en-USro-RO

| Login
22 octombrie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Luni, 22 octombrie 2018

Sfintii zilei
Sf. Ioan Paul al II-lea, pp. *
Liturghierul Roman
Luni din sãptãmâna a 29-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde (alb), I
Lectionar
Ef 2,1-10: Ne-a înviat și ne-a așezat în ceruri, în Cristos Isus.
Ps 99: Noi suntem ai lui Dumnezeu, cãci el este creatorul nostru.
Lc 12,13-21: Cele pe care le-ai pregãtit ale cui vor fi?
Meditatia zilei
Luni din sãptãmâna a 29-a de peste an

Anul B

1.

 

Intrând astăzi în Advent, Biserica ne învaţă de la bun început ce trebuie să însemne pentru noi acest timp al Adventului; el are pentru noi o dublă semnificaţie: mai întâi, este un timp de pregătire pentru sărbătoarea Crăciunului, când cinstim prima venire a Fiului lui Dumnezeu în lume, şi, în al doilea rând, amintindu-ne de prima venire, mintea noastră trebuie să se îndrepte spre a doua venire a lui Cristos de la sfârşitul lumii. Sfârşitul lumii! Aceste două cuvinte bagă spaima în oameni. Lumea nu poate să le audă fără să se cutremure. În schimb, pentru cei care-l urmează pe Cristos, venirea a doua a lui Cristos înseamnă speranţă, aşteptare şi bucurie.

În ajunul morţii sale, când Mântuitorul îşi ia rămas-bun de la ucenicii săi, el le alină tristeţea şi durerea despărţirii cu aceste cuvinte pline de mângâiere: „Eu mă duc să vă pregătesc un loc, apoi voi veni iarăşi să vă iau cu mine, pentru că, acolo unde sunt eu, vreau să fiţi şi voi cu mine”.

Cristos pe Muntele Măslinilor, sub privirea ucenicilor, s-a înălţat la cer; apostolii au rămas cu ochii aţintiţi spre cer; dar iată că doi îngeri au apărut şi le-a zis: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind spre cer? Acest Isus, care s-a înălţat, va veni iarăşi aşa cum l-aţi văzut suindu-se spre cer”. Isus a mers la Tatăl, dar în momentul în care îşi părăseşte ucenicii, le lasă o promisiune, o speranţă; plecarea sa nu este definitivă, el va veni iarăşi într-o zi pentru a se întâlni cu cei care l-au iubit şi l-au urmat pe dânsul. Cele dintâi comunităţi creştine aşteptau cu nerăbdare venirea lui Cristos. La adunările lor liturgice, creştinii repetau de nenumărate ori această invocaţie: „Vino, Doamne Isuse!”

Sfântul Pavel îi laudă pe creştinii din Tesalonic cu aceste cuvinte: „Toţi povestesc cum v-aţi întors la Dumnezeu părăsindu-vă idolii voştri, ca să-i slujiţi Dumnezeului celui adevărat şi să-l aşteptaţi din ceruri pe Fiul său, pe care l-a înviat din morţi, pe Isus care vă va mântui de mânia ce va să vină” (1Tes 1,9-10).

Pentru lume, ziua venirii lui Cristos e ziua mâniei; pentru cei care-l urmează pe Cristos, nicidecum nu va fi ziua mâniei, ci ziua răsplăţii.

Unii creştini din vechime, văzând că venirea lui Cristos întârzie, începuseră de-acum să se descurajeze şi să se îndoiască. De aceea, sfântul Pavel este nevoit să intervină: „În zilele de pe urmă”, scrie el, „vor apărea batjocoritori care vor zice: «Ce s-a întâmplat cu venirea lui Cristos? Părinţii noştri au murit şi totul a rămas ca la început». Dar nu uitaţi, fraţii mei preaiubiţi, că pentru Domnul o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi. Domnul nu va întârzia să-şi ducă la îndeplinire făgăduinţa cum gândesc unii, dar el se arată îngăduitor faţă de voi, nevoind ca unii dintre voi să se piardă, ci, dimpotrivă, dorind să vă aducă pe toţi la pocăinţă”.

Când va fi sfârşitul lumii? Când va veni Cristos din nou? Primii creştini au aşteptat cu nerăbdare a doua venire a lui Cristos, dar n-au apucat-o.

Sfântul Ciprian, episcop de Cartagina, mort pe la anul 250, nu se îndoia că sfârşitul lumii e aproape: nenorocirile care umpleau lumea, războaiele, calamităţile naturale, epidemiile erau semne evidente că sfârşitul lumii bătea la uşă: „Pământul”, scria el, „a îmbătrânit, nu mai are acea vigoare, acea tărie de altădată”; şi totuşi, sfârşitul lumii n-a venit.

