnezeu. E un lucru de neînţeles ce fac cei mai mulţi dintre oameni. Se spovedesc numai la Paşti şi la Crăciun, o zi sau două pe an veghează, sunt curaţi, sunt pregătiţi să se prezinte în faţa lui Dumnezeu, iar în restul de trei sute şi ceva de zile, riscă să se prezinte în faţa lui Dumnezeu nepregătiţi. Oare cum pot duce o astfel de viaţă absurdă, ştiind că n-au făcut contract cu moartea sau cu Dumnezeu să fie chemaţi la Dumnezeu numai la Paşti şi la Crăciun, adică în zilele când sunt ei pregătiţi? Oare ai putea să stai într-o casă în care numai două zile din an ai siguranţa că nu se va prăbuşi, iar în restul de trei sute şi şaizeci şi ceva de zile se poate prăbuşi, fără să ştii care este ziua aceea? Dar cum îţi poţi asuma un asemenea risc atunci când este vorba de mântuirea ta veşnică?

Cuvintele lui Cristos din Evanghelia de astăzi să nu treacă pe lângă urechile noastre fără a le lua în seamă: „Vegheaţi, căci nu ştiţi când va veni stăpânul casei”. Poate seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşului, sau dimineaţa, ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind. „Să ne trezim din amorţeală, din somnul nostru de moarte”, pentru ca, atunci când Dumnezeu va pune capăt exilului nostru de pe pământ, robiei acestui Babilon, cuvintele pe care le va cânta preotul la slujba înmormântării să nu fie în zadar spuse: „Să te primească pe tine Cristos, care te-a chemat, şi să te conducă în cetatea sfântă a Ierusalimului ceresc”.