După vreo sută de ani, sfântul Ieronim era şi el convins că sfârşitul lumii bate la uşă. Pe o văduvă tânără şi bogată, care voia să-şi ia bărbat ca să-i administreze averea, o convinge să nu se mai căsătorească. Îi scrie aceste cuvinte: „La ce bun să te mai gândeşti la aşa ceva, când lumea stă gata să se prăbuşească? Mai putem vorbi de încărcarea mărfii în corabie, când corabia stă gata să se scufunde? Cum de nu-ţi dai seama că Anticrist a coborât deja în lume?” Dar au trecut de atunci 1600 de ani şi sfârşitul lumii n-a venit.

În veacul al VI-lea, sfântul Grigore cel Mare striga: „Nu suntem departe de sfârşit, lumea se grăbeşte spre sfârşitul ei: naţiunile se ridică împotriva naţiunilor; războaiele, calamităţile publice, cutremurele de pământ, răcirea dragostei nu sunt toate semnele sfârşitului lumii?” Şi el îi scria aşa împăratului Mauriciu: „Timpul a sosit! Cerul e în flăcări, pământul e în flăcări, totul e în flăcări. Înfricoşătorul judecător numai cât nu s-a arătat!” Şi totuşi, judecătorul nu s-a arătat.

În Evul Mediu, sfântul Ioan Capistran străbătea Europa, înfricoşând mulţimile cu predicile sale: „Sfârşitul lumii e aproape!” Şi totuşi, n-a venit.

La anul 1000, toată lumea era în panică, aşa cum a fost când ne-am apropiat de anul 2000. Dar s-au înspăimântat oamenii de pomană. Anul 1000 a trecut şi sfârşitul lumii n-a venit. A venit şi anul 2000 şi iarăşi nu s-a întâmplat nimic.

În secolul al XIX-lea, W. Miller, fondatorul adventiştilor, a anunţat sfârşitul lumii pentru anul 1843. Adventiştii, în ziua fixată, cu toţii s-au urcat pe un deal ca să-l întâmpine pe Domnul. Dar Domnul nu s-a prezentat la întâlnire. S-a fixat data venirii cu un an mai târziu, dar nici de data aceasta Domnul n-a venit.

Inventatorul iehoviştilor - studenţii Bibliei, Martorii lui Iehova - a anunţat sfârşitul lumii pentru anul 1874. N-a venit! Apoi l-a prezis pentru anul 1914. Iarăşi n-a venit. Şi l-au mai prezis de câteva ori şi tot nu s-a întâmplat nimic.

În anul 1940, când nemţii au cotropit Franţa, francezii se îmbulzeau şi se călcau în picioare să cumpere o carte a unui preot cu explicarea Apocalipsului: Anticrist coborâse pe pământ, el se numea Hitler. Cine se mai putea îndoi că sfârşitul lumii a sosit? A trecut războiul, a pierit Hitler şi sfârşitul n-a venit!

Aceste eşecuri şi aceste lecţii de istorie confirmă ceea ce sfântul Augustin spunea de mult: „Cel care a spus că nu vă este dat vouă să cunoaşteţi timpurile a rupt degetele celor care numărau pe degete câţi ani mai sunt până la sfârşitul lumii şi le-a închis gura”. Nicăieri în Sfânta Carte, Dumnezeu n-a precizat anul când va fi sfârşitul lumii: că va fi în anul 1000, 2000 sau 6000. Cristos atât ne-a învăţat, că pentru întreaga omenire va fi o ultimă dimineaţă, după care nu va mai urma o altă dimineaţă şi o seară, după care nu va mai veni o altă seară. Cât priveşte ziua şi ceasul, spune Mântuitorul, nimeni nu ştie, nici chiar îngerii din ceruri, nici chiar Fiul, ci numai Tatăl singur. Şi ne mai spune Cristos un lucru: că Fiul Omului va veni pe neaşteptate, ca un hoţ noaptea, de aceea, să fim gata oricând: să fim ca acel portar care veghează să nu-l găsească stăpânul dormind: mereu stă treaz, căci stăpânul poate pica în orice clipă: fie ziua, fie noaptea, fie dimineaţa.

V-am mai povestit despre soarta oraşului Pompei. Când oamenii se aşteptau mai puţin, vulcanul Vezuviu a erupt şi a îngropat sub lavă 18.000 de oameni. Pe unul l-a surprins numărându-şi banii, pe un câine legat în lanţ, pe un brutar băgându-şi pâinea în cuptor, pe o femeie mestecând în oala de pe plită, pe soldat stând la post, pe călător dormind la han, pe sclav învârtind la piatra de moară. Cum i-a prins nenorocirea, aşa i-a încremenit. Aşa va fi la sfârşitul lumii. Când oamenii se vor aştepta mai puţin, atunci va veni dintr-o dată. Pe unul îl va găsi dormind, pe altul mâncând, pe altul jucând la nuntă, pe vânzător la tejghea, pe preot la altar, pe tractorist pe tractorul său, pe elev în banca sa, pe femei alăptându-şi copiii ş.a.m.d.

Spuneam că, la începuturile Bisericii, primii creştini aşteptau cu nerăbdare şi cu bucurie sfârşitul lumii, venirea a doua a lui Cristos. Dar, o dată ce credinţa a scăzut şi viaţa creştinilor a degenerat, venirea lui Cristos a degenerat din bucurie şi aşteptare în groază şi spaimă.

În veacul al XVII-lea, nişte falşi profeţi, văzând în ţarul Petru cel Mare pe Anticrist, au anunţat sfârşitul lumii pentru anul 1691; căsătoria s-a desfiinţat, cei căsătoriţi trebuia să se despartă. De ce să mai aducă pe lume alţi copii, care să vadă şi ei grozăviile sfârşitului lumii? Într-o atmosferă de groază, mii şi mii de oameni şi-au dat foc, ca să nu mai vadă sfârşitul lumii. Întreaga familie se urca pe o căpiţă de fân. Ca să nu fugă când luau foc, se legau unii de alţii; bărbatul dădea foc la căpiţa de fân, apoi venea şi se alătura femeii şi copiilor, arzând împreună cu ei.

Sfânta Biserică vrea să smulgă din sufletul omului groaza faţă de venirea Fiului Omului şi să sădească în sufletele noastre sentimentele de bucurie şi aşteptare de care erau stăpâniţi primii creştini. Sfântul Pavel, în Scrisoarea către Tesaloniceni, ne descrie cum va fi la sfârşitul lumii: „La glasul îngerului şi la sunetul trompetei lui Dumnezeu, Domnul va coborî din ceruri, cei morţi întru Cristos vor învia, şi împreună cu ei, cei rămaşi în viaţă vor fi înălţaţi în nori, în văzduh, în întâmpinarea Domnului, şi astfel, vom fi cu Domnul totdeauna”. Sfântul Pavel foloseşte aici imaginea ceremonialului intrării triumfale a unui împărat într-un oraş. Aşa cum, atunci când un împărat vine în vizită într-un oraş, toţi cetăţenii aşteaptă cu nerăbdare ziua respectivă şi îi ies în întâmpinare cu urale şi strigăte de bucurie, la fel, cei buni trebuie să aştepte venirea lui Cristos şi, când va veni, îi vor ieşi în întâmpinare cu strigăte de bucurie.

Popoarele germane au în folclorul lor o poveste despre o fată de împărat - Gudrun - răpită de piraţi şi dusă departe de casa tatălui ei. În haine de sclavă, era pusă la muncile cele mai umilitoare, şi anume: să spele rufe la ţărmul mării. Cinci ani a stat în exil, cinci ani a privit în largul mării să vadă dacă nu vine cineva s-o salveze, şi iată că, într-o bună dimineaţă, apare în zare o corabie: erau fratele, Ortwin, şi logodnicul ei, Herwig; veneau s-o elibereze. Este luată, dusă în palatul tatălui ei; e liberă acum şi domneşte cu diademă de aur pe cap. Aşa e viaţa creştinului pe pământ, un exil, şi ochii noştri trebuie să fie îndreptaţi mereu cu nerăbdare la orizont, pentru a vedea când va veni Cristos să ne elibereze şi să ne ducă în împărăţia Tatălui său.

„O, de ai sfâşia cerul şi ai coborî!”, strigau proorocii Vechiului Testament după Mesia. Acest strigăt vrea Biserica să-l repetăm în timpul Adventului: „O, de ai sfâşia cerul şi ai coborî a doua oară!” La sfârşitul Apocalipsei găsim rugăciunea ce se rostea în adunările creştinilor de la început, care rugăciune Biserica doreşte să o reluăm noi astăzi: „Duhul şi mireasa zic: «Vino!» Şi cine aude să zică: «Vino». Cel ce adevereşte aceste lucruri zice: «Da, eu vin curând!» Ah, vino Doamne Isuse!”